Piata, iata aceasta agora mercantila, locul in care te intalnesti cu rudele de a saptea spita, cu functionara de la finante care te mai ajuta cu cate o treaba, cu croitorul familiei, cu poetul alcoolic care iti cere bani de una mica, etc. La trecerea de pietoni nu trebuie sa tragi cu urechea ca sa afli ce nerozii a mai facut primarul, sau ce impozite absurde a votat consiliul local, ce cantareata de muzica populara concerteaza la Casa Pensionarului. De regula, este un loc bun sa te intalnesti cu celalalt, uneori fiziceste si brutal.
Asta imi permite un neobrazat excurs metanarativ, o exhibitie nerusinata a propriilor afecte mascata sub aspectul de panseu: parca hotii de buzunare fura si farame de suflet. Suntem mai multi, mai compacti, dar iremediabil instrainati. Eul nostru social, locul unde eram luati in spatiu, alaturi de vecini, rude, ba chiar alaturi de necunoscutii bagaciosi, nu-si mai poate plati factura la intretinere. Astazi nu stim cine locuieste in alveola stupului de langa noi. E un monstru, un necunoscut, o insecta ale carei miscari si sunete le intuim, doar, o fictiune plecand de la detalii incomplete. Nu mai stiu cine este aproapele meu. Este doar o fantasma umpluta de imaginatia mea si de intruziunile inevitabile in propriul spatiu: bormasina care sfredeleste pe partea opusa zidului, un tablou zarit prin usa uitata intredeschisa, un ciocanit obsesiv, latratul unui caine, sonorul televizorului dat prea tare, etc. Dar el, aproapele meu, fiinta care locuieste la 2 metri de mine, ramane necunoscut, o forma goala, un balon cu o fata de abtibild. In Bucuresti am luat contact cu aceasta forma ultima a singuratatii in multime. M-am simtit infrant, depersonalizat, umplut brusc doar de familiarul meu sine. In rest nimeni altcineva. Mi-am dat seama, poate din cauza unei doze de inadaptare, ca sunt in pericol de a-mi pierde sinele tocmai deoarece sunt plin de el, si numai de el. O forma atroce si nedorita de solipsism. Ego-ul e un palat prea mare pentru un singur locatar. Atunci lectura, ingurgitatul irational de sine strain, a fost singurul remediu. M-am indestulat din rezidurile altor suflete, s-ar putea spune, din pielea abandonata public de un altul.
Omuletul rosu dispare. Multimea se pune in miscare, neintrerupandu-si zumzetul sau fascinatul limbaj al mainilor. E greu sa gasesti pe cineva in Romania de astazi (poate si de ieri, poate dintotdeauna, dar n-am de unde sa stiu) care sa-ti comunice ceva fara sa dea din maini, de ca si cum incearca sa dea forma undelor sonore si sa umple acea forma fizic, lasand sa se inteleaga ca lexicul limbii romane nu este suficient pentru intreaga semnificatie a informatiei povestite. Urmariti gesturile reporteritelor de la stiri cand vorbesc. Sunt convins ca urmeaza un training. O gimnastica etica, ce mai! Vorbesc despre o crima sau un clasic viol rural? Tin bratul lipit de trunchi, dar de la cot antebratul oscileaza orizontal, iar mana deseneaza prin aer, inchestandu-se brusc la un moment dat pentru a captura esenta informatiei: uitati-o aici este! Sta in palmea mea ca o gaza captiva! Mai spun doua vorbe si pac! Se deschide palma din nou, lasand liber zburdalnicul sens! And we’re back in 4...
Am aterizat iar in concretul galagios si pitoresc al pietei. “Sa faci piata” iata o ocupatie care isi pierde din polularitate. Poate tocmai imbulzitul gregar ii infricoseaza pe unii, multimea pestrita. La hypermarket e alta lume, etc. In hypermarket intre tine si agasantul celalalt sta un carucior solid din metal, e ca o armura, un scut energetic! Apoi, nu stii draga, mi s-a facut rau de la branza aia de la tarani! Acum cumpar numai bio, cu certificat ISO, ambalata, vidata, pasteurizata si parafiltrata. Sa bem cu totii numai distilate tari, ca generalul nebun din Dr. Strangelove, nu care cumva sa aiba enzime, drojdii selectionate, etc. Toarna cu sacul astia chimicale in vin, sa mancam iaurt, e numai bun, sanatate curata. Ciudat ca nimeni cu pare sa inteleaga ca desi fara referinte bibliografice pe eticheta, si iaurtul contine un intreg capitol din manualul de chimie alimentara. Nu muraturilor de la tarani! Ia un borcan de castraveti murati din Vietnam! Fara lalele de gradina la 5 lei 11 fire! Nu se stie ce microbi si oaua de gaze contin! Poftim un buchet frumos de flori exotice, cumparate ca neconforme si expirate pe usa din dos a bursei de flori din Amsterdam!
Oricum imi cer scuze. Post-ul de azi urma sa fie o descriere pitoreasca a pietei, plecand de la imaginea Pietei Mari din Galati. Dar nu ar fi fost ceva exotic oricum. Inchipuiti-va doar fosnetul miilor de oameni, precupeti vanzand orice de la marar pana la covoare, raci de Dunare, conserve furate, camere video chilipir cu marca Soni, vin de mat, porumbei, rosii de turcia 4,5 si de spania 6 lei, salata de padure (da, exista!), iepuri, si cu putin noroc, tigari de contrabanda, duzini de chibrituri din Iran si tricouri chinezesti, 3 la 10 lei. Printre boxele noii Hale iata una unde se vinde vin, dar nu de oricare, ci la trei sferturi. E de lux, se intelege. O eticheta familiara, babeasca neagra Vinia Iasi. Pun mana pe ea, ii citesc contraeticheta, de niciunde se infiripa doi pensionari in jurul meu, intrebandu-l pe vanzator ce-i aia din mana de la baiatu’. Babeasca neagra? Sec! Sec, cum altfel, zice cu siguranta de cunoscator precupetul. E greu de gasit! E de la Barlad! E de la mine de langa Balabanesti, de la Iana! I’auzi! E frumos acolo! Numai dealuri! Si vii? Si vii! Cat face? E 11 lei. Aha, 11 lei, da din cap ganditor. La pensie, nea Ioane! La pensie sa fie, nea Costica! Pun una deoparte!
Si ajung la vin: babeasca neagra produsa de Vinia Iasi, vine dupa cum ati aflat din central viticol Iana, podgoria Colinele Tutuvei. DOC, 11,5% alc, imbuteliata in decembrie 2010. E buna, curata. O culoare rosie rubinie stralucitoare. Nasul, destul de rustic, aduce a casa batraneasca, de lut, dar si indicii extractive, cireasa, visina, coacaze rosii. Atacul e neobisnuit de taninos (pentru babeasca), dar se pare ca taninii s-au aglomerat ca pensionarii la reduceri langa intrare. Odata “devastat” palatinul, raman note curate de bomboana juicy fruit. Stiu ca suna ciudat, dar e specificul babestii, rad de unul singur. Adica un mix de cirese, visine, fructe de padure, toate coapte, rascoapte, dulcege. Exista si un iz de scortisoara, de lemn parfumat, probabil vinul a fost chipsuit. Finalul aduce aceeasi dulceata surprinzator de persistenta si note condimentate. E genul de vin rosu care datorita concentratiei mici de tanin si aciditatii mari ar putea fi imbuteliat la lighean, direct din butoi, baut cu cana de tabla cat timp, ancestral, barbar si total neeuropean, nea Costica incendiaza paiele din jurul porcului.
E musai pentru amatorii de vinulete patriotice! 76 pct.
PS: prima fotografie ilustreaza un loc care nu mai exista, datorita bombardierelor americane. Totusi, statuia din imagine s-a dovedit la fel de integra si rezistenta precum omul Costache Negri si poate fi vazuta si astazi in centrul orasului Galati. In mod ironic, exilata de comunisti dupa razboi, statuia s-a odihnit vreme de 20 de ani intr-o vie din apropierea orasului. Vedeti cum toate se intretaie? :)
Vinul provine dintr-un lot detinut de cineva care l-a luat in schimbul unei datorii pe care muribunda (pe atunci) Vinia Iasi o avea catre el. Eticheta e doar de prezentare "in-house", neoferind prea multe informatii. Asa ca nu pot decat sa sper in veridicitatea indicatiei de pe eticheta. Pentru ca e vorba de un vin alb. Facut de Vinia, in anul 2000. Stiu, incercati sa va infranati entuziasmul...
