Campionul Podgoriei Cotnari 2019. Si altele

Am primit cu oarece mirare invitatia (in premiera) de a participa  la deja traditionala degustare primavarateca de la Cotnari, un en-primeur al recoltei 2018. De-a lungul timpului m-am manifestat uneori acid fata de vinurile sau miscarile de marketing ale colosului Cotnari SA. Poate de aceea invitatia nici nu a venit din partea sa :) Ci din partea Casei de vinuri Cotnari, societate mai mica, mai noua, dar indubitabil mai moderna in toate cele.
E drept ca la reactii acide e lista lunga pe blogul meu sau pe facebook. Dar si mai lunga e lista cu ineptii din lumea vinului.

In ce priveste cramele in sine- marele Cotnari SA si cele doua mai mici (Vladoianu si Axinte) ale Casei de vinuri, ce sa va zic...s-a investit recent enorm in amenajare si in tehnologie, dupa cum se vede si in poze. Zeci de milioane de euro.
Poate de aceea umbla prin vie ideea ca la SA calitatea s-a imbunatatit in ultimii ani. Idee pe care o impartasesc partial. Insa mai e de lucrat. 

Degustarea in sine a fost mai altfel decat un concurs standard. Adica s-a punctat de la 1 la 10. Sau cel putin asa au dorit organizatorii :). Toata multimea de vip-uri in ale vinului (nici nu stiu cati am fost: 30-40 de oameni?) au degustat toate vinurile. Nu au fost organizate comisii. Nu ca ar fi obligatoriu, cumva. 
Apoi, la sfarsit, dupa cele 70 de probe (nu etichete, ci probe de tanc), ni s-a cerut sa notam vinul nr. 1 din fiecare categorie. 
Nu mi-e clar cum s-a facut matematica concursului dar castigator a iesit o Grasa de Cotnari demisec de la Cotnari SA. Eu unul am punctat vinul acela cu 80 pct. Am punctat altele cu 84 sau 85, insa nu sunt eu masura tuturor lucrurilor, poate doar pe blogul meu, dar nici acolo uneori. In fine, presupun ca aspectul de PR este primordial in aceasta actiune, sa nu facem prea mult tam-tam. Sigur, poate se uita cineva pe rezultate, poti sa stii?


Daca va folosesc cateva repere, iata:
Francusa: din cele 4 variante propuse de SA (CVC nu o are in cultura), una mi s-a parut foarte buna (nr. 10 in degustare. Scriu asta mai mult pentru mine si eventual pentru alti participanti la degustare interesati de comparatii). 85 pct, cu usor potential. Nu cred ca am incercat una mai buna, pana acum. Sigur, vorbim de en-primeur, de probe de tanc. Nu poti sti daca se vor regasi vreodata pe piata in aceasta forma.
Feteasca alba: nr. 14 de la CVC. 84, dar tot cu potential de crestere.
Grasa: Aici ar fi fost un joc de cuvinte șăgalnic sa zic ca in 2018 Grasa e slaba, insa...nu-i asa deloc. Nr. 22 CVC, 85 (asta poate urca bine de tot, cand se mai aseaza).
La cupaje a fost Chateau Cotnari in cateva variante. Pentru mine pe nr. 23 l-am socotit la 83 pct.
La Tamaioasa in sec cea mai buna proba a fost pentru mine nr. 30 (83 pct). N-am retinut care crama o produce. 
A urmat apoi o serie de demiseci si demidulci care au jucat toate in categoria sub 78-82 pct, cu exceptia a doua Grase demidulci (48, 49) pe care le-am vazut la 83 pct. Ma rog, poate am fost eu prea sever in punctaje, insa am fost si consecvent. 
La dulce s-au prezerntat doar 4 probe de Tamaioasa. 53 si 54 au fost ok-ish (82).
La vinurile cu rest de zahar mi s-a parut ca zaharul si aciditatea erau certate si nu-si vorbeau. Sa speram ca se vor impaca pana sa ajunga in paharele oamenilor.    
Mai remarc: o Busuioaca sec de la CVC (59), si Fetestile negre sec de la CVC (68 si 70, in raza 84-85 pct).

Pentru mine trecerea in revista a anului 2018 a fost oricum interesanta. In debutul degustarii s-au prezentat vinurile unor mici producatori. Aici un Sauvignon blanc de la Crama Cojocaru a fost destul de apreciat. In categoria cuprinzatoare SA si CVC, daca e sa ne gandim la soiurile din cultura, Grasa s-a prezintat foarte bine, insa nu pare a fi anul Tamaioasei. Am gustat cateva Tamaioase aproape lipsite de tipicitate aromatica. Francusa tine pasul, la fel Feteasca alba. 

Ma rog, in ce priveste falsa rivalitate intre cele doua crame, asa cum se vede, poate am eu prejudecati (nici degustarea n-a fost in orb, sa fim bine intelesi), insa nu cred ca e o enorma surpriza pentru voi ca vinurile de la CVC sunt usor in alta parte decat cele de la SA. Intr-un fel e firesc. Propun vinuri mai moderne, tehnologia folosita e mai avansata, publicul tinta e si el diferit. Insa nici vinurile de la colos n-au fost rele. In grila in care le-am punctat sambata, intr-un top 3 al varietatilor s-a mai infiltrat si cate un vin de acolo. Ramane de vazut ce va fi in sticle. La en primeur iti trebuie multa experienta (si putin fler) ca sa vezi dincolo de "asperitatile" din pahar.

In rest...e ceva la aceste "actiuni" mai placut decat vinul in sine sau vizitarea cramelor, oricat de moderne sau chic ar fi. E revederea cu oameni "vechi" si simpatici sau intalnirea cu altii noi, dar la fel de veseli. Mai o friptura, mai o discutie, mai o gluma. In fond, de asta am si venit. Ca Grasa din Colocviu o sa iasa buna si in 2018, asta puteam sa banuiesc si fara sa bat atata drum pana acolo. Insa le multumesc celor de la Casa de vinuri Cotnari pentru invitatie. Sa fac parte din adunarea aceea mi-a gadilat nitel orgoliul, recunosc. 

Iar de Iasi...e bine. E misto zona cu Palatul culturii si Palas Mall, insa trebuie vazut si demisolul de la Cub, cu cluburile sale dispuse in cerc la care ajungi pe o scara de beton in spirala si atmosfera laptoasa de alternate history, in stil brutalist, de ca si cum cortina de fier n-ar fi cazut chiar de tot. Hm, o alegorie cumva?









Cu sinceritate despre pretul vinului *

Există nenumărate motive pentru care un vin mai scump este mai bun decât unul ieftin. O dată că se pot folosi struguri mai buni, apoi poate că vinul are denumire de origine controlată. Ne mai gandim și la accesoriile vizibile (sticlă, etichetă, dop, capișon) și invizibile (produsele oenologice folosite, cum ar fi baricuri, drojdii, diverși adjuvanți etc). Mai punem la socoteală marketingul și canalul de distribuție. E un cost pentru vânzarea la buticul de la colț, altul pentru supermarket, tot așa pentru magazine specializate și listarea în Horeca.
Dar hai să le luam pe rând, din perspectiva consumatorului.
Strugurii.  Nu putem decât spera că vinul mai scump va fi rezultatul celor mai bune fructe. Apar cheltuieli adiționale. Culesul manual în lădițe, selecția pe banda de sortare… toate costă. E una să culegi mecanizat și alta să plătești zilieri. Dacă îi găsești la timp. Mai mult, un kilogram de merlot (ca să dau exemplul unui strugure larg plantat peste tot în Romania) nu costă la fel în Cotești față de unul din Ceptura sau din Drăgășani, asta pe lângă calitatea în sine (sănătate, grad de coacere etc).
Denumirea de origine. Fiecare DOC (denumire de origine controlată) are un caiet de sarcini. În el, un organism specializat a introdus o serie de reguli, de la aria geografică, până la procentul de must ravac și alte procedee de vinificație specifice. În principiu, vinul DOC ar trebui sa fie mai bun decât unul cu indicație geografică. Dar… nu se întamplă întotdeauna așa. În primul rând pentru că aplicarea pentru DOC este voluntară și contra cost. Nu e un mare efort pentru un producător bine organizat, dar pentru cei mici poate fi. Apoi, pot apărea prea multe reguli. Poate strugurele din care e făcut vinul, deși produs în acel areal delimitat, nu este inclus (încă) pe lista celor permiși. Sau poate pur și simplu crama nu vrea, nu găsește beneficiul sau chiar preferă o categorie inferioară deoarece sună mai în consonanță cu brandingul practicat. Să vă dau un exemplu: o cramă destul de mare și-a încropit discursul de marketing prin specificul Olteniei. Ei, sună mai “oltenește” IG Dealurile Olteniei decât DOC Golul Drîncei.
Apoi, se pot respecta toate regulile DOC-ului și cu toate astea rezultatul să nu fie entuziasmant. Cum spuneam, e vorba mai degrabă de reguli tehnice, nu de o categorisire esențial calitativă.
Accesoriile. Evident că are importanță ce tip de sticlă, de ce calitate etc. Există sticle foarte scumpe, grele, inscriptionate etc. Tot așa dopul. Cât de lung este, este integral din plută, e din plută conglomerată, e sintetic, din tablă cu filet, e din sticlă? Toate costă diferit și au roluri parțial diferite, pentru tipuri de vin diferite. La fel stau lucrurile și cu eticheta și capișonul.
Produsele folosite la vinificare și maturare.  E vinul fermentat sau maturat în butoaie de stejar? Sau în tancuri de inox? Alegerea aduce costuri, toate acestea având costuri de achiziție diferite, pe de o parte, respectiv o perioadă de folosire diferită, pe de alta. Maturarea vinului roșu în baricuri, adică butoaie din lemn de stejar de 225 litri, este indiscutabil mai scumpă decât maturarea în inox, beton, sau direct în sticlă. Costul unui baric poate varia mult, în funcție de origine și producător. Iar dacă un vin are nevoie de timp pentru a se desăvârși, apar și costuri cu depozitarea. E una să bei azi un vin roșu 2017, alta să ai în pahar un 2014. Apoi, deși cu ele trebuia să începem, enumerarea continua cu drojdiile selecționate, enzimele și alte tratamente.
La toate acestea se adaugă și costurile de marketing, dar despre acestea vom vorbi data viitoare.
[Ep. 2]
După ce am discutat, în prima parte, despre costurile legate de struguri, DOC și metode de vinificație, a venit vremea, cum am promis, sa ne referim și la una dintre componentele fundamentale ale prețului vinului – cheltuielile de marketing…

Așa, producătorul a obținut un vin. E corespunzător maturat, gata de a fi delectat de consumator. Ce face cu el? Alte costuri! Echipe de vânzări, departamente întregi de marketing, costuri cu exporturile (dacă are și vrea), reclamă, marketing, branding, agenții de PR, distribuitori, accesorii care sa împingă vinul in locante (umbrele, tirbușoane, coperți de meniuri), cheltuieli cu promotori (somelieri, alți comunicatori), mostre pentru presă și influenceri. Bani, bani, bani!
Și lăsăm la urmă caracterul limitat. E una să produci un vin în sute de mii de sticle, alta să îți iasă doar câteva mii. Și îți ies câteva mii, fie pentru că vinul provine dintr-o vie limitată geografic, cunoscută pentru calitatea strugurilor, din diferite plaiuri și așa mai departe, fie pentru că seria poate fi în fapt o selecție din cele mai reușite vinuri din cramă. Adică în diferite butoaie vinul poate evolua mult mai bine, nu toate butoaiele sunt la fel, nici ca nivel de prăjire, nici ca dimensiune (evident impactul lemnului fiind mai redus în vase de dimensiuni mai mari).  Mai e și sfântul raport cerere/ofertă. Dacă crama a scos an de an un vin la 40 de lei în 50.000 sticle, care s-a vândut tot în 2 luni, aveți dreptul la două încercări ca să ghiciți ce se va întampla cu prețul anul următor. Zic două, pentru că e la fel de posibil ca prețul să rămână la fel, în schimb din 50.000 să se facă 100.000 de sticle, cel mai probabil cu un mic rabat la calitate.
Așa încât, atunci când vedeți o sticla de (să zicem) Cabernet sauvignon din Dealu mare, diferențele de preț pot fi destul de mari, în funcție de variabilele de mai sus.
Apoi, mai ales în cazul producătorilor nou intrați în piață, sau al unor noi game de la cei mai vechi, apare și un mod de prețuire care poate părea arbitrar și chiar ușor…incorect, din punctul de vedere al consumatorului. Este stabilirea prețului prin poziționare în piață. Adică prețul sticlei nu este stabilit în mod total și esențial de elementele de mai sus. Pur și simplu crama respectivă își evaluază produsul în funcție de prețurile deja existente în piață la aceeași categorie de produs. Le-a ieșit o Fetească neagră foarte bună?  E posibil să se gândească că e la fel de bună ca altele din piață, să zicem din gama premium pentru Horeca, se uită în dreapta și în stânga, ies din sala de degustare și zic: e la fel de bună ca oricare, 50 de lei fără tva e prețul la poarta cramei! Și uite așa, va ajunge în magazine adăugând alte costuri la 70-80 lei.
Acest mod de gândire poate sa dea rezultate bune pentru cramă, iar consumatorul să nu se simtă înșelat. Asta dacă au dat dovadă de realism din capul locului. Dacă, însă, poziționarea a fost aspirațională, iar vinul e lăsat ușor în spate față de pretențiile producătorului, atunci să nu ne mirăm că vom vedea acea etichetă îmbăbrânind în rafturi. Sunt cazuri în care, după ceva timp în care rezultatele nu apar, producatorul să scadă prețul, deși va fi cam umilitor pentru el. Dacă mă întrebați pe mine, mai bine mai târziu decât niciodată!
Dacă am vorbit despre vinuri scumpe până acum, hai să zicem câte ceva și despre cele ieftine, nu de alta, dar nu vreau să las impresia că vinurile scumpe sunt scumpe arbitrar. De fapt, știți, ar fi mai bine să utilizez eufemisme. Nu scump, ci premium sau superpremium, nu ieftin ci entry-level, vinuri de larg consum etc. Dar…pe cine păcălim?
Să luam cazul unul vin dintr-o gamă populară. Poate ați văzut reclama la televizor.
Să zicem că avem un Sauvignon blanc care costa 15 lei și care se găsește literalmente peste tot: de la chioșcul din colț, la hypermarket, chiar și în unele magazine specializate și restaurante. Vă dați seama ce costuri incumbă această ubicuitate comercială? Apoi, campaniile publicitare pot costa enorm. Unde credeți că se va regăsi acel preț? Baricuri, maturare? Nu prea cred! Dacă stă o lună la sticlă e deja prea mult, mai ales la albe. În fond vedem aceste vinuri în raft la începutul lunii decembrie din anul de recoltă.
E DOC? Posibil, dar va fi mai greu. Sunt multe crame mari care procesează struguri cumpărați chiar și din alte podgorii. Vinul poate să fie chiar varietal, categorie nouă care indică doar că e din acel soi, dar posibil de oriunde din România. Adică 15% din Dogrogea, 70 din Vrancea și 15 din Banat. Cum s-a transportat până la crama? Must, struguri? Climatizare? Vorbim de septembrie, cand temperaturile pot fi încă de peste 30 de grade.
Ca rezultatul final să fie gustativ mulțumitor pentru noi, producătorul va trebui să depună niște eforturi suplimentare. Pe scurt, este probabil ca vinul să fie mai “industrial”, să se utilizeze mai multă știință și mai multe substanțe ajutătoare pentru producerea lui.
Haideți că v-am speriat destul. Dar cred sincer că e necesar să avem o bună raportate cu vinul. Nu poate exista prietenie acolo unde cei doi își ascund lucruri, nu-i așa?
*aparut prima data pe SUPERVINURI.RO

Cuvee de Purcari Feteasca Alba Brut

Divizia spumante de la Purcari s-a marit din noiembrie anul trecut cu o Feteasca alba brut. Francezul Jérôme Barret l-a adus la indeplinire, ca pe toate celelalte
Pe surse, desi nu e etichetat astfel, e un vintage 2017. Are 9 grame zaharuri reziduale pe litru (in fine, decimetru cub), fiind asadar pe la mijlocul drumului dintre extrabrut si extradry. Oricum e un detaliu care sare in ochi, nefiind multi cei care pun pe eticheta restul de zahar.

Se prezinta intr-o culoarea alb-aurie, cu perlatie prelunga si bule mici. Aromatic ne propune un registru amabil, flagrant, cu note de unt, mere verzi, piersica, flori albe si drojdii fine. Gustul e fin, citric moderat, cu ecouri de fructe albe coapte. Are o remanenta foarte buna. 
Cred ca si-au dorit un spumant fructat si expansiv. Deloc surprinzator...le-a reusit manevra. Insa am o banuiala ca vor incerca si un reserve, cu arome mai asezate. 

Ar fi foarte interesant un line-up cu Striber/Bauer, Carassia si Domeniile Panciu. Pana la urma, pretul lor e asemanator, adica sus, pe la 75-100 lei.     
Oricum ar fi, Cuvee de Purcari Feteasca alba ramane cu mentiunea speciala ca este cel mai bun spumant obtinut exclusiv din Feteasca alba pe care l-am incercat pana acum. Bine, s-ar putea sa fie si singurul :) 

Cuvee de Purcari Feteasca Alba Brut, metoda traditionala, 12,5%, ~85 lei, 88 pct. 


Colocviu Vibe Francusa (Casa de vinuri Cotnari)

Din ce inteleg aceasta mini gama, sau spin-off al gamei Colocviu, ca sa folosim termeni cinematografici, este destinata unor localuri cu lumina scazuta si muzica tare, habitat natural al unor oameni care au alte preocupari decat sa tina minte toate capitalele pe care ni le propune Casa de vinuri Cotnari in gama sa premium (in categorisire romaneasca). 

Este obtinut din Francusa, este brut, spre deosebire de fratele de vita de vie Colocviu la Viena care joaca in categoria extrabrut/brut nature. Are si o jumatate de procent de alcool in minus (12%), ceea ce are sens, avand in vedere ca dozajul de expeditie face, de cele mai multe ori, diferenta in clasificarea dupa zaharul rezidual. 

Culoarea este alb-aurie. Perlatia a fost constanta, energica, cel putin in cele 20 de minute de viata ale paharului. Nu am avut timp sa masor bulele cu sublerul, insa pareau de dimensiune medie. Aromele sunt de biscuiti cu unt si citrice. Gustul este robust, se prezinta vivace, cu note de limeta si fructe albe, chestiune care lipseste la brut natur (care e pe partea "verde" a fructelor). Remanenta e medie, in registru citric. 

Ei bine, mi s-a parut un vin mai bun decat varianta brut natur, in sensul ca restul de zahar echilibreaza mai bine rezultatul, dand o impresie de finete in plus. Insa, cine doreste puritate citrica si zaharuri cat mai putine, cu pretul unor maniere mai putin fine, are tot timpul la dispozitie celalalta varianta oferita de producator.

12%,  DOC CMD Cotnari, ~45 lei, 85 pct


PS: exista si un alt mic avantaj. Textul insotitor de pe contraeticheta e mai putin suprarealist decat la Colocviile clasice

Romania la Expozitia Universala de la New York (1939)

Din pasajul de mai jos poate retine fiecare ce doreste. Mie mi-a ramas: Federația Națională a Cooperativelor Viticole. Pentru ca da, in 1939 existau cooperative. Spre deosebire de azi, cand am depasit (nu ca saracii aia de francezi, italieni si spanioli) ideile astea invechite...

"In context, se remarcă nu numai preocuparea deosebită pentru selecția exponatelor, ci și nuanțarea obiectivelor urmărite prin participarea la Expoziția din New York, în comparație cu cele specifice expozițiilor europene.
De asemenea, se dezvoltă aici buna experiență obținută pe bătrânul continent, în special în ceea ce privește rolul restaurantului, căruia i se dă aceeași importanță ca și Pavilionului oficial sau Casei Românești.

Restaurantul funcționa – sub aceeași conducere ca la Paris, a întreprinzătorului sibian Dumitru Andronic – în incinta Casei Românești; avea o sală mare și o grădină frumoasă, cu arcade decorate cu scoarțe, ștergare, covoare, ceramică, linguri de lemn, unde se serveau mămăliguță cu brânză sau sărmăluțe în foi de varză, stropite cu vin vechi de Cotnari și Drăgășani. Pentru aprovizionarea lui, Federația Națională a Cooperativelor Viticole a primit un credit de 5 milioane lei. Personalul și specialiștii – bucătari, cofetari, pivniceri etc – erau români, iar alimentele și vinurile mult apreciate erau trimise din România.

Orchestra lui Grigoraș Dinicu, Fănică Luca și Maria Tănase au încântat auditoriul american: „Iarăși au răsunat sârbele, doinele, horele și Ciocârlia. Iarăși s-a umplut de glorie lăutarul bucureștean și ortacii lui. Și, în sfârșit, iarăși propuneri de angajament senzaționale.

Ziarul bucureștean „Seara“ anticipa astfel: „Încununarea participării noastre la New York o va constitui prezența ambasadorilor genului românesc, maeștrii Enescu și Brâncuși. Oedip a celui dintâi și păsările măiestre ale celui de-al doilea vor fi acolo, în văzul și auzul întregului pământ. George Enescu va dirija și două concerte în cadrul „Săptămânii Românești“, întregite prin festivalul de dans și muzică vocală țărănească, executată de cei 100 aduși din toate regiunile românești și ceruți insistent de însăși Expoziția „Lumea de mâine“. Nu va lipsi nici lăuta lui Grigoraș Dinicu, nici naiul „londonezului“ Fănică Luca, reclamat cu insistențe de comandanții supremi ai întrecerii de la New York."

Claudiu Alexandru Vitanos, Imaginea României prin turism, târguri și expoziții universale, în perioada interbelică, Ediția a II-a (format electronic), ed. Mica Valahie, Bucuresti, 2013, pg 356-357
ibidem, pg.436

Vinul si-a mai turnat un pahar de bere (statistici, opinii, cumetrii)

Hai sa incepem scortos! La nivelul anului 2015 (dupa ultima statistica comparativa serioasa) consumul de vin si consumul de bere din patria noastra se gaseau intr-un raport de aproape 1 la 4. Adica la fiecare litru de vin se beau cam 4 litri de bere. In 1991 raportul era de 1 la 2,5
In ce priveste volumul, in 1991 se consumau 16,9 litri de vin  pe cap de locuitor. In 2015: 18,6. La bere avem 42,1 litri (1991) vs 88,3 (2015)
Asadar, vedem o usoara crestere a consumului de vin, insa si o dublare a consumului de bere. 
Sa emitem si o parere: eu nu cred ca oamenii beau mai mult acum decat o faceau acum 30 de ani. Sau, in fine, nu semnificativ mai mult. Cred ca e si o chestiune de prindere in statistica, de diminuare a producerii in "regie proprie" si a autoconsumului de bauturi, aspecte care pot scapa statisticilor oficiale bazate pe productii si vanzari raportate. Cum vin de casa face/facea multa lume, nu si bere, deja e posibil ca statistica sa se incline si mai mult.
Insa un fapt e evident si incontestabil: industria berii are de doua ori mai multe pahare pe masa romanului acum decat avea acum 27 de ani. Aici vorbim de produse care se concureaza partial. Cu alte cuvinte, fiecare om care alege o bere la restaurant sau pentru acasa o face in defavorea altor bauturi, vinul fiind cel mai afectat de aceasta alegere. 

Intre timp s-au nascut generatii. Generatii care au (si) alte repere culturale decat cele deprinse si desprinse din epoca de dinainte de 1989. Opinia mea de doua parale (ca sa traduc liber my two cents) este ca cei de 25-40 ani, cu venituri peste medie, care beau bere craft sunt cei pe care industria de vin i-a pierdut la puncte. De ce i-a pierdut? Hai sa vedem:

Cum se face publicitate la vin: 
Sigillum Moldavie (un vin insemnat), de la Vincon, care imi spune sa nu caut ca prostul ceva bun, ci mai bine sa stiu dinainte ce sa aleg: un pinot noir demidulce de Obobesti...Ospatar, un sigilum, sigilium, cum i-o spune! Da, din ala, "moldaviae"!

Campania Zarea. Avem o eticheta legendara, singura din industrie cu istorie neintrerupta din 1912. Cum comunicam noi spumantul si istoria? Printr-un clip cu Saruman si gasca lui, care indeplinesc magia bulei din sticla intr-un soi de hruba monumentala. Din timpuri imemoriale, sau din 1912, whatever might come first. ! Altfel ar fi stat treaba daca dupa ce plecau, aparea tiptil Gollum mangaind duios o sticla: My precious! Ei, ei? Felicitari tuturor celor implicati
Nu ca promotionalele tv la bere ar fi izvor de creativitate si inspiratie, dar orisicat, parca asa comune cum sunt, macar nu par debile.

Iar etichetele de vin? In special tocmai alea ieftine, de consum curent? Raionul de vin dintr-un hypermarket e o tristete totala, plina de autosufiecienta, denumiri debile, latinesti daca se poate, impronuntabile, adica exact ce-i place unei persoane educate de vreo 30 de ani, care a crescut cu Seinfeld si Friends, cu ceva bani in buzunar si dornic de o bautura "sociala". 

Sa punem pe Insta o eticheta absolut terna de la Domeniile X? Sau ar da mai bine asta de mai jos?  Cum le zice? Capra noastra! Si berii ii zice "Coboram la prima", cu ilustratie a la Capela Sixtina si bara de Oktocar RATB. Ha ha. Smart and funny! Aproape nici nu mai conteaza daca e triple mega IPA cu infuzie de maracuya si ghimbir salbatec sau un lager amarat. 

Sau poate mai doriti sa vedeti si altele ca aceasta? Iaca aici.

Ne tot gandim sa vindem mai mult sau oare de ce nu se vinde vinul nostru cel bun? Ca doar am platit agentii de publicitate si avem echipe de vanzari, ba chiar si somelieri care fac prezentari prin carciumi? Care le zic pe toate alea importante "vinul: arta, istorie, Stefan cel Mare, etc etc"? De ce oare nu se vinde nici ala micu' de 15 lei in Carrefour? Se poate bea, doar! 

Stiu si eu, poate pentru ca eticheta e urata ca naiba, transmite miros de hruba instant, de mos obosit care apostrofeaza copiii care fac zgomot in fata blocului? Ca denumirea e ca un joc de dictie din My Fair Lady, inventata ad-hoc de un logoped confundat de patronul cramei cu un smecher din advertising?

Acum poate o sa spuneti ca mai marii mondiali ai berii si-au revarsat miliardele in Romania si de aia a crescut piata berii ca fat-frumos, pe cand cea a vinului bate pasul pe loc. Ca meniuri, sorturi, desfacatoare, umbrele, mese de berarie, frigidere etc. O fi si asta, nu zic nu, insa cand ai profituri de zeci si sute de milioane de euro din vin, poate ceva din asta ar putea sa se intoarca intr-un marketing mai de doamne ajuta...

Zic si eu, cat beau o bere ;) 

CANTUS PRIMUS FETEASCA NEAGRA 2016 Vitis Metamorfosis

foto:unvinpezi.ro
Imi amintesc primele zvacniri ale unei crame noi, de pe vremea cand inca nu era o crama :) Eram la Azuga, in 2010, la pensiunea si fabrica de sampanie Rhein (proprietati Halewood) iar oenologul Lorena Deaconu ne-a prezentat niste vinuri printre care si...Cantus Primus 2007. Am aflat atunci ca e un soi de joint venture, ca e produs de unii pentru altii etc. 

Sigur, primi ani a fost doar Cabernet sauvignon. Apoi a aparut si Feteasca Neagra. Si crama. De la Urlati, un pic mai sus. Si s-a declarat si independenta de Halewood. Fiorenzo Rista, un vinificator cu state vechi in Romania, face vinurile si nu le face rau deloc. 
Pentru a sari in prezent, Cantus Primus ar trebui sa faca parte din orice top 5 Feteasca Neagra 2016.  Am zis ceva de vinul asta inainte pe Instagram si Facebook: "Heavy #feteascaneagra from #vitismetamorfosis, the Romanian #antinori division. Ripe and very young, concentrated and creamy. 89-90". Mai puneti niste condimente de cofetarie si cam asta ar fi. 
Nu e etalonul istoric pentru FN, insa e un frumos exemplu ca se pot obtine din acest soi si vinuri diferite, mai grele, mai corpolente, care sa poata ascunde nivelul generos de alcool (15,5!).


Toate drumurile trec prin Focsani (marturie din 1853)

În București sunt atâția străini, încat te poți descurca fără limba română. Toți ofițerii noștri învătară să discute cu cucoanele. Nu exista unul care sa nu știe versurile acestea:
"Spune, spune moldovani
Unde drum la Fokszani,
Unde casa mititica
Szi cocona formaszica" (Anonim polonez, manuscris, 1853)

Românii și dulcețurile în secolul al XIX-lea (o mărturie)


Zilele trecute imi aminteam despre obiceiul acum aproape apus al matuselor si doamnelor mai in varsta de a oferi dulceturi sau serbet ca “tratatie” musafirilor. Nu vorbim de musafiri invitati la masa, ci de interactiuni neprogramate, lipsite de incarcatura simbolica sau protocolara. Cu toate acestea, exista un tipic. Cand eram cu parintii sau cu bunicii intr-o astfel de vizita, primeam des o farfuriuta cu dulceata sau o lingurita cu serbet si un pahar cu apa. Insa azi e vorba despre dulceturi.

credit foto: seasonedkitchen.com
Ei, nu mare imi fu mirarea, umbland creanga prin “Calatori straini despre tarile romane…”, sa nimeresc peste un pasaj care detaliaza oarecum stiintific aplecarea locuitorilor din principate pentru dulceturi. Las si eu pasajul mai jos, nu de alta dar poate va fi folositor altora mai dedicati subiectului.

Joseph Caillat a fost un medic francez (distins cu Legiunea de Onoare) care a practicat medicina in Principate, intre 1845 pana in 1848, iar in urma calatoriilor a lasat o interesanta relatare, publicata mai tarziu, in foileton, in “L'Union Medicale" Paris, din lunile martie-mai 1854.

Iata mai jos un pasaj din “Calatorie medicala in provinciile dunarene”, foileton reprodus partial in “Calatori straini despre tarile romane in secolul al XIX-lea”, Serie noua, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2010. Pasajul de fata se gaseste in Vol. VI, Pg. 522. Sublinierile imi apartin.

“A face dulceata este un obicei care nu este lasat niciodata pe mana servitorilor. Chiar doamna tarii nu se da inapoi de a face dulceturi si in anumite ocazii le trimite sotiilor de consul. Modul de a oferi dulceata celui care te viziteaza marturiseste despre pretuirea de care se bucura. Se face dulceata din flori si fructe coapte.

A lua dulceata inseamna sa inghiti o lingurita apoi sa bei apa proaspata. Este o racoritoare pe care o prefer serbeturilor din Constantinopol sau bauturilor reci din Neapole. Toti strainii sunt de acord ca este mai buna decat limonada, oranjada, berea sau alte lichide care astampara setea. Romanul aflat in calatorie nu se dezlipeste de borcanul de dulceata, saculetul cu tutun sau pielea imblanita.

Din punct de vedere medical, uzul dulcetei este foarte interesant. In toate diminetile, boierul sau negustorul ia una, doua sau trei lingurite, alaturi de pahare cu apa proaspata, pana cand au scaune. Daca nu are efectul imediat, atunci nu iese din casa si ia medicamente. Acest obicei este atat de mutt inradacinat incat limba o marturiseste. Am iesit afara semnifica am avut un scaun, dar si am iesit din casa [...]

Folosirea dulcetei este importanta si sub raport terapeutic. Se pregateste dulceata cu miere in loc de zahar pentru a fi un Iaxativ; cu petale de trandafiri pentru febra intermitenta; cu coarne pentru a fi astringenta; o indulcesc cu flori de violete; iar pentru a fi racoritoare cu zmeura etc. Aceste diverse sortimente, inghitite lingurita, de lingurita, cu apa proaspata de cei foarte bolnavi, sunt apreciate si pot spune ca nu am vazut la acestia respingerea provocata de celelalte infuzii pe care le cunoastem. Ingerarea acestora din urma nu numai instaleaza treptat dezgustul, dar de multe ori obosesc stomacul, in timp ce apa proaspata nu poate face nimic rau [...]

In convalescenta se da, pentru a reface stomacul, dulceata de gutui, de cedru, iar pentru a starni apetitul cea preparata cu radacina de hrean salbatic. Dulceata romaneasca nu seamana cu halvaua, un fel dulce turcesc cu miere, care are o mare reputatie in intreg Orientul, unde este cunoscut sub numele de rahat. Acestea sunt solide, moi, umplu gura, in timp ce primele sunt semilichide si mai putin consistente ca inghetatele noastre, se inghit mai repede, ceea ce le permite bolnavilor de a le lua de mai multe ori, fara efort [...]”

Gluma care ucide. Ah si niste vin

Acum doi ani dadeam din telecomanda si ajung pe Sundance unde am vazut intai titlului The Death and Resurrection Show, promitator titlu!) apoi primele sunete care au iesit din televizor au fost metal. Dar metal bun, oarecum familiar dar si necunoscut mie. Am urmarit documentarul, apoi l-am revazut inregistrat. Killing Joke, cum de n-am auzit de ei pana acum. O nebunie, trupa post punk-industrial, solistul vocal fiind si compozitor de muzica clasica asociat unei filarmonici cu sute de ani vechime, mare practicant de ocultism etc. Larger than life, cum se spune.

Presupun ca ar trebui sa incep cu inceputul. Acum o mie de ani, pe cand dragonii brazdau pamantul cu flacarile lor, tanarul George era coleg la Filosofie (unibuc) cu un tip numit Razvan si cu un alt tip numit Viorel. Eu stateam la Diham, in Titan, impreuna cu un tanar carunt care va ajunge peste ceva ani sa ne intrebe daca vrem sa fim miliardari. 

Viorel locuia dincolo de universul cunoscut, in Drumul Taberei, la Orizont. Imi lua 2 ore si ceva sa ajung la el. Schimbam nenumarate mijloace de transport in comun, metrouri, tramvaie si trireme, traversam Scila si Caribda, sau Dristor si Unirii, nu mai stiu exact, ma intalneam pe drum cu diversi monștri mitologici, cum ar fi ciclopii si controlorii RATB. Era o experienta... Razvan statea ceva mai aproape, spre Mihai Bravu. Puteam sa iau tramvaiul trei-patru statii sau chiar sa indraznesc un drum pe jos de vreo 45 de minute. Pentru cineva proaspat venit din Galati, era o distanta destul de mare. Adica in 45 de minute fac azi cu masina, dus-intors, cel mai lung traseu din orasul de la Dunare. Oricum catre Razvan era un traseu mai lejer. Puteai sa dau de niste centauri in Pantelimon colt cu Grigoresu, insa in rest era Europa Universalis, ce sa mai vorbim.

Ii mentionez pe ambii, deoarece memoria nu ma ajuta sa-mi amintesc caruia dintre ei ii datorez sursa cunoasterii, desi stiu sigur cui ii datorez ignorarea ei: mie!

Dupa ce am vazut documentarul am intrat in vrie. Am ascultat albumele cap coada, mi-am dat seama ca unele piese le stiam deja, ca na`, au fost mini hituri la vremea lor! Adica
Dupa ce asculti toate piesele, te izbeste o intrebare: cum de n-au ajuns astia mai cunoscuti decat sunt? 

Dar au ajuns. Exista un principiu al vaselor comunicante in underground. Metallica are un cover dupa ei. Nine Inch Nails, Fear Factory, ba chiar si Nouvelle Vague, pentru cei carora le place bossanova (șșș, stati jos!). 
Atunci
si acum
Nirvana le-a plagiat un cantec. No shit: intre Come as you are si asta nu e mare diferenta. Nici una la nivel de linie de bass. Dar dupa un proces abandonat, Jaz Coleman de la Killing Joke a castigat un joker. Pe care Dave Grohl il va rascumpara. Atat el personal cat si trupa lui Foo Fighters mai tarziu, vom vedea.

Trecand peste astea, am ajuns expert in Killing Joke, foarte multumit de "descoperirea" mea, pe care am popularizat-o si altora. Doar ca, la un moment dat, mi-am facut curat in dulapul cu maimute. Unde erau teancuri de cd-uri si dvd-uri pe care si la care, de la tragere, nu m-am uitat nici nu le-am ascultat. Suntem in 2019, m-am gandit, totul e online! E momentul. Si le-am luat la mana. Nu mare mi-a fost mirarea ca printre ele era si un cd cu Killing Joke, inscriptionat "complete discography", datat undeva prin 2000 sau 2001 (putina intelegere, va rog, erau vremuri fara google music sau itunes). 

Vedeti voi, au fost intotdeauna la indemana. Probabil la momentul respectiv am primit cd-ul de la unul dintre prieteni, am ascultat pe sarite cateva piese si mi-am zis naaah, nu-i pentru mine. Aproape 20 de ani mai tarziu ma gasesc, iata, lasat in offside de propria colectie muzicala. Go figure.

Pe scurt: avem o trupa post punk. Albumul lor de debut (1980, n-am pus bold de pomana, ci in sensul ca ar TREBUI sa-l bifati) este pentru oricine il asculta azi, cu sinapsele pornite, evident fecund. Sunt multe acolo, incipiente, gata pentru altii, mai porniti, sa le duca mai departe: trash metal, industrial, rave, techno-metal, cyberpunk...
Trupa in sine a virat ulterior spre un postpunk-pop (desi le-ar fi folosit sa stie ca pentru asta trebuie sa fie si frumosi ca ăia de la Duran Duran). A cunoscut si un succes mic de vanzari cu albumul din 1985 Night Time, cu doua hituri, Kings and Queens si mai ales Love like Blood
Si apoi a perseverat in lumea pop. Nu prea amuzant. Insa pe la sfarsitul decadei i-a ajuns propria mostenire. Adica cand ai inspirat pe Metallica si Ministry, te gandesti ca poate ai putea sa si canti ca ei. Si au inceput cu Extremities, Dirt & Various Repressed Emotions (1990). Aici Jaz a descoperit ca poate sa urle. Chestie pe care o facea in 1980, dar i-au trebuit 10 ani ca sa o redescopere :)
Si asa ajungem in 1994 la Pandemonium, unde vor straluci piesa omonima si Millenium. Industrial to the bone, right?
A fost un succes minor in UK. Apoi inca un album. Flop, mai complex decat precedentul dar prost produs. Si apoi in 2003 vine un nou omonim no name, Killing Joke (2003) in care Dave Grohl isi va plati datoria, prestand la tobe in post productie (cine stie, intelege). Nicaieri mai evident decat in piesa de titlu, prima a albumului. Pe percutia asta putea sa lălăiască cu succes chiar si Salam. Altfel You'll never get to me e ceva frumos in sine.

Si apoi urmeaza inca patru albume pe care va las sa le apreciati singuri, daca aveti rabdarea pe care eu n-am avut-o.

As vrea sa stiti ca dupa mine toti sunt instrumentisti foarte buni. Sunt chiar mirat ca nu si-au incercat sansele in alte trupe. Tot respectul si consideratia (pe langa bizarul Jaz Coleman) pentru Georgie Walker (chitara) si Youth/Martin Glover (chitara bas).

Si ACUM desigur VINUL care sa fie in consonanta cu laboriosul articol de mai sus este:
...
Ar trebui sa fie ceva care sa corespunda oarecum profilului Killing Joke. Sa fi inceput inovator, sa fi virat spre comercial si apoi sa se intoarca din nou in underground, insa unul modificat de propria lor influenta asupra urmasilor. E imposibil. Cred ca nici in istoria muzicii nu s-a mai intamplat asa ceva.

Dar, daca e sa fie un vin, as alege ceva de la Smartdrinks si/sau Premium Wines Distribution, dintre comersanti.
De ce tocmai ei? Dintr-un motiv simplu. Pentru ca in prag de sarbatori au pus niste material de studiu la indemana prezentului autor. Nu sunt ipocrit, nici vreo mimoza. Pana la urma ascult Killing Joke, nu? Si pe langa asta, nu numai ca scriu despre, dar mai si beau vin. In cazul acesta ceva rosu si puternic.

Grecia intr-o nuca: un vin, un poet de Nobel si o lautareasca de-a noastra cantata de unii de-ai lor

Biblinos este produs de crama elena Biblia Chora, un nume recunoscut pentru calitate, in Macedonia greceasca, la aproximativ 40 km de Kavala.

Dionysus, Alexander the Great, you name it, they got it
Ceea ce face aceasta eticheta deosebita e amanuntul deloc nesemnificativ ca vinul este produs dintr-o varietate fara nume, descoperita in 2001 pe coastele muntelui Pangeon
La noi nici n-ar putea fi legal produs asa ceva cu Indicatie Geografica, dar sa-l mai si vinzi cu succes la 25-30 euro deja ar fi vrajitorie. Asta daca nu aplicam dictonul "pe greci sa nu-i crezi nici cand..."

Licoarea, produsa din recolta 2011 (an deloc rau, pare-se) mi s-a parut foarte interesanta, aducand un sentiment de "naturel" a la Ferdi sau Dagon, ca sa arunc niste nume romanesti in ecuatie, pentru asimilare usoara. Culoare intensa, inca departe de maturitate, cu o aromatica complexa, evolutiva in timp, cu note preponderent herbale si de fructe rosii, cum ar fi rodii si zmeura, dar si tuse de ciocolata. In gust are o "muscatura" ca de espresso, cremos, cu intensitate pe palat. Se simt si taninurile din stejar, dar tot intr-un registru traditional, autentic, credibil. Acest atac se prelungeste in post, armonizandu-se cu note dulci-fructate, remanente ale stejarului in care a stat 12 luni. 

Alcoolul (14,5%) este excelent integrat iar asta impreuna cu aciditatea medie a strugurelui fac ansamblul foarte lin curgator.  


PGI Mt. Pangeon, 14,5%, 128 lei, 91 pct.

Si acum sa revenim la Lucruri bune. 

Exista un poet grec numit Giorgios Seferis. 1963 a primit un premiu mare, insa la poezie este ca la vinuri, de ca si cum vinul mare n-a fost vin mare inainte sa-i dea cineva important 95 pct. 
E un ciclu continand 24 de poeme, intitulat Mythistorema. Cateva din ele au aparut intr-o traducere a lui Aurel Rau, din 1965. Pasajul de mai jos se gaseste la inceputul numarului 4, "Argonautii":

"Şi sufletul
cînd vrei să-l cunoşti
trebuie să priveşti
în alt suflet.
Străinul şi duşmanul l-am văzut în oglindă."

Doar ca daca sapi dupa intreaga colectie, o vei gasi doar in engleza. Iar in traducerea lui Edmund Keeley pasajul suna asa:

"And a soul
if it is to know itself
must look
into its own soul:
the stranger and enemy, we’ve seen him in the mirror."

E usor diferit, nu-i asa? Traduttore, traditore. Sa incercam:

"Și un suflet
dacă este să se cunoască pe sine
trebuie să se uite
în propriul său suflet:
străinul și inamicul, [noi] l-am văzut în oglindă." 

La capitolul "scoateti o foaie de hartie si scrieti: ce a vrut sa spuna poetul?" as zice ca micile interpretari ale cvintetului de mai sus difera dupa varianta pe care o adordam. 
In cea romana ma duce cu gandul la cartografia relatiilor sufletesti, ca un enorm sistem de vase comunicante. Asa incat atunci vand vrei sa-ti cunosti viscerele spirituale n-o poti face decat in relatie cu un altul, de ca si cum sufletul este o harta a albiilor, paraielor, raurilor si tot asa pana la mari. Cand cineva drag dispare de pe harta ta, ramane o albie secata, un gol evident si presant, care se astepta umplut. Partea buna e ca in timp albiile vechi devin foarte propice culturii vitei de vie :) Ah, si nici nu incep cu teoria strainului inamic, ca se intorc Derrida et co in morminte.

Varianta engleza este la fel de fecunda, desi altfel in interpretare, dupa mine (Manolescu, Simion, faceti loc!). Aici ni se incumba ideea unui suflet care are la randul sau un suflet pe care-l cauta. Ca un soi de splirala, de regresie infinita inauntru. Arta, frate!

In aceeasi ordine de idei (exista o ordine in ce am spus pana acum, nu? :)), iata o (sic!) interpretare a binecunoscutei piese lautaresti Cine iubeste si lasa. Insa asta e versiunea din 2013 a formatiei elene de black metal Rotting Christ (da, puteti spune repede un Tatal nostru, inainte). Ea se gaseste pe albumul lor din 2013 "Κατά τον δαίμονα εαυτού", care inseamna mai mult sau mai putin "Fa ceea ce vrei". Ca fapt divers, acest dicton vechi este inscriptionat (in greaca) pe piatra funerara a lui Jim Morrison. Vocea a la Maria Tanase e a doamnei Souzana Vougioukli, tot respectul si consideratia, sarut-mana. Pe la mijlocul piesei parca simti, dupa vinurile maiastre precum cel de azi, eventual uzo, si atacul pe palat al cocktailurilor molotov din Atena, nu-i asa? Inainte de criza economica a fost aia spirituala, make no mistake!


Ok, pana la urma sunt aceleasi versuri. Deci care sa fie varianta "corecta"? Care traducator sau interpret are dreptate? Cine scrijeleste slove de aur pe pamantul sacru ("biblia chora", a!) al sufletului omenesc? Vinul, poezia, muzica, branza feta? (n-am putut sa ma abtin, scuze!)

PS: Ba' baeti care va ocupati de metale grele, vedeti ca are si tanti Romica Puceanu ceva pentru voi

N-O SA CREZI CE A BAUT DELIA DE REVELION

Unde s-au dus? Inspirația, aplombul, driblingul semantic, pastișele culte aruncate peste orice boască ordinară ca un Salt Bae al bloggingului de vin? Ubi sunt?
Oare cand te apropii de 40, vine noaptea un pitic si-ti face o silentioasa trepanatie? Sau demoni nocturni din Lord of the Rings plutesc hipnotic si-ti trag din tine ca un aspirator toata creativitatea? Exista un Hannibal Lecter al pasiunii pentru scris care sa se infrupte din talentul unei victime naive?

Sunt sigur ca cineva are copyright la boneta si ca nu e CCN.com (de unde am luat poza)

Cum s-a ajuns de aici (e doar un link catre arhiva unei luni random din vremea cand eram mai prolific decat toata vinosfera la un loc) la pauperul prezent? Mi-am pierdut pasiunea? Mi-a plecat muza la cules de struguri in Franta? Ori poate, dezamagita de lipsa de perspectiva a relatiei noastre, exact in acest moment, curata pestele prins mai de dimineata de iubitul ei tailandez (care peste putina vreme va ajunge-atins de aripa muzei- multimilionar din youtube datorita unei lobotomizante melodii k-pop)? 

Dar poate nu e tocmai vina mea? Ma uit in jur la vechea garda? Mai bine nu ma uit. Nu am la ce. Aveam cateva adrese prietene in blogroll...Mi-am dat seama ca ultimul articol de acolo fusese urcat in 2017.  Am sters elementul cu totul...Oh, wait...Pana la urma poate izul de decrepitudine vine de la template-ul in sine. Parca aud un web developer spunand "man, cand ai facut un dus ultima oara?" sau "mai aduna si tu panzele alea de paianjen din coltul ecranului! Da, de acolo, in coltul ala unde e sigla blogspot!". 

Dar totusi nu e complet adevarat. Cineva mai scrie. Adica sunt si cateva persoane care au inceput sa scrie (binisor, de exemplu). Urmaresc dezvoltarea cu interes si preocupare. Mai ales ca vin din zona feminina, ceea ce e oarecum exotic pentru subiect. Vorba aia, la vremuri noi, sexe noi! (hm, asta a sunat cam bizar, nu?). 

Sau poate (o, Doamne, nu!) sunt un membru dintr-o specie care nu s-a adapostit mai in fundul pesterii cand a cazut meteoritul ala mare in Siberia? Adica ala care a ramas blogger cand toti au evoluat in primate? Pardon, in influenceri? Instagram, Snapchat? "Asa-i ca nici macar nu le ai instalate pe telefon? Aoleu, dar ai telefon cu touchscreen, da? Sa facem un crowdfunding? Ai cont de Patreon?". 

Sa dau vina si pe industrie! N-a fost dragoste la prima vedere. Nici la a doua. Oamenii nu pot investi in cai salbatici. Celor domestici le poti arunca niste jaratec din cand in cand, sa-si pastreze ochii mari si umezi cand te vad. 

In ultimul rand, voi! Da, voi, milioanele de cititori care m-ati abandonat pentru o poza cu pisici de pe Facebook! Mi-am dat seama prea tarziu ca publicul sufera de sindromul imunodeficientei la timp! Unde scrii tu 5000 de caractere la un text? Unde te crezi? Cand te crezi? In revista Flacara din 1981? In ziua de azi degetul mare face swipe up la fiecare 5 secunde, genetic, compulsiv. Pune si tu o poza cu nuduri artistice, pune caps la titlu si incepe cu "N-O SA CREZI CE A BAUT DELIA DE REVELION". Dupa care bagi vinul ala de 18 lei pentru care baietii au buget mare de promovare. Si mai lasa linkurile youtube cu cine stie de trupa post-punk din anii 80. 

Oricum...rusine sa va fie! Credeam ca avem o relatie, ca e ceva puternic intre noi! Mdea, m-ati lasat cu paharele nespalate si cu statistica precum un calendar bisericesc vechi de trei ani prins cu un magnet de frigiderul zgariat, plin de sticle pe jumatate goale (cumparate la reducere din Lidl- blinc, blinc!)...

Sic transit gloria mundi!

PS: bold-urile le-am pus random. Cica ajuta la pastrarea atentiei cititorului! Riiight!
PS2: iar am scris 5000+ caractere. Multumesc tuturor celor 24 de cititori! 
PS3: [imi dreg glasul ca sa dau un timbru grav si serios] Va rog fara comentarii sustinatoare, moralizatoare sau usor ingrijorate!

Culesul de vii - o amintire- (din 1934)

"Cea mai îndepărtată amintire care mă leagă de locurile copilăriei mele, este un cules de vii, la Nicorești, la Coana Salomia.
Eram prea mic pentruca amănuntele să-mi fi putut rămâne în minte, neștirbite, dealungul vremurilor, dar amintirea a fost destul de puternică pentruca oridecâteori mă abat prin partea locului, să retrăesc cu emoție clipe, imagini și frânturi de decoruri din impresionanta ”petrecere” la care am asistat aproape neobservat, în poala mamei.

Revăd și acum in contururi, aproape șterse, podgoreanca aceea ospitalieră peste masură, bună, blândă și lipicioasă ca un șerbet moldovenesc, care insuflețea cu vorba, cântecul și gluma o lume întreagă de târgoveți- rude și prieteni,- și oamenii aceia care aveau cultul culesului de vii, pe care-l savârșeau după datini care astăzi aproape au dispărut.

Culesul de vii pe atunci, la Nicoreşti, mai ales la Coana Salomia, era cu totul altceva decât este astăzi. Oamenii şi podgorenii, ce e drept, aveau mai puţine griji, mai puţine greutăţi; dar şi viaţa, obiceiurile, datinele erau mai frumoase, mai curate. Crama nu avea becuri electrice, spalierii nu aveau postamente de beton. Podgoreanul nu cetea “manualele de vinificaţie", dar nu ştiu cum, podgorenii erau podgoreni, vinul era vin şi oamenii in general erau oameni. Viaţa liniştită, patriarhală de atunci permitea podgoreanului să iubească butucii de viţă românească cu pasiune şi în orice caz altfel decât iubesc podgorenii de astăzi... viţa americană.

Coana Salomia îşi îngrijea musafirii ca ochii din cap. Pe unii îi culegea de sub butuci, pe alţii îi doctoricea în paturile largi şi numeroase, până ce îi putea întruni pe toţi laolaltă în jurul sarmalelor stropite cu smântână şi unt proaspăt sau a cureluşelor de păstramioară de capră muiate în rubiniu de Nicoreşti, minunea autentică ce a făcut celebritatea întregei regiuni. Doar culesul ţinea şapte-opt zile şi cine “începea" culesul nu-l putea părăsi cu una cu două. Lăutarii cântau ziua şi noaptea, oamenii se înveseleau şi cât era via de mare stăpânea numai râs, glume şi voie bună. Cine trecea pe la vie, avea dreptul să-şi umple doniţa sau vasul cu must proaspăt. Aşa hotărâse Coana Salomia cea voioasă cu faţa trandafirie, cu cerceii mari de aur, care moştenise obiceiul din bătrâni. Lăutarul cu care ciocnise cel dintâi pahar cu must, avea un drept şi mai mare. Putea să ridice oricât must ar fi vrut – butoaie să fi avut.

Petrecerea de care îmi amintesc a ţinut mai bine de o săptămână. Ştiu bine că patru zile de-a rândul vizitiul nostru a încercat să ne clintească pentru treburi la oraş. Dar cui să vorbească? Culegătorii, gazdă şi musafiri, în sunetele tarafului de lăutari, lucrau şi petreceau în aşa chip, încât nici o putere omenească nu putea deplasa un singur om. Nici măcar Ştefanache dascălul nu s'a putut duce la slujba de Duminică – omul mulţumindu-se să cânte sub un butuc bătrân din fundul viei, toate cântecele câte le ştia pe dinafară. Culesul s’a sfârşit, după câte ţin minte cu o “masă mare” cu “alivănci" - un fel de plăcinte moldoveneşti de care se dusese faima ca şi de vinul rubiniu al Coanei Salomia, la care voioasa şi harnica podgoreancă şi-a trecut ca de obicei, cu un strălucit success, examenul de neîntrecută gospodină.

De atunci a trecut o viaţă de om. în poarta viei unde am petrecut atâţia ani, atâta lume, văd şi astăzi, în contururi şterse, umbra străcitoare a unei femei care seamănă cu Coana Salomia cea voioasă şi cea primitoare.” 

(“Ilustraţiunea Română”, 10 octombrie 1934, autor: "T")


PS: Creditul pentru descoperire merge catre De ieri şi de azi, un blog admirabil, cu parfum de altadata. Eu doar am verificat sursa (care e disponibila online pe digibuc.ro), am transcris cateva paragrafe lipsa si mi-am petrecut doua ore incercand sa identific autorul articolului. Am rasfoit carti despre istoria presei, am facut-o pe detectivul in ce priveste comitetul de redactie de la Universul (Ilustratiunea era doar un supliment saptamanal), dar...bad mojo! Am niste suspecti pe lista, dar fara dovezi directe mai bine las misterul pentru altadata si altcineva.