Statistici. Via nobila vs via hibrida in Romania 1905-2023

1905 83.700 ha vie indigena (feteasca, babeasca etc), 6.500 ha altoita (prinsa in statistica pentru prima data). 0 (zero) ha direct producatoare. 105.000 ha vie filoxerata. 

Simplul fact ca in 1905, la 20 de ani dupa aparitia filoxerei pe plaiurile noastre, noi aveam mai mult de jumatate din suprafata plantata filoxerata, deci pe cale de disparitie, e un exemplu al retardului institutional si al incapacitatii autoritatilor de a gestiona situatia, desi inca din 1885 a fost format un Serviciu filoxeric in Ministerul Agriculturii. 

Sa mai zicem ca intre 1906 si 1915 suprafata totala a viilor pe rod ajunge la un constant minim istoric de aprox 72.000 hectare. Dupa primul razboi, situatia pare a se ameliora simțitor (totusi e cazul sa menționăm ca statistica se îmbogățește cu Transilvania și Basarabia), insa improprietaririle (ca urmare a recompenselor pentru veterani si datorita faramitarii naturale a proprietatilor) duc spre o accelerare a plantatiilor cu vii hibride. E o alta discutie, dar e interesant ca in 1927 existau putin peste 2100 de proprietari cu peste 5 ha de vie, pe cand in 1935 se ajunge la 6400! 

1925 282.200 ha vie indigena si altoita vs 109.000 ha vie direct producatoare. Curentul se accelereaza in anii urmatori. 

1935 168.000 ha cu vie indigena si altoita si de 167.600 ha vie direct producatoare.

1939 177.400 ha indigena si altoita fata de 196.000 ha direct producatoare.  

1947 135.000 ha indigena si altoita  vs 128.000 ha direct producatoare. Scaderile sunt firesti deoarece in anii celui de-al doilea razboi mondial lumea a avut si alte preocupari mai vitale (sau mortale, dupa caz) decat cultivarea vitei de vie. 

(sursa: Victor Axenciuc, Evolutia economica a Romaniei: cercetari statistico-istorice: 1859-1947, vol. 2: Agricultura, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1996)

Nu am explorat statisticile perioadelor 1947-1963 (perioada cooperativizarii) si 1964-1989 (cea a cincinalelor si a recordurilor la hectar), insa le avem pe cele din 1990 care nu sunt altceva decat oglinda perioadei de dinainte de Revolutie, intrucat retrocedarile au inceput abia dupa Legea 18/1991:

1990 160.978 ha indigena si altoita vs 62.601 ha direct producatoare. Din cele 160.000 ha vie nobila doar 12.451 sunt in proprietate privata, precum si toata suprafata de vie direct producatoare, in fapt viile din curtile oamenilor si alte mici suprafete scapate miraculos de colectivizare. Asadar e nedrept sa blamam regimul comunist pentru proliferarea viilor direct producatoare. A avut destule alte pacate, insa. Si de aici incepe iar sarabanda replantarilor cu capsunica si nohan: 

1997 82.278 nobila vs 113.804 direct producatoare.

2005 93.001 vs 91.980 (acesta e anul cand se schimba raportul)

2015 92.495 ha indigena si altoita vs 85.623 ha direct producatoare

2020 90.420 vs 76926

2023 (ultimul an in statisticile INSSE) 91725 nobila vs 73304 hibrida

(sursa:http://statistici.insse.ro/).

Se observa de mai bine de 10 ani o stabilizare a plantatiilor cu vita-de-vie nobila. Practic jucam in zona 90-100 mii hectare. De asemenea se observa o constanta si lenta scadere a suprafetelor cu vie hibrida, fara insa ca diferenta sa treaca in tabara nobila.

Restul concluziilor le las pe seama dumneavoastra.

PS: in statistici se jongleaza cu termenii "hibrid" si "direct producator". Opinia mea e ca sunt vazuti ca acelasi lucru si contabilizati impreuna, ca opusi viei nobile

Noilly Prat Original Dry si o poveste cu noua neveste

Foarte straniu si sinuos, dar frumos, drumul acestui vermouth pana in paharul meu. Sa va povestesc:

Cu ani in urma, un cititor al blogului mi-a trimis scanul unei scrisori din secolul 19, trimisa de un negustor de vinuri din Galati catre o casa de Cognac, care exista si in ziua de astazi (gasiti linkurile catre articolele cu pricina la sfarsit, daca mai aveti vigoare). Continutul acelei scrisori m-a facut sa lansez o adevarata investigatie, in care am implicat oenologi francezi, ziaristi, cunoscatori in vinuri si coniac, importatori si asa mai departe. Am scris desigur si producatorul de cognac, insa a preferat sa nu reactioneze. De ce? Pentru ca scrisoarea iti putea creea convingerea ca in anii de la sfarsitul secolului 19 producatorii francezi de cognac, vinuri si derivate cumparau vin din Romania. Ceea ce astazi ar fi scandalos. Cand s-a gasit si a doua scrisoare, banuielile initiale au fost confirmate. Chiar asta se intampla! Cognac pur sange facut cu vin de Vrancea, ce sa vezi!

Dar in lecturile extensive avute pe parcursul acelei investigatii am dat si peste ceva interesant. In fabulosul opus magnum al istoricului Paul Paltanea despre istoria orasului Galati apare un episod din 1887 cand activitatea docurilor portului Galati a fost paralizata de cantitatea enorma de butoaie goale trimisa de casa de vinuri Noilly Prat. Evident pentru a fi umplute cu vin neaos. Sursa informatiei este un microfilm cu acte si note informative din epoca gasit de istoric in arhive. Desigur, a scris usor eronat numele producatorului de vermouth si a interpretat gresit ca Noilly Prat este din Marsilia. De fapt este din Marseillan, un oras mult mai mic, dar tot de pe coasta Mediteranei, unde se gaseste sediul companiei si astazi. O greseala onesta, cred ca sunteti de acord, mai ales ca vorbim de manuscrise!

Ei, si intr-o frumoasa zi de septembrie, sub sau suprasemnatul intra pe situl smartdrinks.ro ca sa-si completeze seria de pahare pentru sampanie Lehmann. Aveam deja doua si mi se par foarte elegante, asa ca am mai comandat inca cateva. Si fiind deja acolo vad ca un cunoscut mie si frumos vin de la un producator de sherry este la jumatate de pret. Iau doua, imi pare si sugestie de un vermouth de la aceiasi. Iau si vermoutul si iaca belea, imi sugereaza si vermoutul de la...Noilly Prat! Si memoria mea ruginita scartaie a jale un pic in gol, dupa care se face roata si imi pica fisa! Mai, astia nu sunt aia despre care am citit in pregatirea articolului despre negustorul de vinuri din Galati? Intra pe blog, verifica daca si desigur ei sunt! Nici nu stiam ca ii aduce cineva de la noi! Evident, ii adaug si pe ei la ccomanda. Vine pachetul, prima licoare sacrificata este Noilly Prat Original Dry.

Acum, dati-mi voie sa lungesc pelteaua: dar ce anume este un Vermouth? Cum se face? Ce implica? Si cautand raspunsuri mi-am dat seama ce bautura nobila si greu de obtinut este! Unul adevarat nu are nicio legatura cu mizeriile post-decembriste intitulate astfel, care nu erau decat niste vin, arome, alcool si mult zahar. Un Noilly Prat se face astfel: vinul de baza se tine 8 luni in butoaie de stejar. Dupa care butoaiele sunt scoase afara, unde stau un an. Sub soare, sub zapada, sub canicula si vanturi. Dupa care li se adauga un pic de amestec de musturi si alcool. Si iar stau un pic, dar acum inauntru pentru ca devine mai calculat procesul. Practic vorbim de un vin licoros ca a doua baza a produsului final. Si acum se adauga maceratul de plante si radacinoase, 20 la numar, reteta secreta. 3 saptamani. Dupa care mai stau un pic, se imbuteliaza si ura si la gara!

Cum e rezultatul? 18% alcool, destul de sec, mai sec decat un Martini dry dupa gustul meu, cu arome clare de vin fortifiat sec cu un strat herbal, foarte fin si nuantat. Lung, acid si dezirabil. Se poate bea singur, racit bine sau in mixologie, cu vodca sau gin, gheata, apa cu bule, tonica sau nu, si gheata. Aici imaginatia e limita.

Nefiind consumator fidel sau connoisseur, mi s-a parut fin si elegant, ceva deosebit de alte vermuturi baute pana acum. In fond, reteta este aparent originala, aceeasi de la primul Noilly, un botanist talentat. Iar intre ei si Martini sunt vreo 50 de ani diferenta. Intai francezii, apoi italienii. E drept ca prin 1970 italienii i-au inghitit, insa reteta s-a pastrat.

Vedeti, e doar o bautura, insa si cititul din jurul ei este satisfacator. Afli una, descoperi alta, nu e doar o bere lager la draft al carei nume e irelevant. Eu am plecat de la un mail primit de la un cititor acum 10 ani si am incheiat cu o revelatie in paharul de degustare acum cateva zile!

PS: am si cateva ponturi. Sunt mai multe vinuri la destocaj, cu reducere mare, pe situl amintit. De exemplu, acum ma delectez cu un Chateau Sainte Marguerite Symphonie blanc 2021 care inca uimeste cu prospetimea si plinatatea sa gustativa. Iar despre paharele de sampanie (cel din prima poza), sa va zic doar ca daca le cautati pe cele inscriptionate, gasiti unele Champagne Ayala. Sunt de fapt Lehmann Jamesse de 28,5 cl. Daca ar fi sa le cumperi fara incriptie fac vreo 10 euro bucata. Iar inscriptionarea e discreta si plasata doar pe suport, nu pe cupa. Si costa doar 16 lei, deci rezon!

Articolele despre scrisori:

Primul

si urmarea

DESPRE ȘPRIȚ, FĂRĂ PERDEA: Consacrarea, la pragul dintre veacuri (ep.3/3)

FOTO: winesofa.eu

Pâna la urmă când și prin ce mijlocire a apărut termenul de șpriț? Ei bine, aflăm de la Rodica Zafiu (Dilema veche, nr. 536, 22-28 mai 2014) că “primele atestări [ale cuvântului “spriț” n.a.] înregistrate de dicţionare sînt din jurul lui 1900 (dintr-un Vocabular al lui V. Săghinescu, din 1901); se presupune deci că a venit odată cu chelnerii (în fond, tot un germanism, din Kellner) şi restaurantele de tip austriac”.

Bunăoară descoperim la început de secol destule șprițuri textuale sau vizuale în revista umoristică Furnica. De exemplu, în numărul 43. din 10 iulie 1905 ne încântă lirice indicații: “un pahar de șpriț, băete/ Și nițel pe loc repaos” (Bidon Dimitriu, Din Dadilov) sau cronica unei campanii publicitare din Cismigiu: “mușteriii noștri n-au suferit în cele două memorabile seri decât de sete, pe care suntem siguri, însă, că le-am stins-o ploaia torențială de halbe și de șprițuri (din pivnițele Ciucanu, Calea Griviței)” (G. Ranetti, Cârciuma revistei Furnica).

De aici încolo șprițul devine prezență constantă, cum ar fi în schițele aceluiași George Ranetti: “ce, te duci fără să bem un șpriț de adio?”,  “Vax! Nu-mi datorezi nici măcar un merci! Singura mea plăcere ce poți să-mi faci e să vii colea la Gambrinus să-ţi ofer un mic şpriţ de plecare“ (Lasă că aranjez eu, nr. 147, 1907), În același număr găsim și aforismul: „sîngele nu se face niciodată nici apă, nici şpriţ“ (Kiriak Napardarjan, Notarra II-a, ibid).

Așadar obiceiul deja încetățenit își capătă numele atât de utilizat astăzi abia la începutul secolului XX.

Într-adevar, urmând literatura mare, nu vom descoperi cuvântul șpriț, decât hăt! târziu, în interbelic. A se vedea “O istorie literară a vinului în România”, de Razvan Voncu (Curtea Veche, Bucuresti, 2013). Mai mult ca sigur, Eminescu și Creangă, în răcoarea Boltei Reci, nu se întrețineau cu șpriț, ci mai degrabă cu un curat jin di Cotnari sau Huși.

Nu mai e mult și ajungem la I.C. Teodorescu, guru al oenologiei românești în interbelic, cu o pastișă din “Viile Noastre” (Cartea Românească, Bucuresti, 1935 în “Cronica viticolă a anului. Conferință ținută prin Radio la 24 Iulie 1933”). Combate bine venerabilul:

“În România, nu contează calitatea. Consumatorii noștri, lipsiți de cele mai elementare cunoștințe în materie de vin, acceptă să li se prezinte orice fel de asemenea produs.

Se beau cu sifon tot felul de vinuri ordinare, crude, și prefăcute, de orice proveniență ar fi. Nu se relevă și apreciază un vin învechit, superior, de origine vestită, prezentat la sticle înfundate. Sunt prea puțini amatori de vinuri fine și prea numeroși băutori de șprițuri. Cu asemenea consumatori, desigur, nu marfa superioară se va vinde cu preț, căci negustorii nu pot câstiga atât de mult cu ea, cât dela una inferioară”.

Așadar, vorbim de un obicei care a început nu atât din fandaxie, ci din necesitate. Am putea înșira un lung sir de citate din ai noștri sau ai lor (adică din străinii călătorii pe meleagurile noastre) în sprijinul acestei idei, însă acestea ar fi mai potrivite pentru o cuvântare dedicată.

Să zicem, în încheiere, doar de una. Păstorel Teodoreanu, un om despre care numai hulpavii inculți ar putea spune că n-avea papilele și sinapsele brici, scrie în 1943 “Sifonul”, apărut in ziarul Vremea din 1943:  “avem noi vinuri pe care să le putem bea pure? Dacă nu le-am drege cu puțin sifon nu s-ar putea bea![…] [sifonul] e inamicul nr.1 al podgoriei noastre. De origine etnică necunoscută, inestetic și subversiv, guițând și grohăind porcin, nu s-a mulțumit să profaneze zâmnicul și crama prin oribila mezalianță denumită șpriț, dar de la cârciuma periferică, unde stăpânește în dictator, a izbutit să se insinueze până în restaurantul de lux și la simandicoasele banchete. E prea mult!“(Gastronomice, ed. Agora, Bucuresti 2010, pg. 202).

(Episoadele precedente: 1 si 2)

(text publicat initial pe supervinuri.agrointel.ro)

DESPRE ȘPRIȚ, FĂRĂ PERDEA: Apă cu bule din Brașov pentru vinul acru din Muntenia (ep.2/3)

FOTO: BCU Cluj

Nu știm dacă obiceiul șprițului s-a răspândit ca fulgerul din Viena, Veneția sau Budapesta, însă e cert ca șprițul (încă neîntâlnit sub denumirea de azi) se practica în epocă și la Bucuresti. Dovada? De găsit în rândurile de mai jos.

“Domnul Wallbaum mergea atunci mai des cu mine și cu Heinrich la izvoarele de apă proaspătă la cofetaria Ferestro, așezată la o jumătate de ceas de oraș, uneori îmi oferea un pahar de bere de la beraria Krebs- pe atunci singura din București- și îmi recomanda cu tărie să nu beau niciodată vinul obișnuit al țării curat, ci întotdeauna amestecat cu apă sau cu apă minerală acidulată” zice Rudolf Neumeister în “Amintirile unui cleric din dispora” 1844-1848, în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea: 1847-1851 (volumul 6, pg 131).

Poate credeți că asta făceau doar niște germani în mijlocul Țării Românești, fiind obișnuiti cu ale lor. Greșit! Ia priviți:

“[…] se poate primi astfel de vin și în restaurante, unde au și apă minerală, numită borvis, prin amestecul căreia vinul musează ca șampania și se lasă băut cu plăcere. Asemenea apă se aduce aici din Brașovul Transilvaniei, în butelii înfundate cu rășină. Vin bun, muntenesc, aproape nu există în București. De obicei este acru, dar în două cu apa minerală este cu desăvârșire plăcut de băut. Dacă au aici vin bun, atunci acesta este de la Odobești din Moldova”, ne spune un Anonim polonez la 1854 (jurnal în manuscris găsit în biblioteca publică din Varșovia), reprodus în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea (volumul 6 : 1852-1856, Pg 196).

Dar, acum pe grai molcom, ardelenesc, iată ce găsim într-un ziar de limba română (“Familia”), păstorit de Iosif Vulcan, din Nagyvarad (Oradea-Mare), in 1889, așadar dinainte de Unire! E “Doina de pe Mureș”, și zice-se în ea “place-mi borvizul cu vin, mândra din satul vecin“. E drept ca autorului îi plăcea și “vinul curat și mândra din alt sat”,  și așa ne întoarcem la “borviz”, care e cuvântul preluat din maghiară pentru apa minerală cu bule.

În Regat, Caragiale-tatăl, deși amintește frecvent de obicei în Momente și schițe („trei cinzeacuri cu sifon“, „două baterii cu sifon mare“, „o semibaterie cu sifon“), nu-i spune niciodată pe numele astăzi consacrat. Pentru că nu exista încă la noi. Fiul însă…”Se găseau pe atunci, slavă Domnului, și nu scumpe, vinuri de Bordeaux și de Bourgogne să fi făcut cinste unui ospăț regesc. Lui Gorică nu-i erau însă pe plac, el vrea un vin mai ușor, vin indigen, vin de gradină, descoperea el câte unul grozav și ne căra, prin cine știe ce fund de mahala, să ne cătrănească cu vreo poșircă mucegăită și tulbure”(Craii de Curtea Veche, în Opere, ed. Fundației Culturale Române, București, 1994, pg 76). Și punctul pe i-ul din vin: “se putea spune chiar că mai mult se făcea că bea, umflându-se cu șprițuri cu sifon, cu sifon albastru”.

Să avem rezon, însă! “Craii…”, deși asezați în plin belle epoque, au fost moșiți nu mai puțin de două decenii prin sertarele autorului, apărând propriu-zis abia în 1929.

Un moment mai precis al apariției termenului vom descoperi în episodul următor.

(precedentul episod: aici)

(text publicat initial pe supervinuri.agrointel.ro)

DESPRE ȘPRIȚ, FĂRĂ PERDEA: de la „spritzen” la „fröccs” (ep.1/3)

 

FOTO: welovebudapest.com

Să pui apă în vin nu a fost vreo descoperire epocală. În fond, scuzată-mi fie naivitatea constatării, apă există de când lumea, iar vin de când există civilizație. Probabil a fost o chestiune de minute până cele două s-au amestecat.

Sigur, fie germanii, fie austriecii își pot trage pe partea lor de masă certificatul de naștere al șprițului, pentru că este evident un etimon Germanic, mai precis de la „spritzen” (trad. a uda, a stropi).

Există nenumărate legende despre geneza șprițului, plecând de la soldații habsburgici, invadatori ai nordului Italiei, care, deranjați de tăria vinului peninsular, au făcut ceea ce era necesar pentru a-l aduce la nivelul de alcool cu care, din climatul lor mai nordic, erau obișnuiți. Alte povești îl pun pe malurile Rinului, unde Rieslingul poate capată o aciditate nu tocmai plăcută și era nevoie de ceva pentru a-l face băubil. Ce poate fi mai la îndemână decât apa, nu-i așa?

Nici nu mai amintim de Grecia sau de Roma antică, unde vinul era doar arareori consumat în puritatea lui nativă, pentru că ne-am afunda periculos în marasmul excursurilor dăunătoare fluenței narative.

E drept că șpritul pur-sânge implică bule. Care provin ori natural din apa minerală carbogazoasă, ori datorită teologului anglican Joseph Priestley, care în secolul al XVIII-lea, a inventat apa carbogazificată mecanic. Dovadă din nou ca iadul e plin de clerici.

Un loc în față printre pretendenții descoperirii acestui obicei de consum îl au maghiarii. Ei au o cronologie precisă. Șprițul unguresc s-a născut pe 5 octombrie 1842, când podgoreanul András Fay l-a invitat pe industriașul inventator Ányos Jedlik și pe poetul Mihály Vörösmarty la o băută prietenească. Jedlik a venit cu un sifon, Vörösmarty avea vorbele la el, Fay a adus vinul lui și…minune! Din spritzen s-a nascut fröccs! Oricum, ungurii l-au adoptat cu entuziasm, construind o adevarată știință în jurul lui. Există multe stiluri de fröccs, fiecare cu utilitatea, proporțiile și denumirea sa specifică, după cum puteți vedea în ilustrația de mai sus. De precizat ca un fröccs se face doar cu sifon!

La noi, folclorul actual vorbește despre șpritul de vară, care ar fi un sfert vin alb și restul sifon sau apă minerală, și ocazional despre șpritul de iarnă care s-ar face cu vin roșu și apă în proporție inversă celui de vară. Știm cu toții ca nu prea contează dacă e făcut cu apă minerală sau sifon, deși ar trebui. De pe o parte sifonul nu mai e obiectul nelipsit din orice gospodărie, pe de alta avem atâta apă minerală încât ne permitem, ce Dumnezeu! În teorie însă e important ca apa folosită să aibă o mineralitate moderată și echilibrată pentru a nu influența nefericit gustul amestecului.

Despre obicei de consum cât și despre termen, oricât am căutat, nu am găsit referiri mai devreme de mijlocul secolului al XIX-lea.

Despre aceste descoperiri înțepătoare vă invit să citiți într-un episod viitor.

(text publicat initial pe supervinuri.agrointel.ro)

Pe cand Cognac-ul se facea (si) din vin de Vrancea

Acum mai bine de 10 ani un cititor al blogului mi-a transmis scan-ul unei scrisori din 1888 trimisa de un negustor de vinuri elvetian din Galati unei case producatoare din Cognac, Franta. Asta mi-a dat prilejul unei mustoase investigatii, in care am incercat sa inteleg de ce o casa de Cognac dorea sa cumpere vin din Romania. Puteti revedea articolul apasand AICI. La vreun an distanta, acelasi asiduu cititor a mai identificat alte doua scrisori care au redus si mai mult misterul, ba chiar au indicat originea vinului ce se voia a fi vandut: Vrancea.

De fapt, misterul e doar un alt nume pentru ignoranta, deoarece zilele trecute am dat peste un articol publicat in Curierul, ziar din Iasi, in 1889. Este un raport semnat de consulul Romaniei la Paris si vorbeste, printre altele, si despre exportul de vinuri romanesti in Franta. Sunt si alte informatii interesante acolo, insa pentru alta data.

Un mic citat: "S’a importat de către negustorii din Paris chiar vinuri albe din jud. Putna şi vinuri negre din Buzău; în Charentes s’a importat vinuri albe din Putna; în Hérault vinuri albe şi negre. Negustorii cari au importat aceste vinuri au fost în general mulţumiţi de calitatea lor". 

Daca va intrebati ce este in proximitatea localitatii Charentes, raspunsul este Cognac, iar daca va intrebati ce e cu judetul Putna, ei bine, sa zicem doar ca resedinta judetului era la Focsani.

Dubiile sunt spulberate definitiv de un alt pasaj:

"[...] importul vinurilor române ar putea, după calitatea recoltei, sa se desvolte in Francia in mod neîncetat atât in punctul de vedere al consumaţiunei pentru masă, cât şi din acel al fabricaţiunei rachiurilor numite Cognac. Vinurile albe de Putna sunt fórte bune pentra acesta; s’a importat pe drojdii tocmai in scopul de a fi destilate, dar obstacolul stă in enormitatea cheltuelilor de transport şi altele".

Permiteti-mi sa inchei pentru a treia oara un articol cu aceeasi fraza, pentru ca vorba celebra, restul e tacere:

"Atunci cand observam pe lista unei degustari (organizata de aceasta societate de iubitori ai vinului) un cognac Lucien Foucauld "circa 1890" nu putem sa nu ne intrebam daca prin meadrele rafinate ale acelei licori frantuzesti pur-sange nu se simte cumva o iluzorie adiere de feteasca alba sau plavaie."

Soiurile de struguri din Prahova vazute din Brasovul anului 1874

Jurnalul academic in limba romana "Transilvania" apare din 1868. Intai la Brasov, mai tarziu la Sibiu. Exista si astazi fiind editat de Muzeul Astra si si-a pastrat caracterul cultural si stiintific. 

Intr-un numar septembrie 1874 descoperim un articol intitulat "Speciile de struguri ce se gasesc in viile din Prahova" (pg. 215-218). Dupa cum veti vedea si mai jos, ortografia ilustreaza o anumita etapa in modernizarea limbii române, insa cred ca se intelege in mare ce au dorit sa transmita autorii. In continuare, ne vom referi la enumerarea soiurilor negre. Intr-o "sortie" viitoare vom vorbi si despre varietatile albe. Cei prea curiosi isi pot satisface curiozitatea de pe acum, urmand linkul de mai sus spre textul original.

Asadar:

1. Negru vîrtos Celu mai insemnatu dintre strugurii intrebuintiati pentru a face vinuri roşii. Corda sa este grosa, roşcata; frundiele pucinu despicate , grose st camu perose pe partea inferiora; strugurele are forma cilindrica; bobele săle sunt sferice, pelitia grosa si forte colorata in negru; bobele dungate cu rosiu, interiorulu loru este carnosu. Acesta varietate infloresce si se coce.- tardiu. Merita tota atenţiunea viticultoriloru si ar trebui imultita.

2. Negru moale, numitu in franciozesce Pinot de Bourgogne , — Maurillon noir, — le noirien, — si insula Madera Tinta sau Negra-mola. Acesta varietate face parte din marea familie a strugurilor negri, numita de către ampelografii francesi Pinot, familia care se bucura de mare reputatiune in multe podgorii in Burgundia.

In tierile meridionale sunt prea pucinu cunoscuţi si stimaţi, din causa ca vegetatiunea loru este slaba si producu pucinu. La noi negru-mole este clasificatu intre strugurii comuni; nu se bucura de mare reputatiune, si cu tote acestea vitiele de negru mole sunt in destulu de respandite in Prahova. In Burgundia si Champania sunt forte cautaţi, ca-ci clima le este forte priintiosa. In Ungaria si in Banatu negru-mole si alti struguri dein acesta familia sunt căutaţi.

Negru-mole are vitia slaba; coja sa este erna cam sura inchisa, sau bruna, era ver'a roscata. Foile sunt in destulu de mari, prea pucinu despicate, aspre la partea superiora si neperose la partea inferiora.

Ciorchina este mica si de forme variate; bobele sunt rodunde , de mărimea media , si camu rari, amestecate cu bobitie; colorea loru este violeta inchisa. Vinulu are o colore viua, camu inchisa, si se conserva in destulu de bine, mai cu sama candu nu se lasa se ferba cu ciorchinele la unu locu.

3. Seina, in franciozesce Meunier, pe marginea Rinului Muller Reben, varietate tardia.

4. Timpuria, in franciozesce Maurilon hatif, in Ungaria Jacovics si in nemtiesce Friih-magyar Traube, varietate care se deosibesce mai multu prin precocitatea sa. Se bucura de ore-care reputatiune. 

5. Tiegancusia, varietate care se apropie de negru vertosu. Boabele sale au colore negra deschisa. Maturitatea este media. Gustulu său este placutu; dulce si aromaticu. Are boabe verdi aici si colea, ori-catu de copta se fia

6. Vulpea său Geoglia  in frantiozesce Sarine noire , are vitia grasa si nodurile bine desvoltate ; foile sunt asemenea grase, verdi inchise, intregi, adecă nedespicate, festonate inegalu. Boabele au forma lungurătia, de colore profira său purpuria. Maturitatea este media. Se bucura de prea pucina maturitate in Podgoriile Prahovei.  

7. Coarna neagra, frantiozesce Malvoisie noire musquee, italienesce Malvasia nera di Candia, are corda grosa si lunga , colore cam roşcata , foile neperose, forte despicate si linse, ciorchina de mărime media si de forma regulata; bobele de colore neagra inchisa si de forma pucinu lungurătia, gustu dulce si temîiosu. Vinulu ce produce are o aroma delicata si plăcuta candu strugurii se cocu mai de timpuriu. In Prahova este tardia si produce vinu comunu ; se gasesce prea pucina prin vii, si nimeni nu tiene câ se o prasăsca. 

8. Razachia negra , frantiozesce Raisin perle, are foile despicate; coditiele bebeloru lungi, ciorchina formata din mai multe ciorchinitie de susu si pana josu, bobele de colore negra si de forma lungurătia. Ca strugure de vinu nu este reputata.

9. Nămu reu sau Ceolanu, varietate tardia, cu bobele vinete si de marime media. Acestu nemu de strugure este oropsitu de către toti viticultorii si se gasesce mai cu sama in viile neingrijite.

10. Braghina, varietate rara in podgoriile din Prahova ; bobele sale au colore purpuria, forma olivoida, gustu dulce si aromaticu; se cocu tardiu si produce vinu dulce si de unu gustu delicatu.

11. Tiegancusia, sau Corna roşia, frantiozesce Malvoisie rouge, italienesce Malvasia rossa, nemu de vitia robusta. Ciorchinele suntu aripate, frumose si de o colore roşia deschisa. Forte  frumosa ca strugure de mesa; pentru vinu inse tiegancusia este prea aposa.

12. Vapsitoriu, frantiozesce Gros noir Teinturier, varietate comuna, căutata mai multu pentru a colora vinurile decatu pentru cualitatile sale. Se deosebesce prin foile sale, cari incepu se se rosiăsca inainte de a se coce strugurele, si care in tempulu culesului sunt cu totulu roşii. Ciorchina pe data ce se formaza, dobandesce o colore roşia. Bobele sunt rotunde, indesate, negre. Ca strugure pentru vinu este consideratu de cualitate buna. Maturitatea sa este media, mai multu tardia decatu tempuria.

Dupa cum vedeti, nici urma de Feteasca Neagra sau Feteasca alba. De asemenea, observam niste alaturari presupuse de autori. Negru moale= Pinot noir. Sigur, daca cercetam un registru online, ca vinc.de, nu vom gasi aceasta sinonimie, ci fie =Seina sau Vânătă, fie dupa alt cultivar, chiar Cadarca sau bulgarescul Gamza. Interesant ca si autorul articolului din revista Transilvania, vorbind la pct 3 de Seina, indica o legatura de rudenie, insa tot pe filiera burgunda.  Sunt si curiozitati, sunt doua Tigancuse diferite, Razachia neagra e si Coarna neagra in registre, insa aparent nu cu Coarna neagra romaneasca ci Moldoveneasca, pentru ca par a fi diferite ca soi. E obositor :)

Nu doresc sa vorbesc prea mult despre acesti struguri, in fond nu veti gasi in rafturile magazinelor nicio sticla etichetata cu oricare dintre aceste denumiri. Sunt ca niste vestigii intr-un muzeu de istorie, desi mai exista probabil cultivate pe ici-colo, cum e Negru Vartos in colectia ampelografica a universitatii din Iasi.

Intr-o concluzie, autorul propune aceasta lista dpdv al calitatii: Negru vartos, tigancusa (nu stim care din ele, probabil prima), Seina, Vapsitoriu si Negru moale.

Acum, haideti sa facem o comparatie. In aceeasi perioada apare la Bucuresti "Manualul de agricultură" din 1869 a lui P.S. Aurelianu. Iata ce considera el mai valoros (foto de mai sus). Lasam la o parte soiurile albe (in masura in care le identificam corect) si ramanem cu: Seina, Negru Moale, Negru Vartos, Timpuria, Murga si Vulpea. Sa amintim ca si aici pot apare confuzii, in fond Seina, Negru Moale si Murga pot fi dupa registrele actuale acelasi lucru. 

Desigur, aceste soiuri par din alta lume. Intr-un fel, asa si sunt. Peste cativa ani, filoxera isi va incepe tristul marș prin podgoriile de la noi. Atat mica insecta cat si propria noastra nepricepere, delasare si inadaptare vor face ca multe din aceste varietati pomenite la 1874 sa fie azi doar niste denumiri vetuste. 

Falsificatorii de vinuri din Bucuresti, 1894

Cand "scanezi" trecutul dupa informatii despre vin, uneori gasesti mai mult decat iti doresti. Gasesti imaginea unei lumi, a unui timp, mentalitati maligne etc. Vezi micile seminte in germinare ale unui rău care va cuprinde peste ani planeta. Uitandu-ma la stiri, cumva simt o relevanta pe care vreau sa v-o impartasesc

FALSICATORII DE VINURI

Domnule Redactor, Ziarul Ţara din 5 ianuarie 1894, publica următoarele : «Primăria Capitalei a confiscat zilele acestea «o colosală cantitate de vinuri. «In dezastrul acesta al specialitate! de pun«gaşi, e de observat că maeştrii in arta de a falsifica vinurile, sunt esclusiv jidanii angrosişti. «S’au găsit vinuri despre care chimistul espert «afirma că nu conţin un strugure la vadră. «Fireşte că marfa a fost confiscată, iar negustorii daţi judecăţei». Dacă lucrurile astfel povestite ar corespunde cu realitate nu am avea absolut nimic’de obiectat, căci falsificatoriit rebuesc stigmatizaţi intru cit ei răvnesc la ciştiguri ilicite în detrimentul sănătăţei publice. Pentru ca publicul cititor insa sa fie pe deplin edificat, ţinem a rectifica informaţia căre preducînd cazul la adevărata lui proporţiune.

Este adevărat, Domnule Redactor, că mulţi comercianţi de vinuri întrebuinţează o minimă cantitate de sacharina,pentru a îndulci viţiul recoltat acru. Cestiunea de a se şti dacă aceasta substanţă schimbă caracterul higienic al vinului producând consecințe rele pentru sănătatea publică a fost mai pretutindeni rezolvată in sens negativ. Dacă la 16 Neombrie 1893 consiliul de higiena al comunei București a decis că sacharina nu poate, sub nici un cuvint fi introdusă ca mijloc de îndulcirea vinului, intervine insă o autoritate superioară, căreia consiliul de higiena al comunei București, nu poate resista. Așa, D.tir., Felix, directorul general al serviciului sanitar, a cărui solicitudine pentru sănătatea publică nu poate fi contestată este de o părere contrarie. Prin adresa No. 26.303 din 30 Octombrie 1893, D-sa comunică D-lui medic şef al comunei Iaşi, că, consiliul sanitar superior căruia s’a supus cestiunea, a opinat că sacharina se poate întrebuinţa în dose minime. Rămine clar constant că întrebuinţarea sachatrinei în dose minime nu poate fi considerată nici ca fapt delicios, nici ca fapt ilicit. Dacă sunt comercianţi cari introduc dase mai mari de sacharina,apoi acest soi de indivizi se găsesc între toate naţionalităţile şi nu sunt numai evrei; imoralitatea nu are religie şi nici naţionalitate.

De altminteri cazul ce ne preocupă poate fi invocat ca cel mai eclatant exemplu. Intr’adevăr, la rampa de vinuri din Bucureşti, sunt 25 comercianţi creştini şi numai 18 comercianţi evrei. Agenţii comunali procedind la luarea probelor, au vizitat toate vasele cu vinuriale celor 18 evrei, vizitind pe la 6 creştini numai cite două vase din eite au avut. De ce ? Acest procedeu este o insuficientă îngrijire de sănătatea publică se pare a avea tendinţa pe a ponegri pe comercianţii evrei. Totuşi nu s’a putut stabili de cit acest rezultat . La fraţii Edelstein, din 76 vase cu vin s’a găsit 4 suspecte; la Radu Constantin din 4 vase cu vin s’a găsit 1 suspect; la Lupu, Waserman, din 15 vase cu vin s’a găsit 2 suspecte ; la D. Vasiliu,din 4 vase cu vin s’a găsit 2 suspecte; la B. Carmiol, din 6 vase cu vin s’a găsit 2 suspecte; la Cos. Calinescu, din 4 vase cu vin s’a găsit 2 suspecte ; la A. Ciupescu din 39 vase cu vin s’a găsit 4 suspecte , iar de la D-nii Chiriţescu, loan Constantinescu şi I. Calinescu, s’a luat numai din cite două vase, rămănind cele l’alte vase necercate, fără a se cunoaşte pînă în acest moment rezultatul analizei. Iată, D-le redactor, cum stau lucrurile, fără teamă de dezminţire. Nu putem îndeajuns regreta că comercianţii cari îşi angajează capital şi muncă în comerciu şi căror nu li se poate nimic reproşa sub raportul onestităţeî comerciale, au fost puşi in modul unora cu cari nu au nimic de împărţit şi aceasta fără nici o rezervă.

Mai multi comercianti de vinuri.

in Adevěrul, ianuarie 1894 (Anul 7, nr. 1741-1766)

Cine e de vina pentru disparitia multora dintre soiurile prefiloxerice?

Ca intr-o poveste politista decent scrisa, nu indicatia din titlu este raspunsul. Filoxera nu a ajutat, asta sigur, probabil unele soiuri chiar au disparut din pricina ei, insa maleficul raufacator e altul, mult mai profund si filosofic. Nici "nivelarea" comunista nu e de vina, răul era deja in mare parte făcut cand au preluat ei puterea.

In loc sa scriu mii de cuvinte (ca de obicei, hehe), permiteti-mi sa fiu mult mai succint:

Nu filoxera si mai tarziu comunismul ne-au lasat fara mare parte din zestrea ampelografica (adica soiurile pre-filoxerice, pentru cei care nu apreciaza expresiile pompoase).

NU! Noi singuri am "reusit" performanta, neavand un plan, o directie, o perspectiva! 

Inchei cu vorbele lui Cicero Gorciu, secretar general in Ministerul Agriculturii, din Buletinul Institutului Economic Romanesc, iulie-august 1927:

 

Mitul Eternei Reintoarceri (in vie)

Vine filoxera. Mor/se defriseaza mare parte din vii, se replanteaza cu te miri ce, fara noima, fara plan, fiecare cu ce prindea, de unde prindea. Aveam legi, aveam de toate, doar ca nu le aplicam.

Teoretic se puteau planta doar soiuri autorizate de autoritati, dar realitatea din teren a fost alta. Specialistii deplang situatia.

Anii trec, avem o gramada de vii hibride sau cu direct producatori, care erau mai usor de intretinut chiar daca vinul iesea cam prost, alaturi de un mozaic de vii altorite din toate partile Europei.

Improprietarirea de dupa Razboiul de Independenta si mai apoi dupa Primul Razboi Mondial a fragmentat proprietatile intr-un hal fara de hal. Vine 1947, comunismul se instaureaza, incepe colectivizarea, viticultura se reorganizeaza centralizat, suprafata cu hibrizi se imputineaza simtitor in favoarea soiurilor nobile, insa cu accent pe cele foarte productive sau clone cu mare randament.

Pe repede inainte vine Revolutia din 1989 si dupa '90 incep retrocedarile, practic ne intoarcem la situatia fragmentarii dinainte de comunism. Oamenii isi iau in primire pamantul, multe vii de la IAS etc, insa nu stiu cum sa le intretina, asa ca dupa primul an se scot si se inlocuiesc cu americana, nohan, capsunica etc.

Anii trec, avem o gramada de vii hibride sau cu direct producatori, care sunt mai usor de intretinut chiar daca vinul iese cam prost.

Teoretic se puteau planta doar soiuri autorizate de autoritati, dar realitatea din teren a fost alta.

Specialistii deplang situatia.

De la Joseph Domany, un nume intr-o lunga lista din 1867, la cateva pahare de vin pe masa mea, in 2022

De cele mai multe ori descoperi povesti interesante plecand de la o sticla de vin. Istorii, anecdote, oameni interesanti. Insa uneori se intampla si invers, cum veti vedea

De exemplu, zilele trecute am descoperit o colectie de cataloage cu premiantii de la expozitiile universale de la Paris. Printre care si cea din 1867.

Despre participarea romaneasca la eveniment aflam cate ceva de pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe: "Comisarul general al Principatelor Române pentru Expoziţia universală de la Paris 1867, a fost Alexandru Odobescu, care a încredinţat construcţia Pavilionului României arhitectului francez Ambroise Baudry. Edificiul a avut drept model principal Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş; diferenţele arhitectonice faţă de modelul original au fost însă semnificative. A fost remarcat faptul că Pavilionul Principatelor a fost expresia tipică a unei arhitecturi aflate la confluenţa a două lumi extrem de diferite, Orientul si Bizanţul."

Si ajungand la cea din 1867, parcurgand lunga lista a distinctiilor la vinuri (deh, puteam sa caut concursul de sapunuri sau biscuiti, dar atat s-a putut), imi sare in ochi un participant premiat cu medalia de bronz dintr-un oras cunoscut: Arad. Domnul se numea Joseph Domany, si a primit distinctia pentru "Vins de Hongrie", "Autriche". 

Istoria e complicata: pe 8 februarie se semnase Compromisul care a dus la formarea Austro-Ungariei in locul fostului Imperiul Austriac care se confrunta cu disensiuni interne din pricina statutului celor doua monarhii componente. Putem presupune ca denumirea generica de "Autriche" este doar o simplificare, intrucat toti participantii au fost incadrati in aceasta categorie, fie ca proveneau din Viena, Budapesta sau Cluj. In fond, in 1867 nici nu exista Romania, ci Principatele Romane Unite, care formal erau inca supuse Imperiului Otoman. Carol I devenise principe cu un an mai devreme, insa va fi incoronat rege abia in 1881, dupa recunoasterea internationala a independentei de facto obtinuta pe campul de lupta dupa razboiul ruso-turc din 1877-78.

Joseph (Josef, Iosif) Domany facea parte dintr-o familie importanta din partile Aradului, in fond exista si astazi o cladire impozanta in centrul orasului purtand numele acestei familii, insa in ce priveste vinul "se crede ca cea mai veche firma comerciala si de export era cea a lui Iosif Domany, care la inceputul secolului al XX-lea implinea un secol de existenta" (Traditiile si cultura vitei de vie in zona Aradului, aut. Mihalca, Lazea, ed Ceres, Bucuresti, 1990, pg. 151).  

Firma avea un "chateau" in Ghioroc, de unde se coordonau lucrarile agricole si producerea vinului. Ghioroc nu este departe de Paulis si este flancat de aceleasi dealuri stancoase de unde Balla Geza produce cunoscuta gama Stonewine. 

credit foto: pivnitelebirauas.ro

Nu mare mi-a fost mirarea sa descopar ca atat cladirea cat si o parte din fostul domeniu se gasesc astazi in proprietatea unui nume cunoscut mie, insa insuficient explorat, pana acum: Pivnitele Birăuaș. Acestia exploateaza 4 hectare (Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Burgund mare), deci eticheta de crama boutique este foarte nimerita. Sigur ca nu mai exista legatura cu familia Domany, dar cred ca e ceva intrinsec cladirilor, pietrelor si pamantului care poate duce mai departe istoria lichida a vinului, uneori si in lipsa unui om sau altuia.

Cum pofta si curiozitatea s-au rasfrant din paginile batranului catalog frantuzesc in concretul imediat, am comandat si degustat urmatoarele:

Stein Rosu de Minis Rezerva 2017, Cabernet Sauvignon, 13,5%, 42 lei. Un inceput bun, un vin agreabil, inca tanar, chiar putin "sauvage" in pofida celor 12 luni de maturare in baric si inca 18 de sticla, cu fructe rosii si negre (coacaze, afine), fine nuante de maturare in lemn, gust viguros, o cencentratie foarte buna, cu taninuri suficient domesticite, remanenta medie. Un vin care face banii, exponent al unui terroir favorabil. Ma gandesc ca eticheta superioara (Josef), care e maturat si mai mult, poate oferi fix acea finete care e doar intuita in aceasta tinereasca rezerva, ca sa folosesc un oximoron. 86 pct 

Grand Cru Cabernet Sauvignon 2003, 13,5%, 49 lei. Evident, mare intrebare pentru un cabernet romanesc de aproape 20 de ani, de la o crama mica,  ar fi: mai e in viata? Raspunsul este da. E ceva artrita pe acolo, de la culoarea matura, la o aromatica care propune o nota medicinala intensa care se disipa in timp, ceara, ceai negru, tutun, obisnuitele tertiare, cu ceva afine si cirese plapande pe partea de fruct. Vinul nu moare in timp, ba chiar l-am gasit mai agreabil dupa o zi de tinut in frigider, compensand aromatica nu foarte atractiva prin finetea gustului, pastrand o aciditate destul de vie, ca un octogenar surprinzator de spinten. In ansamblu, nu e un vin la care sa dai navala, dar nici nu as putea spune ca a fost o dezamagire, avand in vedere... 78 pct? 80? Poate ar fi trebuit sa iau ceva mai recent, insa am zis sa-l iau pe cel mai vechi, ca sa-mi fac o parere despre potential. 14 luni in butoaie din stejar romanesc.

Stein Rosu de Minis 2019, Pinot noir, 13,8%, 42 lei. Din pacate cu defect de dop, dar ca structura mi s-a in genul de Pinot vanjos, poate un pic prea vanjos pentru asteptarile de la soi. 10 luni in baric frantuzesc.

Grand Cru Pinot noir 2006,  13,5%, 49 lei. 30 luni in butoaie de stejar romanesc! Culoarea este de intensitate redusa, cu evidente nuante de maturitate. Tutun, ceai negru, cirese, usor "nisipos" in gust, cu niste taninuri surprinzatoare, poate mostenite de la lunga maturare in lemn sau poate de la caracterul zonei, pomenit in literatura, de zona cu vinuri rosii care au nevoie de ani si ani ca sa-si rafineze asperitatile, cine stie? Nu mi s-a parut foarte agreabil la consum, trecand peste satisfactia ca nu e decazut.   

Nu e prea sigur sa tragi concluzii dupa o serie atat de limitata, insa as zice ca e ceva acolo, nu de pomana Domany era destul de cunoscut in epoca, de la Viena si pana la Paris. E ceva si cu dealurile acelea pietroase. Pana la urma incepem incet-incet sa ne redescoperim "cru"-urile, fie ca sunt parcele anume din Minis sau din Dragasani sau Dealu mare. Si pentru asta pe langa moderne analize de sol, nu strica sa aruncam un ochi si in istorie.

Later edit: la Expo Paris 1878 un anume Domany J. a castigat o medalie de aur in sectiunea "bauturi fermentate"

De prin carti: Eminescu il introduce pe Creanga la Junimea

"Eminescu veni cu el într-o sâmbătă seara la mine acasă, dar la intrarea lor în Junimea un zâmbet a zburat pe buzele tuturora. Şi Creangă, şi Eminescu erau roşi la faţă, aveau ochii turburi şi râdeau liniştit cu fericirea omului beat: ei veneau împreună direct de la Borta-Rece, o cârciumă vestită pentru vin vechi de Cotnar. Intrarea aceasta în Junimea i-a fost spre bine lui Creangă! Tot ce s-a cetit şi discutat în acea seară el le-a auzit mult mai frumoase prin perdeaua beţiei, a visat de ele noaptea şi a două zi dimineaţa s-a deş teptat junimist înfocat, precum a şi rămas până la moarte.

Ce fericită achiziţie pentru Societatea noastră acea figură ţărănească şi primitivă a lui Creangă!"

Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, pg. 182, Ed.Humanitas, Bucuresti 2011

Cele mai bune vinuri de la Expo Paris 1867

In 1867 are loc Expozitia Universala de la Paris. Cu aceasta ocazie a avut loc si un mare concurs de vinuri. Vinurile sunt listate in ordinea maretiei. E interesant de concatenat aceasta lista cu celebra  clasificare ordonata de Napoleon al III-lea in 1855, si ea datorata unei expozitii universale.

Romania vinicola la Expozitia Universala de la Paris 1900

Una dintre cele mai grandioase expozitii universale organizate vreodata a fost cea de la Paris, din 1900. Menita sa marcheze intrarea in noul secol, Franta s-a pregatit cat a putut de bine. Cu aceasta ocazie s-au infaptuit mai multe constructii monumentale care pot fi admirate si azi in orasul de pe Sena: gara d'Orsay (actualul muzeu de arta impresionista) sau Micul si Marele Palat de pe Champs Elysee. Intrarea in uriasul parc expozitional de 260 de hectare se facea prin Place de la Concorde. Se estimeaza ca in cele 6 luni de functionare a avut ametitorul numar de 50 milioane de vizitatori. 

Asa cum aflam de pe pagina Ministerului de externe "in vederea organizării participării României la Expoziţia universală Paris 1900, a fost numit un Comisar general în persoana lui Dimitrie Ollanescu, care a încercat să realizeze o mediere între sobrietatea tradiţiei bizantine (Pavilionul regal central) şi amintirea unei vieţi nobiliare apuse (restaurantul). România a amenajat la această Expoziţie patru Pavilioane: Pavilionul central, realizat de arhitectul francez Jean-Camille Formigé, Restaurantul, care înfăţişa o casă ţărănească cu pridvor, Chioşcul Tutunului, executat după planurile arhitectului Petre Antonescu, care a proiectat un edificiu în forma străvechilor fântâni monumentale romaneşti, al patrulea Pavilion avea forma unui rezervor de petrol pe suprafaţa căruia erau înscrise numele celor mai importante staţiuni de extracţie din România.". Mai multe puteti afla si de aici.

O frumoasa selectie de fotografii poate fi accesata via Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe (link Facebook)

Dupa toate aparentele, concursul de vinuri si distilate a fost foarte mare. Numai urmarind numarul premiantilor, dar si al juratilor si expertilor in vinuri listat in catalogul concursurilor ocazionate de expozitie, ne dam seama ca probabil au fost mii si mii de vinuri in concurs. Printre ele si destule romanesti, cum vom vedea. Trebuie spus din capul locului ca premiile se dadeau producatorilor pentru vinurile lor si nu vinurilor individuale, deci e o diferenta fata de felul in care se desfasoara concursurile astazi. Nu avem de unde sa stim ce fel de vin sau distilat au inscris in concurs sau cate. 

Romania a obtinut doua premii Grand Prix, echivalentul modern al Marii Medalii de Aur, cum se practica astazi in concursurile OIV, de exemplu.

Premiantii nostri au fost Capsha (Gregoire), adica Grigore Capsa, adica Casa Capsa din Bucuresti, respectiv Ministerul Agriculturii (probabil cu vinuri din Domeniile Coroanei), daca ar fi sa banuim. Am mai scris despre Capsa si rolul pe care l-a jucat in dezvoltarea gastronomiei si vinurilor din belle-epoque, asa ca nu insist.

La fel cum, pentru moment, vreau doar sa va fac cunoscuta intreaga lista cu premianti romani. Exista amici erori de transcriere in textul original, mai ales asupra denumirilor localitatilor de origine, insa sunt convins ca un ochi educat va trece repede peste amanuntele acestea. 

Sunt convins ca se poate scrie o carte doar spunand cateva cuvinte despre cine au fost unii dintre acesti oameni, in fond vedem in lista nume ca Bratianu, Sutu, Miclescu sau Juvara. Sau Rhein et Cie. Si desigur, poti sa-ti pierzi luni si ani din viata investigand cine a fost unul sau altul.

Este o mare lipsa informatii despre istoria vinului romanesc. Ei iata, incet-incet, macar cateva nume se pot recupera. Poate cineva din Dragasani, Panciu sau aiurea isi poate adauga la rubrica "istorie" si un asterisc cu o medalie la Marea Expozitie Universala de la Paris, din anul 1900. 

Grand Prix

Capsha Gregoire, Bucharest

Ministere de l’agriculture, de l’industrie, du commerce et des domaines, Bucharest 

Medalie de Aur 

Apostoleanu Basile, Panciu

Apostoleanu Smaranda, Focshani

Bratianu Const-J, Bucharest

Bratu Jean, Dragashani

Heresco Constantin, Rom-Valcea

Matak Demetre, Valea Calugareasca

Mar-Ocneanu (Thomas), Craiova

Naville (J.),  Gohoru

Peridi Al., Vaslui

Paclenu A., Buzeu

Stocker Victor, Copou

Vericeanu Alex., Bucharest

Medalie de Argint

Amorosteanu, Bucharest

Amira freres, Jassi

Ardeleanu (C-S), Bucharest

Avramesco, Rom-Valcea

Brand (Simcha), Roman

Calale V., Berlad

Canesco Et., Craiova-Dolj

Cialicof J,  Toulcea

Danarico M-C, Tergu Giu

Daniel et Wechsler, Jassi

Demetriade J., Tecuci

Don J., Valea….

Filipesco Mishu, Bucharest

Finkeslstein (B.), Iassi

Filipesco Ettiene, Dragashani

Gagiulesco E-D, Braila

Goilva-Hariton, Helestieni

Giurgea A., Tecuciu

Juvara G., Berlad

Ionesco Eftimie, Pitesti

Miclesco V., Hushi

Moisescu (Romulus), Turnu-Séverin

Muller H et Cie, Braila

Negroponte G-U., Marasesti

Purcareanu A-T., Pitesti

Rivalet Claudius, Bucium

Societe Roumaine de Viticulture Bucharest

Societe Vinicole Bucharest

Soutzo Michel-C, Bucharest

Vrabie T., Odobesti

Viticulteurs (Exposition collective des) à Bucarest. Participants : Avramesco ( Capitaine - AI.) ;Bute (N.); Cialicof (Jelesco); Codreano (G.); Constantinesco (J.-N.); Coshovianu (-N.) ; Dinnulesco (T.); Dragomir (Gr.); Eftimie (Constantin); Fortunesco (D); Ghilzesco (A.); Giurgea ( A. ); Grivel ( Félix) ; Manea (Enacké); Margarit (J.); Missir (N. et M.); Naco(C.) ;Popesco (B.) ; Vladoiano ( J.)

Medalie de Bronz

Adam Nicolas, Botoshani

Carlova Constantin, Gura-Niajlov

Coshoveanu N-G

Dragomir Gr., Prutna

Eighes (B.) fils, Botoshani

Ghitzesco (Alexandre), Hushi

Gradisteanu C-Helene, Bucharest

Jacobovici J., Jassi

Horn Ghersim, Jassi

Manea Enake, Craiova

Maciuneano A-D., Rom-Valcea

Papajani-Stavri, Bucharest

Paraschivesco C., Focshani

Plagino (Emma de), Plaineski

Petrash D-G, Tecuciu

Rhein et Cie, Azuga

Societe Roumaine pour le commerce des vin, Bucharest

Vladoianu J., Pancriu

Mentions Honorables

Boemches Carol, Turnu Severin

Bute N-N., Nicoresti

Eftimie (Le prêtre C.), Nicoresti 

Fortunesco (D.-J.), Craiova

Janelidis-Stelian, Braila

Jonesco-Canutza, Urlatzi

Mateesco (G.),  Sinaia

Lupasco ( Constantin), Murgeni

Metaxas (C.-Tb.) et Cie, Racacjuni.

Mihailesco(Etienne), Craiova

Mihailesco (T.-F,), à T.-Séverin.

Missir (N. et M.),  Panciu

Naco (Constantin), Nicoresti

Tunaru (N.-J.), Sinaia

Din Transilvania (parte a Ungariei la aceea data) s-au facut remarcati urmatorii:

Medalie de Aur:

Teleki (Comte Adam), à Maros-Ujvár/Ocna Mures (Alba)

Teleki (Comte Samuel),à Sáromberk/Dumbravioara (Mures)

Teutsch (Joseph-R.), à Segesvâr/Sighisoara (Mures)

Medalie de Argint:

Dobosfy (Aloïse), Nagyvàrad/Oradea (Bihor)

Gerendy (Etienne), Sôvényfalva/Cornesti (Mures)

Janky et Cie, Nagyvarad/Oradea (Bihor)

Mészáros (Etienne),  Felvincz/Unirea (Alba)

Potsa (Joseph de),  Sepsi-Szt-Gyôrgy/Sfantu Gheorghe (Covasna)

Société des viticulteurs de Transylvanie, Medgyes/Medias (Sibiu)

Syndicat des viticulteurs de Transylvanie, Kolozsvàr/Cluj-Napoca (Cluj)

Szabo (Samuel), Kolozsvâr/Cluj-Napoca (Cluj)

Tagányi (Etienne), Arad (Arad) 

Medalie de Bronz

Apor (B. Charles),  Maros-Vasarhely/Targu Mures (Mures)

Balogh (Alexius),  Felvincz/Unirea (Alba)

Hoch (Joseph), Baromlaka/Valea Viilor (Sibiu)

Rackzy (Auguste), Medgyes/Medias (Sibiu)

Rajcsânyi (Albert), Vilàgos/Siria(Arad)

Wenkheim (Comte Frédéric), Boros-Sebes/Sebis (Arad)

Mentions Honorables

Zeyk ( Baron Joseph ) aîné, Maros-Gombas/Gambas (Sibiu)

Păstrarea vinului în Țările române. Secolele XVI-XIX

E aproape o teză națională, pe care o împărtășește multă lume, conform căreia România este un loc binecuvântat agricol, cu pământuri unde toate cresc din abundență, dar și într-o calitate deosebită. Roșia de Buzău, piersica albă dobrogeană, mărul de Voinești etc, toate sunt mai bune, mai gustoase decât cele din afara țării. Vinul…”păi cum nea Costică, mi-a adus ăla micu’, de la el, din Franța, un vin din ăla dă Bordo, păi ce nene, ăla al meu de butuc din bolta de la Chiorogârla e peste el, ce să mai...” Sigur că aceste prejudecăți patriotarde au sâmburele lor de adevăr, condițiile geoclimatice făcând ca anumite părți din România să fie foarte prielnice anumitor culturi. 

Pe lângă acestea, dacă e să ne referim exclusiv la vin și la cultura viței de vie, mai există un motiv pe care l-am surprins succint în seria despre șpriț, dar altfel am trecut razant pe lângă el. 

Adesea, și nu de ieri de azi, rezultatele pământului roditor depind decisiv de munca omului. Un ușor retard istoric, cauzat în principal de condițiile geo-politice, de o insecuritate sistemică a principatelor romane în fața invadatorilor (tătari, turci, polonezi, cazaci etc) și de o insuficientă comunicare cu alte culturi, a fâcut ca priceperea agricolă a locuitorilor să rămână la un standard rudimentar, până târziu, la porțile modernității. 

FRANCO SIVORI, un genovez dintr-o familie înstărită, o perioadă secretar domnesc al lui Petru Cercel, consemna în memoriile sale din 1581, următoarele: 

"[Țara Românească] are multe dealuri bogate în vii, care produc mari cantități de vinuri de mare preț, albe și roșii. Este adevărat că muntenii nu știu cum să le păstreze, astfel că după trecerea unui an ele se prefac în oțet; acest lucru se întâmplă din lipsa lor de grijă și nu din vina vinului". Să reținem câteva idei, anume întinderea viilor, vinul bun, dar și nepriceperea locuitorilor în păstrarea lui. 

Două sute de ani mai târziu lucrurile nu stăteau deloc altfel, după cum aflăm de la topograful german FRIEDRICH WILHELM von BAUER (Memoires historiques et geographiques sur la Valachie, 1778) "Vița de vie este ultimul obiect de preocupare în Țara Românească; ea crește acolo pretutindeni, măcar cele care se cultivă de obicei, cu rezultate mai bune la poalele munților (= dealurilor). Vinul nu este numai bun, dar este și din belșug. Sunt și unele vinuri care se iau la întrecere în calitate cu cele din Ungaria și, dacă sunt puține, aceasta este numai din vina locuitorilor, care nu se pricep nici cum să-l facă, nici cum să-l păstreze". Pe lângă cele deduse mai sus, adăugăm o idee ironică: vinul e bun, dar nu din vina celor care îl fac.

La final de secol XVIII cazierul se lărgește, istoricul și muzicianul elvețian FRANZ-JOSEF SULZER, autor al lucrării Istoria Daciei Transalpine (1781), ne transmite același lucru: "vinurile din Țara Românească sunt foarte bune, dar se păstrează foarte rău". 

Mai departe, scriitorul german L.P. BALTHASAR VON CAMPENHAUSEN (1790) spune cam aceleași lucruri, de data aceasta despre obiceiurile moldovenilor: "rareori moldovenii lasă fructele lor să se coacă bine. Vinul lor ar fi fost bun dacă l-ar fi tratat ca lumea. Plantează vița de vie atât către miazănoapte, cât și către miazăzi. Lipsa de curățenie a pivnițelor contribuie, nu în mică măsură, la luarea gustului vinului care și așa e putin calcaros". Ei, în Moldova, iată alte păcate: cules prea devreme și lipsă de igienă în crame...Bine, să fim corecți, vorbim de secolul al XVIII-lea când ne îndoim că fie și în Burgundia igiena era o mare prioritate, mai ales la nivel de masă (iar unii vizitatori ai țării lui Rabelais, Doamne iartă-ne, jură că și azi ici-colo sunt probleme foarte mari din acest punct de vedere). Cât despre izul calcaros, în zilele noastre postmoderne ar fi probabil considerat expresia unei mineralități interesante și ridicat în slăvi.

După o lectură mai atentă a mărturiilor călătorilor străini (cuprinse printre altele, în cele zece volume ale lucrării Călători străini despre Țările Române, apărute de-a lungul timpului sub patronajul Institutului de Istorie "Nicolae Iorga" al Academiei Române) sesizăm că deși la unison se consemnează abundența culturilor cu viță de vie, iar nu puțini vizitatori au apreciat calitatea și mai ales ieftinătatea licorilor de pe aceste plaiuri, totuși meșteșugurile facerii vinului și al păstrării sale nu erau foarte dezvoltate.

De altfel, reținem de la Păstorel ca podgorenii din Drăgășani aveau încă probleme cu oțetirea vinului din pricina deficitului de aciditate, nu în evul mediu, ci în interbelic! Dupa cum știm astăzi oțetirea vinului se produce din pricina unor bacterii acetice a căror dezvoltare este favorizata în vinuri cu tărie și aciditate mică.  Sigur, veți spune, ca în secolul al XVI-lea nu se putea adăuga acid tartric pentru evitarea acestei chestiuni, și cu toate astea, podgorenii italieni și francezi descoperiseră de mult că prin adăugarea în strugurii copți a unei părți de fructe necopte, mai bogate în acid tartric, problema se poate ameliora. Ca să nu mai vorbim de tratamentul cu sulfiți, chestiune la fel cunoscută în Franța chiar din Evul mediu. Dar sigur, după cum se știe, cea mai eficientă metodă de combatere a oțetirii este vinificația rațională (selecționarea strugurilor, igiena în toate etapele vinificării, limpezirea musturilor, asigurarea unei temperaturi constante pe perioada fermentației). 

De precizat că în Transilvania lucrurile stăteau oarecum altfel, transmiterea de informație în spațiul vorbitor de limba germane și maghiară făcând ca incidența problemelor descrise mai sus să fie mult mai mică. Din nou vă amăgesc cu un episod special dedicat vinurilor din Ardeal și Banat, mult mai intens consemnate de multitudinea de călători străini, din pricini geo-politice evidente. 

In această ordine de idei trebuie amintită ipoteza că "emanciparea" vinurilor moldave dupa 1800 se datorează unui sibian de origine germană- ANDREAS WOLF, medic, profesie pe care și-a practicat-o cu destul succes în Moldova.  Legăturile de prietenie cu diverși boieri l-au făcut să-și extindă consultanța și în alte domenii. Astfel aflăm din descrierea textelor sale că "este criticată lipsa de grijă cu care este dusă munca la vie și în toate fazele de pregătire și păstrare a vinului". După toate probabilitățile pritocirea vinului este introdusă în Moldova chiar de respectivul, în 1780. El mai dă și o serie de reguli, spre a fi aplicate pe viile marilor boieri, spun autorii antologiei (Călători străini despre Tarile Romane vol X, partea a II-a, pg. 1256). 

De asemenea foarte puțini producători de vin își puteau permite pivnițe, negreșind prea mult în a spune că doar curțile domnești și ale marilor dregători posedau așa ceva în suprafață suficientă. Poate și unele mănăstiri. În rest, beciurile acolo unde existau, mai ales în hanuri, permiteau păstrarea vinului doar de la an la an, obicei adânc înrădăcinat, se pare. (De altfel, cu ironie fie consemnat, consumul rapid și în totalitate, până la "datul frunzei", pare o metodă de combatere destul de eficientă a alterării vinului, metodă practicată în unele părți din țară și în zilele noastre).

Altfel, aflăm că păstrarea avea loc în budane mari, iar vinul era tras direct din butoi în ulcioare de lut, atunci când era cerut. E ușor de înțeles că astfel vinul, oricum nu tocmai de primă calitate, se oxida și mai rapid prin expunere la aer.

70 de ani mai târziu descoperim o mărturie despre neaoșa și incipienta “industrie a ospitalității”. Sigur, poate că respectivul ar fi putut nimeri într-un loc ceva mai onorabil, la București, însă mă îndoiesc că ar fi rămas foarte plăcut surprins și acolo. Nu putem spera decât că vinurile de la popasul din aceeași localitate sunt azi mai bune, ca să fim puțin malițioși.

“Ne-am oprit un ceas în satul Călugăreni (da, acel Călugăreni n.n), ca să luăm masa. Hanul era plin de valahi cu căciuli frigiene din blană de oaie şi de ţigani zdrenţăroşi. Am cerut să fim tratataţi cu tot ce era mai bun în casă, dar masa mea a fost alcătuită dintr-o omletă tare şi o coajă de pâine neagră, însoţite de un lichid respingător care ar fi trecut drept oţet în orice altă parte a lumii, dar pe care l-am plătit drept vin valah”, spune medicul american JAMES OSCAR NOYES în România țară de hotar (aparută în traducere la Humanitas, 2016), lucrare consemnând călatoria sa din 1854 (pg. 95).

American, ce să știe el! Știa șapte limbi, dar nu i-a folosit la nimic, vorba bancului. Însă, glumă, glumă, dar pe seama cui o fi!? Exact din aceeași periodă (din același an, de fapt) ne amintim de ANONIMUL POLONEZ: “Vin bun, muntenesc, aproape nu există în București. De obicei este acru, dar în două cu apa minerală este cu desăvârșire plăcut de băut. Dacă au aici vin bun, atunci acesta este de la Odobești din Moldova”, jurnal reprodus în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea (volumul 6 : 1852-1856, Pg 196).

JOSEPH CAILLAT a fost un medic francez care a practicat in Principate intre 1845 si 1848, iar in 1854 si-a publicat amintirile in revista L'Union Medicale care aparea la Paris (ibidem pg. 253) si am mai mentionat interesanta sa opinie asupra felului in care dulceturile erau folosite in scop medical pe plaiurile noastre. Insa om civilizat fiind nu putea sa treaca cu vederea vinul din experientele sale. Opinia e urmatoarea: "Podgoriile din Ţara Românească pot da excelente vinuri. Cel de Drăgăşani provine din cei mai buni butuci din Ungaria şi se aseamănă Tokay-ului sec; cel de Buzău se aseamănă cu Malaga. Din nefericire nu există pivniţe bune În ţară. Mai mult obiceiul de a consuma zilnic dintr-un butoi de 600-1 200 de litri, face ca acesta să se acrească repede, astfel vinurile sunt proaste. Vinurile roşii sunt mai rare decât cele albe şi mai puţin cerute, pentru că au reputaţia de a constipa, de a irita hemoroizii, boală atât de frecventă în Orient". 

Asadar pe langa laitmotivul pastrarii necorespunzatoare, ni se ofera si un rudiment de explicatie pentru aplecarea romanilor catre vinul alb, o anomalie statistica fata de alte tari consumatoare. Astfel la nivelul anului 2018, piata era dominata de vinurile albe (aprox. 60% din volumul productiei). Daca adaugam ruda rose in discutie, deja vinul rosu este intr-o si mai accentuata minoritate.    

THIBAULT LEFEBVRE, avocat la Curtea de Casatie si la Consiliul de Stat, membru al Academiei din Blois, al Societatii din Berry si al Societatii de Economie Politica din Paris, descrie cu o sinceritate rece capitolul “vin” din economia Valahiei

In volumul "Études diplomatiques et economiques sur la Valachie", Paris, 1858, francezul Lefebvre compara fara indoiala mestesugul din patria sa cu cel de la fata locului. Incepe bine, dar totul se duce la vale dupa propozitia de inceput:

“Vinurile din Tara Romaneasca sunt placute si alcoolizate. Via, desi prost ingrijita are struguri dulci, care se coc repede si sunt incalziti de un soare tropical. De aici ne explicam ca vinurile din aceste tari nu sunt renumite, nu sunt cautate si nu se exporta. Iata care sunt cauzele: oamenii din aceste tari nu stiu sa ajute natura. In acele locuri unde planteaza vii, in campia Dunarii, pe colinele din Dragasani sau pe versantele Carpatilor ele au fructe dulci. Via are inconvenientul exuberantei. Vigoarea sa se evapora, iar vrejurile cresc in detrimentul fructelor. Cu cat acestea din urma sunt mai numeroase si mai bine hranite, trebuie sa tai si sa plivesti tufele cu grija, dar podgoriile romanesti nu cunosc decat ingrijirile primitive, iar via se pliveste o singura data. Nu pun alti araci decat in august pentru a lasa soarele sa patrunda Ia struguri si nu o curata decat in septembrie, cand bobul isi schimba culoarea. Curmei de vita atarna spre pamant, fara a fi indepartati sau sprijiniti de prajini, se incaleca intre ei, se amesteca cu plantele parazite si dau acestor plantatii fizionomia unor paduri virgine. Viile sunt inconjurate de gropi care le apara de coltii vitelor [...] Casa podgoreanului este un simplu bordei sapat in pamant, acoperit cu argila extrasa din noroi si aflat in apropierea podgoriilor importante. Putinele ingrijiri date de podgorean asigura obtinerea unor struguri minunati”

Imaginea unui mestesug aflat in stadiu primitiv este intarita si de consemnarile lui Lefebvre privind fermentarea si pastrarea ulterioara a vinului. Insa tot aici apare si un prim exemplu de modernizare, un prim pas de trecere de la un obicei eminamente agrar la o industrie:

“Culegerea viilor incepe in 20 septembrie. Vinul se face fara grija; nu este suficient de fiert in tocitoare si se pune in butoaie de o asemenea capacitate incat doi boi abia pot sa urneasca unul dintre ele. Butoaiele sunt lasate mostenire din generatie in generatie. Odata vinul vandut, pastreaza butoiul, il clatesc sau iI afurna, iar la urmatoarea recolta il umple cu vin fara a se opri in fata gustului acru sau mucegait, care poate fi luat din butoi. Vinul astfel facut nu poate fi conservat de la un an la altul si nu poate suporta transportul pe mare. Greseala este a omului care nu il ingrijeste si nu a naturii vinului. Ingrijit de profesionisti el s-ar ridica Ia inaltimea vinului de Sauterne' si a celui de Grave', ar putea fi conservat bine si ar putea suporta toate avatarurile unei traversari maritime. Deja s-a facut o experienta in acest sens. Un francez, venit din alte parti, dar care a avut un destin potrivnic, si-a intors atentia spre cultura de vita-de-vie si s-a concentrat pe comertul cu vin. Stabilit langa Dragasani, a plantat vii, a sapat pivnite, a fabricat butoaie portative, ingrijindu-se de vin, iar acum recolteaza vinuri albe, care nu sunt cu nimic mai prejos decat soiurile din Bordeaux, si distileaza tuica Ia 21-22 grade. A reusit astfel sa le expedieze in Anglia si Belgia si a putut sa creeze, in tinuturile in care locuieste, o industrie perfectionata si un nou articol Ia export” (ibidem, Pg 279)

In multe locuri din mediul rural putine s-au schimbat fata de acum 150 sau 300 de ani. Vinul se face in aceleasi budane duhnind a bacterii, afumate cu pucioasa an de an, imprumutand vinului un damf caracteristic.

Însă pentru a nu fi banuiți că facem cumva parte din cei care denigrează trecutul de aur al poporului, trebuie să îndulcim tonul și să amintim că la nici 30 de ani după aceste relatări, tonusul industriei (și a vinului și a ospitalității) se va schimba radical. (foto meniu revista Romanul, 1881)

Ioana Parvulescu
Viata ca un ziar, Humanitas 2011

Putem vedea din ilustrație amănuntul că în 1881 se serveau la o petrecere în cinstea fondatorului revistei Românul, adică C.A. Rosetti, niște vinuri adevărate. Apropos, rămane a fi stabilit dacă a fost și Eminescu prezent. Probabil că nu, din păcate pentru el, dacă ne luam după luările de poziție din opera sa politică. Dar dacă ar fi fost, mai mult ca sigur că ar fi rămas surprins că în aceeași listă cu Lafite, Roederer și Johannisberg ar fi fost un surprinzător Dragașani de 9 ani. Așadar pe lângă standarde și gusturi, se schimbaseră și deprinderile privind facerea și păstrarea vinului. Sigur, la mijloc erau tot agenturile străine de la Bruxelles, pardon Paris, cu toată intelighentia cultivată acolo.

Câte lucruri s-au schimbat în doar 30 de ani în Principate! Hm, cam ca industria de vinuri de după 89. Până la urmă, azi putem bea din nou cu satisfacție un vin de Dragașani maturat îndelung, și ceva ne spune că poartă același nume pe etichetă.

Din pacate, după cum am mai văzut și vom mai vedea, când să fie bine…a început să fie rău. Și, după o scurtă perioadă, ne-am întors la apucături nu tocmai fertile pentru vinul de calitate.

*textul de fata a cunoscut mai multe variante publicate succesiv pe acest blog cat si pe o platforma externa.