Cooperativa Munca in Zadar prezinta: cinci cantece de succes din 1960, 1970, 1980 etc

1960

Georgia on My Mind- Ray Charles

Only the Lonely- Roy Orbison

It's Now or Never- Elvis Presley

The Twist- Chubby Checker

Are You Lonesome Tonight- Elvis Presley

Grammy "Record of the year" 1961: Theme of Exodus OST, Ernest Gold

1970

Let it be- The Beatles

Bridge Over Troubled Water- Simon&Garfunkel

Paranoid- Black Sabbath

American Woman- The Guess Who

Immigrant Song- Led Zeppelin

Grammy "Record of the year" 1971: Bridge over Troubled Water- Simon&Garfunkel

1980

Call Me- Blondie

Cars- Gary Numan

Crazy Little Thing Called Love- Queen

Another Brick in the Wall, Part II-  Pink Floyd

Rock with You- Michael Jackson

Grammy "Record of the year" 1981: Sailing- Christopher Cross

1990

Nothing compares 2 U- Sinead O'Conner

It Must Have Been Love- Roxette

Enjoy the Silence- Depeche Mode

U Can't Touch This- MC Hammer

Ice Ice Baby- Vanilla Ice

Grammy "Record of the year" 1991: From A Distance- Bette Midler (Julie Gold) 

2000

The Real Slim Shady"- Eminem

Maria Maria- Santana featuring The Product G&B

Beautiful Day- U2

Otherside- Red Hot Chili Peppers

Say My Name- Destiny's Child

Grammy "Record of the year" 2001: Beautiful Day- U2

2010

Need You Now- Lady Antebellum

Hey, Soul Sister- Train

California Gurls- Katy Perry featuring Snoop Dogg

Bad Romance- Lady Gaga

Love the Way You Lie- Eminem featuring Rihanna

Grammy "Record of the year" 2011: Need You Now- Lady Antebellum

2020

Blinding Lights- The Weeknd

Circles- Post Malone

The Box- Roddy Ricch

Don't Start Now- Dua Lipa

Rockstar- DaBaby featuring Roddy Ricch

Grammy "Record of the year" 2021: I Can't Breathe, H.E.R.

Cu exceptia anului 2020, unde piesele sunt in ordinea pozitiei cumulate anual din Billboard Hot 100, in rest piesele sunt alese mai selectiv, desi toate au fost piese de succes, de top 50 cel putin.  Ah, si pe post de sare, am adaugat si castigatorul Grammy pentru "Record of the Year", care se acorda in anul urmator (de exemplu, pentru piesele lansate in 1970, ceremonia de acordare a avut loc in 1971 si asa mai departe) . 

Acum, trageti voi ce concluzii considerati, daca considerati ca trebuie trasa vreo concluzie. Eu ma intreb (retoric) doar daca vreuna din piesele din 2020 o sa mai fie ascultata peste 40 de ani.

Gluma care ucide. Ah si niste vin

Acum doi ani dadeam din telecomanda si ajung pe Sundance unde am vazut intai titlului The Death and Resurrection Show, promitator titlu!) apoi primele sunete care au iesit din televizor au fost metal. Dar metal bun, oarecum familiar dar si necunoscut mie. Am urmarit documentarul, apoi l-am revazut inregistrat. Killing Joke, cum de n-am auzit de ei pana acum. O nebunie, trupa post punk-industrial, solistul vocal fiind si compozitor de muzica clasica asociat unei filarmonici cu sute de ani vechime, mare practicant de ocultism etc. Larger than life, cum se spune.

Presupun ca ar trebui sa incep cu inceputul. Acum o mie de ani, pe cand dragonii brazdau pamantul cu flacarile lor, tanarul George era coleg la Filosofie (unibuc) cu un tip numit Razvan si cu un alt tip numit Viorel. Eu stateam la Diham, in Titan, impreuna cu un tanar carunt care va ajunge peste ceva ani sa ne intrebe daca vrem sa fim miliardari. 

Viorel locuia dincolo de universul cunoscut, in Drumul Taberei, la Orizont. Imi lua 2 ore si ceva sa ajung la el. Schimbam nenumarate mijloace de transport in comun, metrouri, tramvaie si trireme, traversam Scila si Caribda, sau Dristor si Unirii, nu mai stiu exact, ma intalneam pe drum cu diversi monștri mitologici, cum ar fi ciclopii si controlorii RATB. Era o experienta... Razvan statea ceva mai aproape, spre Mihai Bravu. Puteam sa iau tramvaiul trei-patru statii sau chiar sa indraznesc un drum pe jos de vreo 45 de minute. Pentru cineva proaspat venit din Galati, era o distanta destul de mare. Adica in 45 de minute fac azi cu masina, dus-intors, cel mai lung traseu din orasul de la Dunare. Oricum catre Razvan era un traseu mai lejer. Puteai sa dau de niste centauri in Pantelimon colt cu Grigoresu, insa in rest era Europa Universalis, ce sa mai vorbim.

Ii mentionez pe ambii, deoarece memoria nu ma ajuta sa-mi amintesc caruia dintre ei ii datorez sursa cunoasterii, desi stiu sigur cui ii datorez ignorarea ei: mie!

Dupa ce am vazut documentarul am intrat in vrie. Am ascultat albumele cap coada, mi-am dat seama ca unele piese le stiam deja, ca na`, au fost mini hituri la vremea lor! Adica. 

Dupa ce asculti toate piesele, te izbeste o intrebare: cum de n-au ajuns astia mai cunoscuti decat sunt? 

Dar au ajuns. Exista un principiu al vaselor comunicante in underground. Metallica are un cover dupa ei. Nine Inch Nails, Fear Factory, ba chiar si Nouvelle Vague, pentru cei carora le place bossanova (șșș, stati jos!). 

Atunci

si acum

Nirvana le-a plagiat un cantec. No shit: intre Come as you are si asta nu e mare diferenta. Nici una la nivel de linie de bass. Dar dupa un proces abandonat, Jaz Coleman de la Killing Joke a castigat un joker. Pe care Dave Grohl il va rascumpara. Atat el personal cat si trupa lui Foo Fighters mai tarziu, vom vedea.

Trecand peste astea, am ajuns expert in Killing Joke, foarte multumit de "descoperirea" mea, pe care am popularizat-o si altora. Doar ca, la un moment dat, mi-am facut curat in dulapul cu maimute. Unde erau teancuri de cd-uri si dvd-uri pe care si la care, de la tragere, nu m-am uitat nici nu le-am ascultat. Suntem in 2019, m-am gandit, totul e online! E momentul. Si le-am luat la mana. Nu mare mi-a fost mirarea ca printre ele era si un cd cu Killing Joke, inscriptionat "complete discography", datat undeva prin 2000 sau 2001 (putina intelegere, va rog, erau vremuri fara google music sau itunes). 

Vedeti voi, au fost intotdeauna la indemana. Probabil la momentul respectiv am primit cd-ul de la unul dintre prieteni, am ascultat pe sarite cateva piese si mi-am zis naaah, nu-i pentru mine. Aproape 20 de ani mai tarziu ma gasesc, iata, lasat in offside de propria colectie muzicala. Go figure.

Pe scurt: avem o trupa post punk. Albumul lor de debut (1980, n-am pus bold de pomana, ci in sensul ca ar TREBUI sa-l bifati) este pentru oricine il asculta azi, cu sinapsele pornite, evident fecund. Sunt multe acolo, incipiente, gata pentru altii, mai porniti, sa le duca mai departe: trash metal, industrial, rave, techno-metal, cyberpunk...

Trupa in sine a virat ulterior spre un postpunk-pop (desi le-ar fi folosit sa stie ca pentru asta trebuie sa fie si frumosi ca ăia de la Duran Duran). A cunoscut si un succes mic de vanzari cu albumul din 1985 Night Time, cu doua hituri, Kings and Queens si mai ales Love like Blood. 

Si apoi a perseverat in lumea pop. Nu prea amuzant. Insa pe la sfarsitul decadei i-a ajuns propria mostenire. Adica cand ai inspirat pe Metallica si Ministry, te gandesti ca poate ai putea sa si canti ca ei. Si au inceput cu Extremities, Dirt & Various Repressed Emotions (1990). Aici Jaz a descoperit ca poate sa urle. Chestie pe care o facea in 1980, dar i-au trebuit 10 ani ca sa o redescopere :)

Si asa ajungem in 1994 la Pandemonium, unde vor straluci piesa omonima si Millenium. Industrial to the bone, right?

A fost un succes minor in UK. Apoi inca un album. Flop, mai complex decat precedentul dar prost produs. Si apoi in 2003 vine un nou omonim no name, Killing Joke (2003) in care Dave Grohl isi va plati datoria, prestand la tobe in post productie (cine stie, intelege). Nicaieri mai evident decat in piesa de titlu, prima a albumului. Pe percutia asta putea sa lălăiască cu succes chiar si Salam. Altfel You'll never get to me e ceva frumos in sine.

Si apoi urmeaza inca patru albume pe care va las sa le apreciati singuri, daca aveti rabdarea pe care eu n-am avut-o.

As vrea sa stiti ca dupa mine toti sunt instrumentisti foarte buni. Sunt chiar mirat ca nu si-au incercat sansele in alte trupe. Tot respectul si consideratia (pe langa bizarul Jaz Coleman) pentru Georgie Walker (chitara) si Youth/Martin Glover (chitara bas).

Si ACUM desigur VINUL care sa fie in consonanta cu laboriosul articol de mai sus este:
...
Ar trebui sa fie ceva care sa corespunda oarecum profilului Killing Joke. Sa fi inceput inovator, sa fi virat spre comercial si apoi sa se intoarca din nou in underground, insa unul modificat de propria lor influenta asupra urmasilor. E imposibil. Cred ca nici in istoria muzicii nu s-a mai intamplat asa ceva.

Dar, daca e sa fie un vin, as alege ceva de la Smartdrinks si/sau Premium Wines Distribution, dintre comersanti.
De ce tocmai ei? Dintr-un motiv simplu. Pentru ca in prag de sarbatori au pus niste material de studiu la indemana prezentului autor. Nu sunt ipocrit, nici vreo mimoza. Pana la urma ascult Killing Joke, nu? Si pe langa asta, nu numai ca scriu despre, dar mai si beau vin. In cazul acesta ceva rosu si puternic.

Grecia intr-o nuca: un vin, un poet de Nobel si o lautareasca de-a noastra cantata de unii de-ai lor

Biblinos este produs de crama elena Biblia Chora, un nume recunoscut pentru calitate, in Macedonia greceasca, la aproximativ 40 km de Kavala.

Dionysus, Alexander the Great, you name it, they got it

Ceea ce face aceasta eticheta deosebita e amanuntul deloc nesemnificativ ca vinul este produs dintr-o varietate fara nume, descoperita in 2001 pe coastele muntelui Pangeon. 

La noi nici n-ar putea fi legal produs asa ceva cu Indicatie Geografica, dar sa-l mai si vinzi cu succes la 25-30 euro deja ar fi vrajitorie. Asta daca nu aplicam dictonul "pe greci sa nu-i crezi nici cand..."

Licoarea, produsa din recolta 2011 (an deloc rau, pare-se) mi s-a parut foarte interesanta, aducand un sentiment de "naturel" a la Ferdi sau Dagon, ca sa arunc niste nume romanesti in ecuatie, pentru asimilare usoara. Culoare intensa, inca departe de maturitate, cu o aromatica complexa, evolutiva in timp, cu note preponderent herbale si de fructe rosii, cum ar fi rodii si zmeura, dar si tuse de ciocolata. In gust are o "muscatura" ca de espresso, cremos, cu intensitate pe palat. Se simt si taninurile din stejar, dar tot intr-un registru traditional, autentic, credibil. Acest atac se prelungeste in post, armonizandu-se cu note dulci-fructate, remanente ale stejarului in care a stat 12 luni. 

Alcoolul (14,5%) este excelent integrat iar asta impreuna cu aciditatea medie a strugurelui fac ansamblul foarte lin curgator.  

PGI Mt. Pangeon, 14,5%, 128 lei, 91 pct.

Si acum sa revenim la Lucruri bune. 

Exista un poet grec numit Giorgios Seferis. 1963 a primit un premiu mare, insa la poezie este ca la vinuri, de ca si cum vinul mare n-a fost vin mare inainte sa-i dea cineva important 95 pct. 

E un ciclu continand 24 de poeme, intitulat Mythistorema. Cateva din ele au aparut intr-o traducere a lui Aurel Rau, din 1965. Pasajul de mai jos se gaseste la inceputul numarului 4, "Argonautii":

"Şi sufletul

cînd vrei să-l cunoşti

trebuie să priveşti

în alt suflet.

Străinul şi duşmanul l-am văzut în oglindă."

Doar ca daca sapi dupa intreaga colectie, o vei gasi doar in engleza. Iar in traducerea lui Edmund Keeley pasajul suna asa:

"And a soul

if it is to know itself

must look

into its own soul:

the stranger and enemy, we’ve seen him in the mirror."

E usor diferit, nu-i asa? Traduttore, traditore. Sa incercam:

"Și un suflet

dacă este să se cunoască pe sine

trebuie să se uite

în propriul său suflet:

străinul și inamicul, [noi] l-am văzut în oglindă." 

La capitolul "scoateti o foaie de hartie si scrieti: ce a vrut sa spuna poetul?" as zice ca micile interpretari ale cvintetului de mai sus difera dupa varianta pe care o adordam. 
In cea romana ma duce cu gandul la cartografia relatiilor sufletesti, ca un enorm sistem de vase comunicante. Asa incat atunci vand vrei sa-ti cunosti viscerele spirituale n-o poti face decat in relatie cu un altul, de ca si cum sufletul este o harta a albiilor, paraielor, raurilor si tot asa pana la mari. Cand cineva drag dispare de pe harta ta, ramane o albie secata, un gol evident si presant, care se astepta umplut. Partea buna e ca in timp albiile vechi devin foarte propice culturii vitei de vie :) Ah, si nici nu incep cu teoria strainului inamic, ca se intorc Derrida et co in morminte.

Varianta engleza este la fel de fecunda, desi altfel in interpretare, dupa mine (Manolescu, Simion, faceti loc!). Aici ni se incumba ideea unui suflet care are la randul sau un suflet pe care-l cauta. Ca un soi de splirala, de regresie infinita inauntru. Arta, frate!

In aceeasi ordine de idei (exista o ordine in ce am spus pana acum, nu? :)), iata o (sic!) interpretare a binecunoscutei piese lautaresti Cine iubeste si lasa. Insa asta e versiunea din 2013 a formatiei elene de black metal Rotting Christ (da, puteti spune repede un Tatal nostru, inainte). Ea se gaseste pe albumul lor din 2013 "Κατά τον δαίμονα εαυτού", care inseamna mai mult sau mai putin "Fa ceea ce vrei". Ca fapt divers, acest dicton vechi este inscriptionat (in greaca) pe piatra funerara a lui Jim Morrison. Vocea a la Maria Tanase e a doamnei Souzana Vougioukli, tot respectul si consideratia, sarut-mana. Pe la mijlocul piesei parca simti, dupa vinurile maiastre precum cel de azi, eventual uzo, si atacul pe palat al cocktailurilor molotov din Atena, nu-i asa? Inainte de criza economica a fost aia spirituala, make no mistake!

Ok, pana la urma sunt aceleasi versuri. Deci care sa fie varianta "corecta"? Care traducator sau interpret are dreptate? Cine scrijeleste slove de aur pe pamantul sacru ("biblia chora", a!) al sufletului omenesc? Vinul, poezia, muzica, branza feta? (n-am putut sa ma abtin, scuze!)

PS: Ba' baeti care va ocupati de metale grele, vedeti ca are si tanti Romica Puceanu ceva pentru voi

Screaming Headless Torsos și Cuvee Pițigaia 2013

Lumea muzicii se aseamana foarte mult cu lumea vinului. Ambele sunt azi mai degraba industrii decat arte, desi cei care le produc sunt "artisti" fara indoiala. 

In ambele lumi exista o diversitate aproape incomensurabila. Stiluri, genuri, subgenuri etc. 

In ambele exista un grad de nedreptate. Notorietatea bate, de multe ori, calitatea. Precum muzica, tot asa exista vinuri pop, vinuri care se vand in milioane de exemplare, desi nu sunt cine stie ce opere de arta. Sunt insa oneste, directe, usor de inteles, uneori penibil de usor de inteles (doua vorbe va spun: Pineapple pen/eticheta galbena). 

Mai exista insa si vinuri de artizanat, produse de o crama mica, asemenea unui album de jazz editat la o mica casa de productie, fara buget de promovare, care nu va sparge niciodata topurile si va fi ascultat de cel mult cateva mii de oameni, desi interpretarea este maiastra.

O recenta feblete muzicala mi s-a infiripat in playlist intr-un mod alambicat si oarecum indirect. Acum vreo luna, in minunata mea urbe a avut loc un festival de jazz si blues- Danube Jazz&Blues Festival, ajuns la a treia editie. Intr-una din seri in program a fost trupa chitaristului Rases Totu featuring Dean Bowman. Si uite asa pe scena teatrului muzical din Galati intra pletosul chitarist si un tip inalt de culoare, ras in cap si de varsta incerta, prezentat de Florian Lungu ca fostul vocalist al unei trupe legendare de jazz, numita Screaming Headless Torsos. Vreau sa va zic ca dupa 30 de secunde performantele vocale ale omului m-au facut sa ma intreb ce Dumnezeu cauta el in Galati!? Cu asemenea voce, plecand de la cea dura si metalica a lui Hendrix, urcand in stil de soul si gospel pana la falsetto-uri a la Freddy Mercury? A cantat minunat, usor "transportat", nu stiu daca cu ajutor exogen sau endogen.

Intors acasa, dau in google ca sa aflu cine e omul. N-are pagina de wikipedia, insa printre primele rezultate apare trupa "legendara" Screaming Headless Torsos aka SHT. Ce nume! :)

De aici am ajuns pe youtube. Cred ca Wikipedia avea dreptate. "Genre-defying" e corect. Amalgam de jazz, rock, acid funk si metal, intr-o trupa condusa de voce si de chitara fantastica a lui David "Fuze" Fiuczynski.

Dean Bowman a fost membru fondator si compozitor al mai multor piese de pe primele doua albume (SHT 1995 si 2005). Pe albumul din 2005 trei piese sunt cantate de actualul vocalist, Freedom Bremner, marcand ruptura dintre trupa si Bowman. Ca fapt divers, SHT au mai inregistrat un album in 2014 (Code Red). 

Va recomand acesta scurta selectie:

Blue in Green (daca cineva il recunoaste pe Miles Davies aici, respectele mele!)

Vinnie

Smile in a Wave

plus doua coveruri inregistrate mai tarziu si incluse intr-un reissue:

Something (Beatles)

Little Wing (Hendrix)

Iar de pe 2005 (album complet in link, pe youtube)

Mind is a River

Woe to the Conquered (mai ales!)

Just for Now

Bonus:

Peder featuring Dean Bowman: The Sour.

Pentru mine, asta e muzica adevarata. Desigur, nu vor vinde niciodata milioane de albume. Nu vor fi in heavy-rotation pe MTV. Insa dupa ce l-am auzit pe fostul lor vocalist live iata ca au un fan in plus. 

foto: provin.ro

Cu ce vin i-as asemana? Ei bine, cu un vin la care am ajuns tot indirect. Batand standurile unui Goodwine mai de primavara, usor infrigurat, infasurat in manta-mi, ajung la o rascruce. Unde era doamna Irinel Macici la standul producatorilor de baricuri Unicom (Valach). Si asa ni s-a turnat in pahare un vin de la o crama romanesca care nu facea parte din expozanti, anume Crama Ferdi. Iar vinul are numele de scena Cuvee Pitigaia 2013 (alt nume amuzant!), un Merlot cu putin Cabernet, maturat in numitele baricuri 18 luni. Pitigaia fiind numele dealului de unde provine, pe langa Tohani, DOC Dealu Mare. Mai multe despre acesta mica crama (capacitate de procesare pentru doar 7 tone de struguri!) puteti citi aici. Ce vin atipic prin naturaletea sa! Sub roba ambla a baricului bine utilizat, cu toate pliurile sale de vanilie si condimente, se ascunde fructul copt, dulce, dar cu destula aciditate, o structura tanica densa dar prietenoasa, cremoasa si un final durabil cu asemanari de espresso si ciocolata neagra. Un vin clasabil undeva pe la pragul celor 90 de pct si din pricina febletii mele pentru underground, chiar peste: 91 pct. 

Precum la Screaming Headless Torsos, unde youtube-ul nu acopera intreaga discografie si trebuie sa scoateti cativa lei de pe card ca sa ascultati toate piesele, la fel si in cazul Ferdi trebuie sa cautati cu ardoare un loc de unde sa le cumparati vinurile. Va doresc succes! Pentru ca merita!

Revelatio 2015 Davino (si putin jazz)

Revelatio 2015. Cel mai bun alb de la Davino si cupajul pentru care va muri Rezerva, pentru ca si Davino vrea ca Revelatio sa fie perceput ca albul no.1. E un blend de Sauvignon blanc si Feteasca Alba.

Trailerul filmului continua cu arome piersicate, de pomelo, flori albe (din care socul nu lipseste), cirese de mai. Gustul este full throttle, plin, cu sasiu mineral, usor calcaros, texturat si cu lungime buna. ~90 lei, 13,1%, 90 pct. Cu viata lunga in fata.

Apropos de revelatii, dupa ce am vazut Miles Ahead, filmul lui Don Cheadle despre o anumita perioada din viata marelui jazzman Miles Davies, film si interpretare de toata lauda, am ajuns aproape natural la alt film recent despre jazz, anume Born to be Blue, scris, produs si regizat de Robert Budreau, cu Ethan Hawke aratand ce actor mare este in rolul lui Chet Baker, tot intr-o perioada mai intunecata a vietii lui. 

Starnit de film, am gasit niste albume ale lui Chet, printre care unul tras in 1986, inregistare live sub numele Nightbird (Live at Ronnie Scott's). De pe el, m-a lovit puternic standardul Send in the Clowns, cu partea vocala asigurata de marele Van Morrison. 

Chill.

Vinarte Cuvee d'Excellence Riesling 2014

Dupa ce am gustat vinul, mi-am zis ca albele de la Vinarte sunt pe nedrept umbrite de mult mai celebrele exemplare rosii din Merlot si Cabernet. Si ca Rieslingul italian nu e deloc un soi de umplutura. 

Acest vin se plaseaza intr-o liga superioara celei a pretului cerut. Vine intr-o aparitie aurie cu tuse verzui, cu arome minerale, citrice, cu un gust echilibrat, elegant, citric, dar foarte prietenos. E si nitel lemn pe acolo, care imblanzeste bestia si ii confera o tusa de miere de salcam. Remanenta dulce-amaruie, de grepfrut. 

Recomand cu tarie. Ă, lasati taria, mai bine cu niste pește sau fructe de mare!

DOC Mehedinti-Starmina. 12,5%, 35 lei. 87 pct. A se cumpara in doua sau mai multe exemplare.

PS: Imi place de Vinarte ca din cand in cand rupe gura targului cu cate ceva neasteptat. Dupa ani in care aceasta gama s-a pierdut prin marasmul noutatilor autohtone, iata ca cei de la Vinarte au intrat in studio si a iesit ceva sincer, ritmat, fresh, dar old-school. 

Cam ca albumul din 2015 (Crosseyed Heart) al nemuritorului Keith Richards (chitaristul de la The Rolling Stones), om de 73 de ani, care nu are probleme cu pensia, cu artrita sau cu abonamentul RATB. De pe care va propun o mica piesa, numita pilduitor Trouble. Rock 'n' roll!

Ciabi Zaharia (si Babeasca neagra 2013 Arezan Crama Atelier)

Sunt vinuri a caror "radiografie" imi ia foarte mult timp. Nu pentru ca ele insale ar avea ceva complicat, care sa necesite "analize" indelungate, ci pentru ca ma pierd in excursii metanarative, ca sa zic asa. Bunaoara gandindu-ma la aceasta babeasca neagra de la M1, un vin cu adancime, aproape un pinot burgund usor cam apasat de picanteriile stejarului, in egala masura jovial si serios, ca un Buster Keaton al lumii vinurilor, cu aromatica "rurala", pamantoasa, cu fructe rosii si taninuri eterice, vanilie si scortisoara, m-am scufundat in anacronica lume a rockului romanesc de anii '60. Din mimetismul beat-ului britanic n-au scapat prea multe nume. Unde mai pui ca muzica rock nu exista oficial in Romania. Existau doar "formatii de chitare electrice" sau formatii "vocal-instrumentale". 

Foarte multe din piesele cantate atunci de Sfintii, Sincron sau Sideral erau "prelucari" ca sa nu le zicem "reluari" dupa Beatles, Kinks etc. Chiar daca versurile erau in limba romana, pentru ca asa cerea sistemul. De altfel, eroul nostru de azi si-a inceput cariera prelucrand versurile pieselor celebre, dand nastere unui intreg curent. Versurile desi erau in limba romana, nu aveau nicio noima, in afara ca aduceau fonetic destul de tare cu originalul englezesc, Astfel, cu ceva doza de umor,  "It's Been a Hard Day's Night" a devenit Vezi bine, gard des n-ai”,  "Oh, Carol" = „Ogarul”, "Eleanor Rigby" = „Elin oribil”, "Penny Lane" - „Popa Nan” (mai tarziu interpretata de Mircea Vintila) si (preferata mea) "Bungalow Bill" care adevenit „Nenea Virgil”. 

Dorin Liviu Zaharia (1944-1987), zis si Ciabi, a fost un personaj "larger than life", mai ales in contextul "noir" al epocii. In tinerete, la inceputul anilor 60, a purtat o "creasta" a la Chubby Checker (de unde i se trage si porecla ), pentru a sfarsi decada sub aspect de ascet, pletos, barbos si purtand o camasoaie populara (fara pantaloni). Tot de atunci incepe prietenia de-o viata cu Ioan Petre Culianu. Iata o marturie a lui Andrei Oisteanu: "L-am cunoscut pe Chubby în plină „con­tracultură“ hippie, la un concert rock, la Sala Palatului din Bucureşti. Era al doilea fes­tival naţional de muzică rock, organizat de Clubul Arhitecturii în perioada 10-17 mai 1971. El cânta, cu trupa Olympic ’64, o operă rock intitulată Karma Kaliyuga („Karma, Karma, priveşte-te: cerul co­boară!/ Karma, Karma, poţi fi şi fecior şi fecioară?“). Pentru toţi cei care l-au vă­zut şi auzit a fost o apariţie de neuitat. Un sihastru desculţ, cu o siluetă fragilă, pur­tând o cămeşoaie ţărănească albă, lungă pâ­nă la glezne, cu barba şi părul vâlvoi. Sco­tea sunete neverosimile, înalte, inten­se, pătrunzătoare, cu o frecvenţă acută, ca­re ar fi disturbat probabil zborul lili­e­ci­lor. În pauzele dintre cântecele care com­puneau opera rock, actorul Gelu Colceag re­cita poeme de Rabindranath Tagore. Chubby a cântat, printre altele, un soi de ba­ladă pă­gână, compusă de el, intitulată A po­go­rât din cer o cerşetoare. Cânta şi arăta ca un ascet, el însuşi pogorât cu hâr­zobul din cer. Un spectacol halucinant pen­tru spec­tatori şi scandalos pentru re­pre­zen­tan­ţii cenzurii comuniste, activişti UASCR şi se­curişti în civil, care se agitau prin culise şi prin sală. Prestaţia lui Chubby a fost per­ce­­pută de „ei“ ca fiind un sacrilegiu ritual pe­trecut chiar în „templul“ congreselor PCR."

Muzical s-a produs ca membru din formatia Olympic 64 si mai apoi sub nume propriu, semnand muzica de teatru si film. Cu Olympic a compus si interpretat doua "opere" rock: Decameronul focului alb si  Karma-Kalyoga. Mult succes sa le gasiti! 

Singurele inregistrari de studio sunt din 1969 sub forma unui single, cu doua melodii, folk-rock, una din ele cu puternica amprenta folclorica. 

Desigur cand ne gandim la etno-rock primul nume care ne vine in minte este Phoenix, insa Phoenix a virat spre acest stil abia in 1972, cu "Cei care ne-au dat nume", ca urmare fireasca a adaptarii la tezele ceausiste din '71, care interziceau orice asemanare cu mesajul decadent din occident. Pentru Dorin Liviu Zaharia aplecarea spre folclor a venit mai devreme si mai natural, dar n-a fost captiv curentului. 

Altfel, dintre compozitiile sale interpretate de altii, cea mai celebra este "Vinovatii fara vina", pe care Vintila, Pittis& Co au putut-o inregistra abia dupa revolutie, odata cu proiectul Pasarea Colibri.

Discul single Olympic '64 e unul din rarele cazuri din muzica romaneasca in care creatia a avut un impact indirect asupra publicului. Adica n-a fost de circulatie foarte mare, insa multi artisti au fost influentati de el, preluad ceva din mesaj si stil in propriile lor creatii. De exemplu ma indoiesc ca acest single n-a contat pentru directia pe care au ales-o Mondial sau Phoenix.

Piesa pe care v-o propun astazi, tot ca sa ne intoarcem la radacini, la un pahar de babeasca de Murfatlar, este b-side-ul discului, o compozitie complet originala, intitulata "Ziua bradului de Noapte". 

Prima oara o sa va para monotona si cu versuri stranii. Eu zic s-o ascultati de mai multe ori, pentru ca nici un pahar de babeasca nu va fi de ajuns.

PS: ca sa va faceti o imagine mai ampla asupra personajului, va invit sa cititi si aceste articole de pe blogul lui Andrei Partos (scris de Iulia Radu) si din Revista 22.

PS 2: Babeasca neagra 2013 Arezan, 41 lei (vindor.ro), 85 pct. 

Sauvignon blanc Prestige 2014 Segarcea

In vreme ce Sauvignonul Elite se prezinta mult mai impetuos aromatic, cel din gama superioara s-a infatisat intr-o structura mult mai "clasica", de moda veche, bazat pe aciditate, aducand impresii de coacăze negre, fiind ierbos, citric, cu fructe albe si mere verzi. Mi s-a parut genul de alb care are nevoie de putin timp ca sa-si regleze conflitele interne. Ma gandesc si anul 2014, unul mai racoros, a contribuit la aceste repere, dar si la un nivel de alcool mai scazut ca de obicei (12% alc). 84 pct. Face in jur de 40 lei, in magazinele specializate si mai nou in marele retail (vezi Metro).

Daca vorbim de clasici, desi hip-hop-ul si vinul par pe planete diferite, va invit sa vedeti Straight outta Compton, filmul recent care stapaneste box-office-ul american de 3 saptamani. 

E un "bioptic" despre NWA, trupa de reality rap sau gangsta rap care i-a facut mari pe Ice Cube si Dr. Dre. Filmul merge cu protagonistii, din liceu si pana in 1995, la moartea lui Easy E. 

Ma gandesc ca prin '88-'89 nimeni nu se gandea ca oamenii astia cu nume ciudate cantand versuri extrem de dure, vor ajunge sa fie considerati legende ale muzicii. 

Dar daca vorbele sunt sincere si adevarate, pana la urma vor rezista vremurilor. Iar Dre, nu numai ca e unul dintre cei mai importanti producatori din lume, dar e si unul dintre cei mai bogati muzicieni. De exemplu, anul trecut a castigat 620 milioane de dolari! 620 milioane! E drept ca mare parte din ei s-au datorat vanzarii companiei Beats (producatoare de accesorii audio) catre Apple, dar e lung drumul din suburbia Compton...

Simfonie 2011, o compozitie Domeniul Coroanei Segarcea

Pe 15 octombrie 1905, la Paris, Claude Debussy si-a prezentat noua creatie, cu ajutorul orchestrei Lamoureux. Compunerea ei a durat 3 ani. Lucrarea are in functie de interpretare intre 23 si 24 de minute. E formata din trei parti: "De l'aube à midi sur la mer", "Jeux de vagues" si "Dialogue du vent et de la mer".
Debussy avea asteptari mari. "Schitele simfonice" (cum le-a numit, nefiind tehnic o simfonie) aveau o structura avangardista, inovatoare si neconventionala.

"La Mer" (link youtube) a fost un fiasco. Criticile au facut sa para lucrarea ca o umbra a mult mai cunoscutei opere Pelleas si au culminat cu parerea lui Pierre Lalo care a scris ca n-a auzit, n-a vazut si nici n-a simtit marea in notele lui Debussy (cf. Janácek Studies, ed. Paul Wingfield). Daca o ascultam azi, cu urechile noastre formate de pop/rock/etc pare destul de adecvata, ambientala, ca o muzica de film, fara tonalitati perimate. Poate aceasta a fost un motiv pentru receptarea critica nefericita a piesei. Era usor in afara structurii clasice, la acea vreme. 

Dar mai e ceva care explica dezastrul. Lumea buna din Paris era scandalizata de relatia extraconjugala pe care compozitorul o avea cu Emma Bardac, o cantareata in voga. Debussy o cunoscuse in timp ce compunea La Mer. Astazi canapelele talkshow-rilor de noapte ar fi primitoare cu personajele, le-ar folosi si lor in cariera, ca sa zicem asa; ar scrie de ei ziare gen Libertatea&Click ("Debussy, rusinica!","Emma, ce-ti mai place Marea"), insa in plin Belle Epoque lumea tinea inca la decenta. 

De dragul adevarului istoric, trebuie sa spun ca n-a fost doar un adulter. A fost totul nitel mai flaubertian. Nesuportand umilinta, doamna Debussy a incercat sa se sinucida, si nu asa oricum, ci tragandu-si un glont in piept, ziua in amiaza mare, in Place de la Condorde... A supravietuit, dar glontul i-a ramas prins intre vertebre toata viata. Va dati seama ce scandal...Asa ca nu mare ne e mirarea ca in ziua premierei domnul Debussy isi cam pierduse simpatia publicului (si a criticilor).

Oricum, de ce va vorbesc despre compozitori impresionisti? Pentru ca vinul alambicat de azi, blend aiuritor de (stati, sa-mi dreg vocea): Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, Merlot, Cabernet Franc, Touriga Nacional, Feteasca Neagra, Syrah si Marcelan, are pe eticheta niste note muzicale. Care provin din partitura "schitelor" lui Debussy. La Mer. 8 struguri rosii are Segarcea, 8 note muzicale in gama majora, ergo Simfonie.
Oricum, un asemenea amestec eterogen, mai rar! Ce fel de vin e? Este unul care in ciuda aparentelor (cand ingramadesti atatea soiuri, te-as astepta la un "concentrat", ca un gem) este un vin de corpolenta medie, plin de fructe si arome picante, lemnoase, mustos, galgaitor. Curge, stropeste, face valuri. Nu e o nava spatiala, un vin maret, dar este unul de buna calitate, agreabil. 

Nu stiu daca acest asamblaj cu de toate este tocmai o simfonie, sau mai bine zis, nu stiu daca impreuna dau ceva suficient de elevat incat sa merite intru totul asocierea, insa mi s-a parut mai degraba ca un jam session de jazz, in care instrumentistii fac solo-uri pe rand. Astfel, in cateva ore, vinul s-a exprimat diferit, cand fibros si fructat, cand cu arome uscate de toamna, cand parfumat, cu tuse de dulceturi vanilate. Are 13,5% alc, procent foarte bine integrat. E imbuteliat doar in magnum (1,5l), care face in jur de 90 de lei, deci sta binisor.

Ca sa ma intorc la Debussy, povestea compozitiei continua mult dupa moartea lui (din 1918). Incet incet, gusturile s-au schimbat. Incet-incet La Mer a ajuns hip, intai in lumea muzicii simfonice, si apoi in cultura pop, unde a trecut prin coloana sonora din Jaws, ba chiar pastisata pe Fragile, albumul din 1999, al celor de la Nine Inch Nails. 

Ma indoiesc ca Simfonia doamnei Ghislaine Guiraud va avea soarta simfoniei lui Debussy, dar indubitabil ambele au patina si amprenta frantuzeasca.  

Oricum de partea vinului stau cel putin doua argumente: (1) e mai usor de inteles decat muzica lui Debussy si (2) ma indoiesc ca din pricina lui se va impusca cineva in piept, ziua in amiaza mare, in Place de la Concorde.

Davino Sauvignon blanc 2013 VS 2007

Nu se intampla des sa ai ocazia unor astfel de comparatii. 

Recolta 2013 se prezinta foarte bine. Aromatic e un amestec de flori albe (salcam, soc, lamaita), un indiciu "dulce", parfumat, si fruct amintind de piersici romanesti, mere golden si coacaze. Gustul este echilibrat, cu fibra, vibrant, cu senzatii piscacioase si cu o persistenta usor cretoasa. Comparativ cu 2012 este mai elegant si mai placut, mai usor de baut aproape de lansare.  Sa mentionam ca vinul e produs 70% din vii vechi de 30 de ani, iar restul din plantatii tinere de 5-6 ani. Nu trebuie racit prea energic. La 10-12 grade e suficient. 13,8% alcool, excelent integrat. N-am dubii ca e unul dintre cele mai bune sauvignon-uri romanesti pe care le-am gustat. Gandindu-ma la exemplarul din 2007 incercat acum cateva saptamani ii pot "condamna" la 10 ani de beci adanc si intunecos. 89 pct., 80 lei

Asa ajungem la ciudata experienta a vinului din 2007. L-am incercat via Iulian Grigorescu, intr-o seara, la Braila. N-am fost singurul care l-a gustat, a fost ocolo si Horia Hasnas, Marian Timofti si altii. Aromatica nu a diferit prea mult, poate doar a cauzat impresia de "uscat" (petale uscate, felii de mar confiat, etc), dar trademarkul de soc nu a disparut. In gust e firesc ceva mai linistit, mai putin expansiv, insa aspectul care m-a frapat cel mai tare e ca inca exista acele senzatii piscacioase aproape exact ca la vinul tanar, apoi ca vinul a fost aproape lipsit de senzatii oxidative. Incredibil dar adevarat. Daca ar fi fost sa nu stiu ce este si de cand este, probabil l-as fi evaluat pe la 85 pct. 

Aceste punti lichide peste timp m-au facut sa ma gandesc si la altceva. 

Pe 21 august 1987, casa de discuri Geffen (label al Universal Music) scoate pe piata albumul de debut al unei trupe rock. "Materialul discografic"(cum ar spune Florian Lungu) debuteaza pe pozitia 182 in topul Billboard. Primul single de pe album fusese lansat cu o luna mai devreme in Marea Britanie, unde n-a rupt gura targului, desi a stat destul de mult pe pozitii inferioare in top. In Statele Unite n-a fost scos pe piata, mai ales dupa ce MTV a decis ca videoclipul nu este acceptabil.

Apar si primele review-uri, destul de amestecate. In general au fost moderat pozitive, insa influenta revista Metal Hammer a dat de pamant cu albumul, Dave Ling scriind ca e un amalgam inferior cu influente vadite din Aerosmith, Hanoi Rocks si AC/DC. Sa zicem doar ca un an mai tarziu tonul cronicilor va fi mult mai entuziast. 

Pentru ca intre timp trupa se pune pe concerte si promovare, incepe sa fie difuzata la radio, iar urmatoarele trei single-uri de pe album ajung hit-uri urcand pana pe pozitiile 5, 1 si 7 in top 100, tragand si intregul album dupa ele. 

La un an de la lansare, pe 6 august 1988, albumul ajunge pe prima pozitie in clasamentul vanzarilor, unde va mai fi patru saptamani neconsecutive. 

Pana in prezent a primit 18 discuri de platina si s-a vandut in peste 30 de milioane de exemplare.

Ma gandesc la domnul Dave Ling, reputat jurnalist, de altfel. Ma intreb cum s-o fi simtit peste un an sau doi, sau peste 10, cand albumul si-a castigat locul in istoria muzicii si a ramas cel mai plin de inspiratie din toata discografia trupei care va deveni vreme de vreo 5 ani cea mai mare trupa rock din lume, umpland toate stadioanele pe care a concertat. Toate astea nu inseamna ca vanzarile confera calitate si nici ca respectivul album e cel mai valoros din istoria muzicii, insa uneori si celor mai experimentati critici le scapa elementele care vor face dintr-un produs ceva clasic, dezirabil pentru foarte multa lume.

Uneori si noi, cei care scriem despre vin, putem avea astfel de momente. Incerci un vin, il iei de sus, ii dai un rating mai putin entuziast. Abia dupa ani, cand intamplator sau nu, te reintalnesti cu acelasi vin si acesta s-a dovedit rezistent la timp, ori chiar a evoluat intr-un mare fel, te gandesti ca initial ti-au scapat niste indicii. Norocul nostru ca nu-i tocmai inginerie aerospatiala ce facem pe aici.

PS: in ce priveste muzica, este desigur vorba de .... 

Hyperion Cabernet Sauvignon 2011 (Halewood Romania). Ok, but not quite my tempo

Avem un rosu rubiniu intens, cu aromatica de tabac, cerneluri, rugina, lemn ud și ardei verde dar și un iz usor salin amintind de roșiile uscate. Deși intens nu e foarte fructat în nas. Gustul in schimb e destul de suculent, fara a fi pastos, cu niște taninuri fine, amintind de afine. Apare o fațete vanilata, dar nimic over the top din punctul de vedere al impactului lemnului. Are o buna tipicitate si o aciditate cam prea vie. Aciditatea pare un pic cam prea vie, chiar daca mi-as fi dorit sa se exprime mai putin evident, poate fi totusi un indicator al unui potential de invechire, sa zicem mediu. Si alcoolul (14,5) iese usor din corp, de unde si recomandarea de servire undeva pe la 16 grade. Din nou, exista posibilitatea ca in doi-trei ani lucrurile sa arate mai bine. 

Asadar, pe ansamblu, un efort solid, un vin care are ritm, chiar daca usor cliseistic (Napa cab style), dar nu e tocmai ritmul meu, ca sa zic asa. Motiv pentru care: 84 pct. 65 lei in magazinele specializate.

Vorbeam de ritm, asa ca o asociere reusita ar fi cel mai "mic" film din lista nominalizatelor la categoria "cel mai bun film" la premiile Oscar de anul acesta. E un film independent, deja castigator al festivalului Sundance, o pelicula despre un tanar baterist de jazz (Miles Teller) si profesorul pe care incearca sa-l impresioneze (J. K. Simmons, nominalizat pentru rol secundar).  Povestea in sine nu e extraordinara, tot cliseistica intr-un sens (sacrificiul personal pentru reusita intr-un mediu concurential), insa tanarul regizor (si scenarist) Damien Chazelle a reusit sa articuleze foarte bine ambitia tanarului si severitatea extrema (chiar maniacala s-ar putea zice) a profesorului intr-un film cu ritm, cu multa muzica bigband (si coloana sonora e foarte buna, puteti asculta piesa care da si titlul filmului aici) si foarte bine "tras" tehnic vorbind (filtrele de culoare induc o atmosfera inchisa, usor claustrofobica).

Va invit sa vizionati o secventa elocventa:

Eforturi pentru o teorie unificata a legaturii dintre vin si batuta moldoveneasca (I)

sau incercari de rezolvare a unor probleme ridicate de cititorii nostri in replica la post-ul Vinul intre pop si batuta moldoveneasca (I) 

"Apropo de blues si muzica araba, daca nu esti deja familiarizat iti recomand blues-ul toaregilor din Mali (terakaft, toumast sau tinariwen de ex) si ai sa vezi cum spiritul s-a intrors din delta missisippi-ului in desertul african - eu sint absolut fascinat."(Lucian Luncan, comentariul pe blog)

Tinariwen, foto: kxci.org

Trebuie sa recunosc ca muzica tuaregilor nu mi-a fost foarte familiara. De la comentariul lui Lucian- imi este si ii multumesc. Terakaft, Tinariwen sau Tamikrest sunt cateva dintre trupele care mi-au invadat playlist-ul de cateva zile. Si ca sa nu cred ca toti tuaregii au nume care incep cu T- un chitarist foarte bun numit- Bombino. Daca nu sunteti la curent cu situatia politica a acestor populatii semi-nomade- ei bine, teritoriul pe care il populau din vremuri ancestrale- desertul Sahara de vest- este impartit azi intre Maroc, Mali, Niger, Libia, Algeria sau Nigeria. Diferentele culturale duc la dese lupte armate, insurgentele armate ale tuaregilor fiind constante de cand puterile coloniale au parasit Africa predand autoritatea noilor state.

Bluesul tuaregilor se numeste assouf, un cuvant din araba berbera care semnifica "nostalgie". Exista un puternic mesaj politic si din aceasta pricina muzica lor e interzisa in tari precum Mali. E bine de stiut ca muzica aceasta rebela e cantata de rebeli autentici, care lasa chitara si pun mana pe arme cand e nevoie. De exemplu, doi dintre membri Tinariwen au murit in luptele din 1994 si 2005.

Muzica in sine este surprinzatoare. Multi au inceput sa cante la intrumente improvizate. Cu timpul chitara acustica si apoi chitara electrica au inlocuit instrumentele traditionale, folosesc bass electric, percutia e pe alocuri traditionala. Sound-ul e interesant, aminteste in multe momente de Chicago blues, bluegrass chiar si country sau reggae. E linistita, dar ritmul construieste o tensiune presanta. Stilul vocal e traditional. Si asta creaza un fusion placut- mix de familiar si exotic.

Daca ascultatorul va sesiza asemanari cu muzica  Dire Straits, Bob Marley, Hendrix, Santana, sau doamne iarta-ma, Kenny Rodgers- sa stiti ca nu e intamplator. Cei numiti au fost foarte populari in africa sahariana, raspandindu-se pe discuri si casete bootleg- cam ca la noi inainte si imediat dupa Revolutie.

Cred ca americanii i-au spus desert blues pentru ca sunt evidente asemanari cu propria lor muzica. Ritmul west-african are evidente similitudini cu muzica celor de culoare din delta Missisippi. Insa nu cred ca tuaregii au fost initial constienti ca ce fac ei e o fuziune. Ca sunetul electric impreuna cu stilul vocal traditional o sa rezoneze atat de modern. Dar s-a intamplat. Si mai cred ca exista si altceva care leaga delta blues de desert blues. Sunt autentice- transmit amandoua ceva- atat etern- dragoste, suparare, viata, cat si specific- usor protestatar. E o revolta autentica si o expresie sincera a unor sentimente, e muzica adevarata, cu suflet, nu fonfleuri in care se protesteaza impotriva disparitiei șocâtelui de preerie sau alte asemenea.

Ma gandeam cum sa reconciliez ipoteza ca muzica, vinul- in fine, un produs traditional in general, poate migra si ramane in egala masura autentic, adevarat. Pe de o parte e unicitatea sentimentului pe de alta o patrie care sa gazduiasca fecund acest sentiment. De la negrul de pe plantatie la tuaregul haituit de guvernele noilor tari care il gazduieste printr-o intorsatura a sortii in care oamenii desertului n-au avut niciun cuvant de spus.

In lumea vinului cred ca exista cateva exemple similare. Migratia sauvignonului blanc si a pinotului noir in Noua Zeelanda, a cabernetului in Napa Valley, ice wine-ul canadian si exemplele pot continua. Pana la urma fermentul era deja acolo- migratia strugurelui a fost precum cea a chitarii electrice si a unor ritmuri intrucatva similare cu cele impamantenite, traditionale. Din acest mix a reiesit ceva unic, expresiv- un produs ancorat in doua lumi, si care- in cele din urma- si-a rupt legaturile cu tara mama. 

Asa s-a ajuns la malbec-ul si torrontes-ul argentinian, la carmenere-le din Chile. Toate exemplele amintite reprezinta importuri din lumea veche, unele vechi de sute de ani- ramase ca reprezentante ale unor culturi disparute. 

Aceste expresii raman valoroase si autentice intrucat nu incearca sa cloneze stilul din locul de origine, ci si-au gasit  in terroir-ul acela particular o scena de pe care sa ne capteze atentia.

PS: In partea a doua ma voi referi la opinia lui Mihai Oprea redata mai jos. Spre jazz, deci!

"Fain scris, total de acord. Insa, adevaratul test de maturitate al traditiei (si al publicului) este cand reinterpretezi piesa pe ritmuri de jazz, si suna in continuare bine. La fel si cu vinul...." (Mihai Oprea, comentariul pe facebook)

PS II: daca voi mai avea multi astfel de cititori care sa-mi puna probleme, cine stie, poate ii voi cere lui Tony Poptamas sa-mi scrie un studiu introductiv :) Asta ca sa nu-mi luati titlurile mai in serios decat merita.

Fetestile negre Davino 2011: Iacob si Purpura Valahica

Desi unii oameni ar putea comenta ca Iacob nu este un produs Davino, pentru ca Davino nu este un producator, ci un brand al unei societati producatoare de vin numita Unicom Production, incercati sa intrati intr-un magazin de vinuri si sa cereti vanzatorului ceva de la Unicom. Probabil va spune ca in magazinul lui nu se comercializeaza articole de tamplarie si nici nu e studio de productie video. Cam asta se intampla cand un brand capata viata proprie. Toti oamenii cunosc brandul, nu si firma posesoare a brandului. Nu e vina producatorului desigur. Oamenii din piata au dificultati in a intelege aceste mis-mas-uri de marketing. Plus ca- desigur- Davino suna mai bine decat Unicom Production. Oricum, iertata sa-mi fie aceasta paranteza, pe care am amplasat-o deoarece vinurile de astazi vin din acelasi loc, oricum l-am numi.

Iacob 2011. Culoare rosu-rubinie închisă, pigmentata, cu bordura dand semne de maturitate. Un nas de cerneală, cacao,  merișoare, mure, si tuse de macelarie, amintind de ficatul de vita. Un gust picant, ușor astringent, ușor amărui, cu miez de nucă, porumbe, cu un final cu atingeri de scorțișoară, și cald din pricina procentului respectabil de alcool (14.9%). 83 pct. 

Purpura Valahica 2011. O culoare mai stralucitoare si mai deschisa in registrul rosu-bordo decat Iacob. Un vin diferit fata de anii precedenti sub aspectul aromaticii. Arome dense, condimentate, prune afumate si trufe. Retronazal se simte lemnul dulce, In gust gasim taninuri prezente, dar de granulatie mica, fine, cu o aciditate buna, de fruct proaspat. Finalul este prelung usor astringent-picant, cu afine si scortisoara. Nivelul de alcool (14,9%) este bine integrat, printre picanteriile de final. 88 pct.

Exista o deosebire destul de evidenta intre cele doua produse, dar si diferenta de pret este mare- in jur de 40 Iacob si in jur de 80 Purpura. In mod clar insa exista si similitudini, de ca si cum undeva pe axa timpului s-a produs o dedublare si ca urmare una a devenit mai directa si dintr-o bucata, in vreme ce a doua s-a rafinat, s-a educat, castigand in finete si structura.  

Ca veni vorba, cred ca v-am mai spus despre un mic roman de-a lui Dostoievski numit Omul Dedublat. Ei, daca n-aveti timp de lecturi, sa stiti ca intre timp un oarecare Richard Ayoade a regizat un indie bazat pe roman, cu Jesse Eisenberg si Mia Wasikowska in rolurile principale.

Oricum, daca Dostoievski ar incarca un pic cam tare atmosfera, iar filmul ar aduce prea tare dar nu suficient cu 1984 sau Brazil, permiteti-mi sa va recomand o carte interesanta despre matematica, care se citeste pe narasuflate chiar si de cei care abia isi mai amintesc formula volumului. Este o trecere prin istoria numerelor de la Pitagora la Andrew Wiles, matematicianul englez care a demonstrat Teorema lui Fermat, o problema lipsita de rezolvare (desi multi au incercat) vreme de mai bine de 350 de ani. O lectura plina de informatii si anecdote care prezinta matematica si matematicienii intr-o lumina noua, mai ales pentru cei din afara. Se numeste Marea Teorema a lui Fermat, scrisa de Simon Singh, disponibila la editura Humanitas, intr-o editie mai noua decat cea din fotografie.

Daca nici aici n-a nimerit-o somelierul cultural din mine, iata ceva mai accesibil si mai nou. Amicul Cosmin Tudoran tocmai a lansat impreuna cu Maga o piesa noua, numita Pisici. Ceva felin sugereaza si feteasca neagra, asa ca poate pret de 4 minute merg cateva sorbituri. Pana apare Margelatu in sunet de trompeta si vă scuipă coji seminte in paharul de vin.

Curtea Regală feteasca neagra 2013 Alcovin

Prima feteasca neagra de la Macin vine cu un nas de prune, ciocolata calda, piper. Gust suplu, tineresc, cu ușoară cremozitate, dacă e servit la o temperatura de 17-18, cu arome care se continuă din nas, și un final, ușor amărui, tonic. Taninuri marunte, ușor de înghițit:). Nivelul mare de alcool (14,7) este decent integrat.  

Este un efort solid, avand in vedere varsta viilor, care nu e mai mare de 4 ani. Se simte fragilitatea fireasca a plantelor tinere, dar viitorul suna bine. Interpretarea este onesta, corecta, avem un vin suculent, proaspat. 27 lei. 82-83 pct.

Temperatura de servire e sensibila, mi-a amintit de un radio vechi, analog, la care trebuia sa "bijuteresti" potentiometrul de frecventa pentru o experienta optima. Si cand ai reusit, poti sa asculti orice, de la Howlin' Wolf la Victor Gore si pana hat departe, in Subcarpati.

Leat 6500 cabernet si merlot 2011 si o mica discutie ilustrata despre cover-uri

Leat 6500 cabernet si merlot 2011 este  un vin care are nevoie de mult aer, intradevar, nu de pomana m-a prevenit in scris Valentin Ceafalau asupra acestui aspect. Nasul se transforma de la deschidere, cand mixul de baricuri stapaneste vinul, trecand printr-o faza de carne afumata si cu tuse de pielarie (foarte asemanatoare cu un shiraz Nederburg) si intr-un final, sau ma rog in finalul din paharul meu, se exprima ca tuse frumoase parfumate de ciocolata rasa, capsuni zaharisite, rosii uscate, ierburi aromatice mediteraneene si chimen. Gustativ e un vin cu suculenta, nu atat de dens pe cat ma asteptam, chiar pare usor diluat in atac, dar revine rapid cu un mix de fructe de padure, din care se evidentiaza coacazele, secundar visine si diferite picanterii, astfel taninurile sunt bine crescute, aducand o impresie de scortisoara cu o buna persistenta. 87 pct. 13% alcool bine ascuns. 18 luni in baric. Pret in online: aprox 65 lei.

Stiu ca nu e tocmai corect sa compari vinurile prin care un oenolog s-a consacrat cu celelalte, rezultate din colaborari ulterioare. La fel cum nu e tocmai cuser sa pui laolalta cupaje din Bordeaux, Romania sau din Africa de sud. Alte glasuri, alte incaperi. 

Eu cred ca e un caz in toate variantele sunt corecte. Chiar ar trebui sa fie diferite. E chiar interesant sa regasesti cate ceva din feelingul tostat, prajit al vinurilor sud-africane invelind un cupaj caracteristic regiunii bordoleze si plin de moliciunea solara a Murfatlarului. 

Asa ca va intreb: care din variantele aceluiasi cantec este mai "corecta"? Evident nicuna si toate in acelasi timp. Am spus niciuna, deoarece nici macar varianta originala a lui Prince din 1986 nu este...chiar originala. El a compus cantecul ca un blues instrumental acustic. Intr-un fel versiunea Maroon 5 e mai aproape, probabil, de sound-ul initial. Cantecul a fost cedat unei trupe de funk pentru albumul lor de debut. Acestia l-au inregistrat si l-au retrimis lui Prince spre aprobare. Cand a ascultat ce au facut cei de la Mazerati (caci asa se numea trupa) cu micul sau ritm de blues, Prince s-a razgandit si a luat cantecul inapoi, asa cum era deja inregistrat, a scos vocea si a pus-o peste pe a sa. Probabil au existat niste deconturi si compensari pentru ca nimeni n-a protestat. In final, Kiss a ajuns al treilea no.1 al lui Prince si ramane si astazi unul din cantecele sale dintre cele mai cunoscute. Daca intoarcem problema asupra stilurilor muzicale, desigur ca varianta Max Raabe (in fine, ceea ce pare a fi Max Raabe versiunea 2, pentru ca n-am gasit-o in nicio alta parte decat acolo, pe youtube) pare scoasa dintr-o placa de gramofon si nu din anii 2000. 

So...enjoy!

Originalul din 1986

Cover Arto of Noise ft. Tom Jones

Cover Max Raabe (2001) v1

Cover Max Raabe (?) v2

Cover Maroon 5 (2012)

Rotenberg Ceptura Rose 2013 si niste muzici recente

Inainte de a ma apuca sa traduc un interviu luat unei personalitati internationale din lumea vinului, hai sa va zic doua-trei vorbe despre proaspatul roze 2013 de la Rotenberg.

El este un single vineyard, adica provine de pe un plai viticol anume, un deal din zona Cepturei, numit Jugaurs, grad de specificitate nu tocmai tipic pentru acest soi de vin. Este produs din merlot, ar fi si culmea sa fie din altceva, avand in vedere ca pe plantatiile cramei susnumite merlotul face legea. Are 13,3% alcool, ceea ce iese un pic din tiparere rozeului de la aceasta crama, care ne-a obisnuit in anii anteriori cu un vin extrem de tare, plasat oarecum in afara impresiei pe care o are bautorul roman despre un roze- vin jovial, impetuos, agreabil, disponibil, de vara. Oricum, o adiere etilica e sesizabila si in acest nou caz, dar e ceva suportabil, iar bine racit e insesizabil.

E inca loc de experimente. Daca in 2009, Rotenberg ne-a propus un roze mai pe tipic bordolez, un soi de clairet, deci un rose mai spre rosu, iata ca iata ca dupa o serie de vinuri la limita celor 15% alcool, se revine la un caracter mai moderat din acel punct de vedere. Dar tot au reusit sa surprinda. Pentru ca nu e rozeul romanesc clasic (comun, asemanator de oriunde si din orice ar proveni). 

Culoarea e roze mai palid, tip foaie de ceapa. Nasul are nevoie de usoara adaptare la pahar, poate e prea aproape de imbuteliere si din acest fapt, in primele minute, ofera senzatii mai putin antrenanate. Odata depasita etapa, ne aflam in fata unui profil aromatic discret, din care se desprind totusi ca descriptori- cireasa, un mix de fructe de padure si mere. Gustul este suficient de fin, apasa usor pe papile, in acest sens parand usor de baut. Finalul ofera o usoara senzatie tonica, amaruie, pelinata. Pentru mine e un stil de roze ok. 82. Costa in jur de 50 de lei.

PS: M-a amuzat indicatia de pe contra care zice "depozitarea vinului la temperaturi de peste 30 de grade celsius poate genera depuneri". Eu unul cred ca depunerile sunt cea mai mica problema intr-un astfel de caz, dar, hei!, deja v-ati obisnuit cu opiniile mele divergente:)

A se savura seara, dupa o zi cu peste 30 grade celsius (iata!), cu o priveliste in fata ochilor si usurelele astea in urechi

Cuvee Charlotte 2010 SERVE si alte metode de chill-out

Am redegustat recent acest vin binecunoscut, de la SERVE Ceptura, editia 2010,  si raportez urmatoarele: 

Cupajul de merlot si feteasca neagra se prezinta foarte bine.  :)

De la degustarea din septembrie anul trecut, tusele glicerinoase de baric (de care nu sunt foarte atasat, cred ca v-ati dat seama pana acum) s-au integrat bine. Impresiile de carmangerie (atunci vorbeam de carne afumata) s-au calmat, iar starea de fapt prezenta este cat se poate de normala. 

Suntem intampinati de o culoare rosie-rubinie, de intensitate medie, un "nas" serios, cu arome de violete, mure, dude coapte, afine si picanterii (piper si praf de boia dulce). Exista si o fateta vegetala, ca de ardei gras verde, care in timp se disipa. Gustul denota finete, o taninozitate bine integrata, ca de afine proaspete, repede calmata de ideea generala de fruct suculent- prune, cirese negre, mure, usoare tuse glicerice, vanilate si un final tonic, condimentat. E agreabil, asperitatile prezente anul trecut s-au polisat si trebuie sa recunosc ca absenta cabernetului din blend face vinul sa para mai mladios, mai feminin, mai...artistic. Daca ar fi sa punem fata in fata un 2007 cu 2010 diferentele ar fi notabile, ca stil. 86 pct, desi- in conditiile descrise in continuare- as fi tentat sa ridic un pic nota. Dar ...atat despre astfel de frivolitati. Sa trecem la lucruri cu adevarat importante:)

Am incercat licoarea cu o portie de piept de rata, pe care l-am comandat din pricina...garniturii de orez cu stafide. 

Cand aveam 10 ani am ascultat discul Pariul Marii Negre (dramatizare radiofonica dupa "Keraban Incapatanatul" de Jules Verne). Keraban manca la pranz orez cu stafide, chestiune care pentru cineva obisnuit sa vada orezul doar in sarmale sau in pilaful fiert in zeama de carne si asezonat cu piper, ca sa nu mai vorbesc de orezul cu lapte, parea exotic. Asa ca m-am rugat de bunica sa-mi faca orez cu stafide. Care n-a iesit conform asteptarilor(din pricina ca bunica l-a facut ca pe un desert), spre deosebire de cel mesterit de bucatarul de la restaurantul Caffino din Galati (din complex Tiglina 1), care desi cu tenta dulce din pricina stafidelor era suficient de condimentat ca sa faca vinul si mai suculent si bun. Nici pieptul de rata n-a fost rau:) De fapt, din pricina suculentei acestui Cuvee Charlotte, mai toate felurile de carne rosie pot fi potrivite- ma gandesc la niste cotlete de berbecut cu salvie, ori chiar un t-bone sanatos, la care vinul ar face fata fara probleme fie si numai datorita aciditatii si rotunjimii.

Daca nu aveti chef de asocieri gastronomice, permiteti-mi sa va recomand o asociere cu care sunteti mai obisnuiti la aceasta adresa virtuala. Ei bine, acest film regizat de italianul Paolo Sorentino, are toate ingredientele necesare ca la un pahar de Charlotte sa para si mai bun decat este. Si viceversa.

Eu unul marturisesc ca este cel mai stilat film pe care l-am vazut in ultimele luni si nu ma indoiesc ca va castiga fara drept de apel categoria "cel mai bun film strain" la care e nominalizat la Oscar 2014. Este o grande belezza cinematografica. Totul pare scos dintr-un album de arta sau de design artistic, iar jocul lui Toni Servillo e fara cusur. Practic orice print-screen ai face, absolut aleatoriu, ar fi un poster foarte bun. 

Iar daca nu sunteti in starea cinefila, ci doar vreti sa dati play la ceva interesant, pot sa va recomand ceva numai bun pentru o sesiune de chill-out asistata de un pahar cu vin. De Lorde, adolescenta neozeelandeza care a speriat topul Billboard cu al ei Royals, presupun ca a auzit toata lumea. Insa am fost surprins sa constat ca si albumul ei - Pure Heroine- este foarte interesant si...fresh, intr-un stil neintruziv, chiar minimalist. Un sneak peek- aici. Vi-l recomand!