Fratele Josef si mortul (Extraordinarele aventuri ale lui Basil Ionesco, negustor de vinuri din Galatz, III)

Josef Brociner privi pendula din hol. Arata 8 si jumatate. Langa ceas, dintr-un portret fotografic, patru barbati tineri pareau a-l sfida pe privitor. 
In centru dreapta, Josef se privi, gandindu-se la planurile si sperantele din tinerete. Simtea privirea patrunzatoare a celui ce fusese, se simtea judecat pentru toate aspiratiile irosite si ocaziile pierdute. Langa el, in dreapta, fratele mai mic, Andre. Il mai vedea uneori. Devenise prea radical, coresponda si publica asiduu si neglijent, iar Josef, seful comunitatii evreiesti din Galati, om obisnuit cu intelegerile si compromisul, cu lentoarea exasperanta a schimbarii, se temea ca intr-o buna zi fratele sau va fi ridicat de Siguranta Statului, asa cum patise si Marco, cel din stanga fotografiei, cu 25 de ani in urma. Dar Marco, scriitorul expulzat, plecase de tanar, isi refacuse viata la Viena, pe cand Andre era prea batran pentru asemenea schimbari. 
Isi amintea ziua in care facusera fotografia, acum douazeci de ani, intr-o zi de toamna blanda, la Budapesta. Participau toti la un congres evreiesc. Fusesera la sinagoda Dohany si in drumul de intoarcere spre hotelul unde avea loc evenimentul, traversasera dealul Gellért, cu aleile sale de promenada, unde Mauriciu zari un fotograf ambulant si le propuse fratilor sai sa pozeze. Se dovedise o idee buna. Aceea fusese ultima ocazie in care s-au reunit toti cei patru frati Brociner.

Palma Elianei il atinse tandru, pe umar. Josef tresari usor in fotoliu, intorcand instinctiv capul. Fusese norocos cand tatal ei, rabinul Eiran, ii dadu permisiunea. Ce tineri erau! El studia dreptul la Iasi, traducea din Heine si-si petrecea serile in fumul de tigara al intrunirilor Junimii. Rabi Eiran, deja in varsta atunci, ii spuse ca Dumnezeu avea planuri mai mari cu el decat sa traduca poezioare scrise de nemti si sa-si piarda noptile cu geniile carpatine care injurau evreii in gazetele vremii. Cum zambetul Elianei trezea in el un simtamant mai intens decat versurile in germana, incuviinta fara mari regrete.
La scurta vreme se mutasera la Galati, apoi veni razboiul si traira o vreme la Bucuresti, unde Josef  fu secretar al ambulantei de razboi...Ce vremuri.
Eliana ii intinse o ceasca adurinda cu ceai de iasomie. Josef ii zambi si ii saruta incheietura mainii. Ea se retrase, discreta, cu pasi de pisica, asa cum o facuse intotdeauna, de ca si cum pamantul, podelele si toata lumea de sub talpile ei s-ar fi inmuiat vremelnic, ca o stofa groasa de catifea.

Mauriciu. Cel mai faimos dintre frati, frumosul Mauriciu, intorcatorul de capete. In '77 avea 22 de ani, cu 9 mai putini decat Josef. Se intorsese de la Viena ca sa se inroleze in armata, spre stupoarea familiei. Evreii nu puteau capata cetatenie si prin urmare nu puteau fi incorporati. Familia privi chestiunea cu ingrijorare si neintelegere. Dar el isi cunostea fratele si stia de a facut asta. Mauriciu isi iubea tara, chiar daca sentimentul nu era reciproc. Si apoi spera ca inrolarea sa schimbe ceva, sa atraga atentia asupra semintiei lui. Numai Josef, deja implicat in treburile comunitatii evreiesti din Galati, stia cate eforturi se intreprindeau pentru recunoaterea cetateniei. Orice neam de pe lumea asta, fie el bulgar sau italian, putea deveni roman, numai evreii nu. Marele impediment era conditionarea acceptului de religia crestina a aplicantului. Franta si Imperiul Britanic depasisera de mult aceste prejudecati, insa tarile ortodoxe pareau incremenite in cutumele lor medievale.

Mauriciu fusese repartizat la infanterie, in batalionul lui Valter Maracineanu, un nume pe care azi il stie orice copil. Eroul de la Grivita, cel care a infipt tricolorul in inima osmanlâilor! Insa multe din ziarele vremii trecusera sub tacere numele celui care a preluat comanda batalionului dupa moartea capitanului si care a cucerit de fapt cele doua redute. Nimeni altul decat fratele sau mai mic.
Desigur, s-a dovedit ca Armata era mai tinatoare de minte decat restul societatii romanesti. Asa se face ca Mauriciu a ajuns primul sublocotenent evreu, ba chiar a avansat in timp, pana la gradul de colonel unde a si ramas, pentru ca steaua de general era numai pentru crestini, iar "jidovul vrea sa moara jidov", cum i-a spus atunci Seful Marelui Stat major, care nu mai intalnise pe cineva care sa nu vrea sa devina general.

Dupa razboi, Coroana a decretat ca toti evreii care luptasera in razboi vor primi cetatenia romana. Desi deschiderea se opri aici, pentru eroul Mauriciu, la pieptul caruia stralucea Steaua Romaniei, alaturi de Virtutea militara clasa I, dar si medalia rusa Sfantul Stanislav, era doar inceputul ascensiunii. Devenise un favorit al reginei Marie-Louise, prin intermediul careia devenise secretar al Coroanei, apoi consul al Romaniei la Frankfurt, de fapt un purgatoriu in care il exilase Filip, banuindu-l de legaturi mai putin institutionale cu regina. Din fericire pentru Mauriciu, Filip isi lua in mormant banuielile, iar Albert I, sfatuit de mama sa, acum o doamna prea in varsta ca sa mai poata fi banuita de amoruri cu tineri ofiteri, il rechema in tara unde il va numi Șef al al Mareșalatului Palatului Regal, o functie foarte inalta, nu atat militar, cat politic.

Josef isi sorbi ultimile picaturi din ceaiul aromat, se ridica si deschise usa biroului. Avea mult de lucru.

****
Cand daiarul se ridica deasupra orasului, doi domni inalti, supli si bine imbracati dupa moda nemteasca, intrara in compartimentul restaurant al nacelei. Zarira o masa de doua persoane langa fereastra si se grabira sa o ocupe. Sezura in tacere, raspunzand doar ospatarului, intr-o romana stricata. Cel mai in varsta, blond, barbos,  cu trasaturi teutone, privea insistent manseta comeseanului mai tanar, tuns zero dar posesor de mustati stufoase. Acesta observa si privindu-si manseta observa o mica pata rosie. Atent, o invarti, astfel incat micul detaliu sa nu mai fie vizibil. Apoi, simtindu-se nestatornic, intreba cat sa fie ceasul, desi ar fi putut foarte bine sa-si controleze propriul ceas din buzunarul vestei, semn de nerabdare si dorinta de vorba. Barbatul din fata isi scoase calm ceasul de argint, il desfacu si dupa o clipa confirma: e opt si jumatate. Intuind intrucatva preocuparea celuilat, zise:
"E nefericit ce s-a intamplat asta noapte, insa trebuia facut. Sunt putin dezamagit ca omul nu ne-a putut ajuta". Si continua dupa o clipa. "Ghinion, pentru toata lumea. Uite, tu ti-ai patat manseta!" Mustaciosul pufni inveselit, eliberand putin din tensiune."Oricum am aranjat o alta cale. Care se va savarsi peste cateva ore. Vom intarzia o zi-doua, dar sunt incredintat ca totul va fi bine".
"Insa daca misiunea..", porni tanarul, dupa care amuti, sesizand trecerea discreta peste buze a degetului aratator al calui din fata. Ospatarul ajunse la masa, lasand cele doua pahare de cristal inscrustate, din care licarea un lichid galbui, efervescent. Apoi isi continua rutinat serviciul, asezand in fata fiecaruia cate o farfurie mica cu o cupa de metal adapostind un ou fiert. Adauga un platou mic cu cate o felie de paine prajita si o cub mic de unt. "Comanda dumneavoastra. Mai doriti altceva?", dupa care se retrase, intelegand gestul fluturat al strainului mai in varsta. Mancara fara sa mai redeschida conversatia, sorbind din cand in cand din sampania brut natur Mott, spumantul oficial al Companiei Regale de transport aerian. Aceste amanunte nu ii interesau pe calatorii nostri, desi poate un mic interes s-ar fi trezit daca ar fi stiut ca patronul fabricii era conational de-al lor.
Cel tanar puse paharul pe masa, privind in jos, spre orasul pe care-l traversau alene. De sus centrul orasului, desi in acest caz era impropriu spus, Centrul fiind tot una cu marginirea Dunarii, parea un labirint haotic, ca multe orase din partile acestea de lume, crescute in devalmasie fara pic de sistematizare din partea mai-marilor. Mai inspre margine, orasul se dezvolta mai placut ochiului, in cartiere geometrice, cu bulevarde mari si drepte, semn ca civilizatia ajunsese intr-un final si aici.

****
Nea' Balaban politaiul statea aplecat asupra cadavrului, printre buruienile si bucatile de moloz ale maidanului imprejmuit de pe strada Moruzzi. Stia ca aici urma sa se construiasca un spital, insa de cativa ani tot se asteptau aprobarile, in starea tipica de incertitudine si delasare a autoritatilor din Capitala. In ce priveste mortul, situatia era mai clara. Haina buna, usor roasa in coate, semn ca respectivul lucra contopist pe undeva, ochelari de vedere sparti de la cazatura. Intoarse cadavrul si descoperi cu usurinta cauza mortii. O taietura adanca, curata, de-a latul gatului. Politaiul se ridica tinandu-se de spate si scoase un oftat usor. Transeiele ude din razboi si noptile reci cat pandise tot soiul de borfasi prin mahalale se razbunau acum pe oasele lui batrane. Portul era plin de banditi si cutitari, insa aceia erau mai predispusi la harț si injungieri. Nu stia prea multi capabili de o mana atat de puternica si ferma. Apoi, pipai buzunarele mortului si descoperi cu oarece surprindere portofelul. In el gasise cateva bancnote, cu cateva mai putine acum, si niste carti de carti de vizita. "Mihail Spirescu subcomisionar Directia Generala a Vamilor". Fluiera dupa baiat si-i zise sa cheme trasura de la casa mortuara.
Incurcata treaba, gandi nea' Balaban. Mortul fusese cel mai probabil om serios, la casa lui. Va vedea mai exact dupa verificarea scriptelor. N-a fost jefuit, iar mana care l-a ucis stia bine ce face. Eh, o sa se intoarca la sectie, o sa ia doi baieti mai tineri, o sa scuture niste borfasi din Port, poate-poate, caci fara suspecti in raport nu se poate, dupa care o sa adauge un dosar in fisetul cu nerezolvate si o sa bea un rachiu la Spirache, pe Mavromol  langa biserica, inainte sa infulece, acasa, tocana nevesti-sii.

****

Liza Ceptureanu se trezi indispusa in cochetul sau apartament, de la etajul 1, de pe Edgar Quinet. O migrena ii dadea tarcoale, si, mai mult! constata cu neplacere ca nervii de dupa cearta cu Mauriciu, din seara precedenta, inca nu-i trecusera. Se starnise din nimic, pe cand se intorceau de la cinemascopul Venus pe care Mary Pickford il inaugurase cu acea ocazie, inainte de rulajul catorva piese filmate in desigur stralucea.

(VA URMA)

3 comentarii:

Poemil spunea...

Puteti vedea aici mai multe comentarii despre Josef Brociner. A avut casa pe Balcescu colt cu str. Culturii, casa aproape integral renovata de actualul proprietar.
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=251462494977106&set=o.204598859555726&type=3&theater

George Mitea spunea...

Josef Brociner a murit in 1918. Asadar acest Josef din 1925 trebuie sa fie un copil sau mai degraba un nepot al sau. Dar multumesc de info. Macedon este numele vechi al strazii Balcescu?

Anonim spunea...

Asteptam continuarea, maestre! E in continuare agreabil, deocamdata iti iese.