O poveste incredibila: Searching for Sugar Man

Mi-l amintesc pe tata fiind furios. Era seara tarziu, mijloc de 1990, si la TVR era un concert cu unii care chinuiau instrumentele in solouri nesfarsite. Voiam sa dorm, singurul televizor din casa era in camera mea, intelegeti. 
Tatal meu e un mare meloman. Se intorcea din talcioc sau mai stiu eu de unde, cu discuri intrate in Romania pe samizdat sau viniluri rusesti, piraterie interesanta, daca stai sa te gandesti un pic. Azi lumea priveste cu ura spre est, dar daca n-ar fi fost ei, de unde ar fi rasarit in colectia tatalui meu si in mintea mea Eclipse al lui Pink Floyd, si It's only Rock n' Roll al lui Rolling Stones? Un soi de Matrix, in care dresorul lasa lesa libera, tocmai ca sa o poata strange tare mai tarziu. Oricum, sa nu divagez prea tare, formatia care canta in acel concert era Uriah Heep. Ei, in zile noastre stie mai multa lume de ei, datorita colaborarii cu Iris. Intra si in playlist la Rock FM. Tata imi povestea cum tinea in topul de la Radio Constanta piesa July Morning: trimitea zeci, sute de carti postale sub nume fictive, diferite (ca asa se facea topul- in baza numarului de carti postale cu numele favoritilor). Dar, si de fapt asta e morala, in afara n-au fost niciodata un soi de Guns 'n' Roses sau Bon Jovi, adica no.1, tipete si oameni lesinati pe strada. Doar in casa mea sau in alte case din Romania au fost superstaruri. Si sigur, daca ma gandesc bine, sunt mult mai multi in situatia asta.

Tocmai de asta mi-a placut documentarul  Searching for Sugar Man, din 2012, documentar care descrie povestea incredibila a unui muzician mexicano-american din Detroit, care nu a avut absolut nici un succes in America. Dar...omul a devenit, fara stirea lui, superstar in Africa de Sud. Superstar adica "mai mare ca Elvis". Din cauza izolarii statului african (politica de aparthaid, cenzura, etc) si a lipsei de informatii biografice, Rodriguez (ca asa il cheama pe om)  adevenit legenda iar povestea lui a capatat tot felul de inflorituri, in jurul faptului universal acceptat ca a murit: ca si-a dat foc pe scena, ca s-a impuscat (tot pe scena), ca a murit drogat, etc. In fapt, Sixto Rodriguez, dupa doua albume inregistrate la inceputul anilor 70, care n-au avut nici un succes, s-a si lasat de cantat, a muncit in constructii,  si-a vazut de viata lui, etc. 
Povestea celor doi sud africani care pornesc in cautarea legendei e foarte bine pusa in scena de regizorul Malik Bendjelloul (desi e dramatizata bine de tot: chiar daca e adevarat ca n-a avut succes in America, omul a fost foarte cunoscut si in Australia, unde a si concertat in '79 si 81, si a obtinut 5 discuri de platina). Drept dovada ca povestea e maiastru spusa , e faptul ca castigat cam tot, la categoria documentar: Sundance, BAFTA si mai ieri- premiul Oscar! 
Oricum ar fi povestea, fie ea nitel inflorata ici-colo, e senzationala si merita cunoscuta. Fabulos cum o scanteie aprinsa la periferia Detroit-ului a cauzat un incediul devastator in Capetown. E ca un butterfly effect cu muzica folk:)
Asadar, fuga pe internet, ca de vazut oficial in Romania nu cred ca se va vedea in viitorul apropiat. 

Si pentru ca acesta e un blog despre bauturi, nu despre filme, puntea de legatura ar fi cognacul Napoleon. Toata lumea credea (si o buna partea a ei inca mai crede) ca Napoleon e o marca de cognac. EI bine, nu este. E cam ca xerox si adidas, nume care au ajuns substantive comune din aceleasi motive pentru care Rodriguez e legendar in Africa de Sud. Indicatia Napoleon pe o eticheta de brandy din regiunea frantuzeasca Cognac, nu indica o marca de produs sau un producator, ci o indicatie a timpului de maturare a distilatului in butoi de stejar, de minim 6 ani, cat spune legenda ca ii placea lui Napoleon. Deci e undeva peste indicatia VSOP. Acuma ca stiti, inapoi la munca, lenesilor!

Muzica: AICI