Permiteti-mi sa raportez: Marea Neagra e in paragina

Saptamana trecuta am participat, aproape din intamplare, la o sedinta de coaching. A fost organizata in cladirea unde lucrez. M-am dus tocmai pentru a raspunde la intrebarea pe care multi dintre dumneavoastra tocmai v-ati pus-o, anume "ce este coaching-ul?". Ei bine, nu sunt foarte lamurit nici acum, dar pare a fi un soi de psihoterapie, dezvoltata sub o mantie holista. Ca absolvent de filosofie mi-e greu sa ma conectez la metode care au ca scop anuntat Fericirea. Dar pentru unii oameni sunt convins ca da roade, ca ii poate face, printr-o metoda pe care n-o pot descrie decat ca maieutica, metoda socratica de mosire a adevarului, sa se simta mai bine, mai impacati cu sinele si cu...hm...universul. Practic coach-ul iti pune diverse intrebari si prin aceasta directionare raspunsul sau calea catre rezolvarea problemelor ti se infatiseaza, tu singur parcurgand-o. Pe scurt, din cate am inteles, este o metoda de dezvoltare personala, de "management al resurselor personale". Bon, nu teoria coachingului e prioritatea mea. Vreau doar sa va spun ca respectivul coach mi-a spus ca in cazul meu o idee ar fi sa zambesc mai mult. Ok, mi-au trecut prin minte diverse citate din Byron, dar le-am tinut pentru mine. 
Totusi cu acest deziderat in minte am infruntat ziua urmatoare. Zi in care urma sa ajung la Constanta, oras pe care l-am traversat de nenumarate ori, dar n-am zabovit in el prea mult, pentru un weekend de...(nomina odiosa!) relaxare. Mare, soare, nisip fierbinte, mare linistita.
Dar pentru asta a trebuit sa parcurg un drum "european" plin de gropi (o parte), asta pana se termina asfaltul cu totul si urmau vreo 10 km de drum pietruit. Ok, am avut ghinion, exact atunci ii gasise pe constructori sa refaca terasamentul care nu avea nevoie de refacere. Stres dar am evitat spargeri de parbrize si altele. Ajungem seara la hotel (precizare: pe care nu l-am ales noi). Unde am stat la masarda, loc in care si cu aerul conditionat la maximum tot puteai sa clocesti niste oua. Dar asta e, ghinion. Hotelul e plin, ne pare rau. 

Mesele au fost si ele o mica aventura. Unde sa mananci in Constanta? Prieteni din Constanta? N-am. 
Ziua 1. Intreb la respectivul hotel (care e la Poarta 6, deci destul de departe de actiune, plus ca are sala de mese doar pentru micul dejun). Mi se indica restaurantul Ares. Nu cred ca va spune ceva, nu e in ghidul Lonely Planet:) Ajuns la fata locului, constat ca inauntru era un banchet de liceeni, iar afara Euro la proiector si o ospatarita la 20 de mese. Super...Este 10 si ceva, unde sa te mai duci? In final, a fost ok, cu timpi de asteptare enormi, dar asta e. Iar carnea la gratar a fost prajita. Ce sa mai spui, dupa cat ai asteptat, mai conteaza metoda de preparare? "Ne cerem scuze, e foarte aglomerat". 

Ziua doi. Plaja. La pranz trag la terasa Vraja Marii (e doar una din zecile de Vraje de pe litoral), a doua chestie cum cobori scarile de la Ibis, sau in fine, de la Modern. Chiar daca a durat mult, si asta in conditii de semi ocupare (15 minute pana la "buna ziua, cu ce va servim",  30 pana la "pofta buna!"), totusi ambientul nepretentios, dar curat, muzica greceasca si reverii din recentul Corfu, faptul ca erau mai multe familii cu copii- treaba care i-a dat micutei mele ceva de facut-  si nu in ultimul rand o ciorba bogata si gustoasa, la pret decent spre mic, m-a facut sa-i plasez de partea buna a vietii. Sigur vorbim de mancare de cantina, dar ok daca ti-e foame si n-ai pretentii de stele michelin. 
Seara: regulamentara plimbare pe faleza. Care ar avea nevoie de un facelift. Cazinoul in paragina, scheletul marelui hotel de 5 stele care trebuia finalizat in 2005, Hotel Palace cu intrarea din fata zavorata si peluza cu iarba frumoasa, salbatica, inalta, tunsa ultima data la revolutie. Portul de ambarcatiuni, terase container. Tragem la una cu specific turcesc. Timp de asteptare preluare comanda: 5 minute. Pret apa minerala 9 lei (asta ca sa va faceti o idee despre preturi). Si timpul trece....si trece, si tocmai cand era sa-l pierd in zare, vin doua farfurii. Dupa o ora (nu exagerez). Care erau garniturile. "Pofta buna!" si un rapid stanga imprejur. "Pai stai asa sefu', dar felul principal unde este?" R: Acuma vine! Tic Tac! Dupa 15 minute vine si felul principal. Saramura de peste nu avea mamaliga (nici paine, nici nimic). "Of, imi cer scuze, e foarte aglomerat, n-am retinut ca doriti mamaliga. Acuma aduc". Dupa inca 10 minute il trag pe stimabil de maneca, sa-i aduc aminte. "Stiti, acuma se face". Peste inca 5 minute apare si glorioasa mamaliga. Asta e, daca suntem mamaligari inculti, presupun ca daca avem gusturi alese si doream piept de rata cu sofran cu sos din 50 de ingrediente si anghinare la cuptor cu ierburi provensale si sare de mare, se facea imediat. Asa, prepararea unui snitel si a unei saramuri a durat vreo ora si 45 de minute. Saramura n-a fost buna, in caz ca va intrebati. Amenda? Respectabila, va dati seama.  Pur si simplu o rusine, teapa pe fata, pe principiu "Cu 2 ospatari la 30 de mese si un singur bucatar, nu mai vine omul la noi a doua oara, deci hai sa-l jecmanim bine din prima!". Cat am asteptat acolo, intr-un univers alternativ puteam ajunge in Bulgaria, la Dalboka. Sa nu credeti ca nu mi-a dat prin minte, dupa 20 de minute de uitat la gandaniile de pe bec, dar n-aveam pasaportul fetitei la noi...Puf, si cat m-am chinuit sa-mi amintesc numele restaurantului pe care il lauda dom' Savulescu...Sper sa nu fi fost acelasi:). Intorsi in clocitoare m-am dres cu ultimele, plicticoase minute din Spania-Franta si un pahar din Leat 6500 de la Murfatlar, un rose litoral, racoritor, languedochian, care a parut, prin contrast, plin de viata. Am inchis ochii si mi-am imaginat un loc cu serviciu promt, mancare corecta si atmosfera placuta. Un loc unde sa simti ca banii tai au valoare, ca primesti ceva, nu ca ti se ingaduie sa stai si tu pe acolo. Daca ma intrebati, locul acela nu parea a fi din Romania.

Ziua trei. Pranz. Caut pe net "restaurant bun Constanta". Scoica, Rapid, Zorile...La Rapid nu am de gand, il stiu, e langa gara. Scoica. La Scoica am incercat duminica la pranz. Pe terasa nu erau locuri, injumatatite oricum de faptul ca ploua. Jos? Erau cateva, dar "tocmai s-a stricat aerul conditionat. Acum il reparam". Cum stiti, in acest weekend, disconfortul termic a fost teribil, iar ideea de a sta intr-un loc inchis, fara climatizare, nu mi s-a parut prea luminoasa. Copilul trebuie sa manance. Unde mergem? Panica, haos. La City Park  Mall? Nu serios, la care loc cu mancare sanatoasa pentru copii? KFC, Mc Donalds, Pizza Hut, fast food libanez, chinezesc? Plus faptul ca e o imensa cantina comuna, la preturi de carciuma cu staif, nu te face sa te simti prea relaxat. In centru, de la Lupoaica in jos- numai fastfood-uri, miros de shaormarie peste tot, restaurant-terasa Tineretului, care are aceleasi mese si scaune pe cand mancau ai mei acolo la inceput de anii '80, peste tot case in paragina, iar la etaj rufe la uscat. Remarc ironia de transforma aceste case vechi, unele extraordinare, monumente de arhitectura, in locuinte sociale. O idee brilianta, care a dat rezultate in mai toate centrele vechi ale oraselor noastre, nu-i asa? 
Ei, si tot asa, pe drumuri, s-a facut de ora 3. Asa ca ...M-am intors la cantina Vraja Marii, unde, pe fondul picaturilor sporadice de ploaie si al steagului rosu, eram singurii clienti. Ei, asa da. Mancarea a venit intr-un minut. Mission Acomplished. Bac Smardan. Acasa. Italia-Anglia. Chiar am vrut sa vad acest sfert de finala. Am mers la sigur. Terasa hotelului Vega (al' mai cu motz din urbe). Nu sunt excentric, doar ca pe faleza (galateana, a Dunarii) duminica seara, si mai ales de cand cu meciurile acestea, e o aglomeratie stresanta. Asa, la doi pasi, pe faleza superioara, la Vega, aproape nimeni. Desi toate celea au acelasi pret ca oriunde. Exista Uberland, Matei, Soare... Pace, frate!

In concluzie, e foarte greu sa te simti relaxat in aceasta tara. Nu stiu cum trece prin existenta romaneasca coach-ul care mi-a sugerat sa zambesc mai mult, dar sa zambesti serafic in atare conditii de mediu si viata imi sugereaza o gradina de ospiciu, plina de napoleoni joviali. Apoi intamplarea a facut sa fie o perioada dezagreabila termic, cred ca a contat si asta in starea de spirit. Si da, recunosc, mi-am facut singur, in parte, viata grea. Poate trebuia sa va intreb pe voi unde sa merg, sunt sigur ca in Constanta, ca in fiece oras, exista o multitudine de localuri decente ferite de ochiul turistului. Sau poate ca nu.

8 comentarii:

Dan spunea...

Sa iti fie de bine!
"O suta sapte zeci si cinci de minute la Mizil" ... de Geo Bogza
In plus ai avut parte de coaching, al carui scop este cresterea productivitatii angajatului la locul de munca prin faptul ca se simte mai fericit dupa ce se intoarce de la coaching (spalatul creierului)...
La tine, din ce citesc, nu cred ca va fi cazul...

George Mitea spunea...

La mine productivitatea e oricum foarte mare:)
Iar Constanta nu-i tocmai Mizil, desi la Mizil macar poti sa cumperi Buduresca la pret mic.

mari spunea...

:)))

George Mitea spunea...

Acuma razi, dar sambata seara nu prea zambeai:))

Berbecutio spunea...

Am fost cateva ore in Mamaia saptamana trecuta: e groaznic! Peisaj, servire, plaja, orice!

George Mitea spunea...

La Constanta plaja mi s-a parut ok, apa avea chestii prin ea dar fara invazii de alge sau alte minuni. Sincer sa fiu, aproate pe de fiecare data cand a trebuit sa stau la hoteluri, sa mananc la restauraurant, etc. a fost o experienta nu tocmai placuta. Cand stateam cu cortul in Vama si mancam suberek-uri si sana era bine. In turismul de litoral(ori poate general) trebuie sa eviti contactul cu omul:)

BogdanC spunea...

Jalnic. Ca si comparatie de atitudine, sa vedeti ce am "patit" intr-o insula greceasca. Am stat la un hotel cu all inclusive. Intr-o zi la pranz am intarziat la masa dupa o plimbare cu masina. Foame mare, ei stransesera bufetul pentru all inclusive. Am cerut meniul a la carte. Am comandat cateva feluri specifice grecesti si un platou cu fructe de mare. La nota am platit doar platoul! Restul a fost din partea casei (si facea mai mult decat fructele de mare)!

George Mitea spunea...

Bogdan, am trait si eu(si mai traiesc inca, in ciuda rstrictiilor alimentare pe care mi le-am propus) cu greaua mostenire a all-inclusive-ului grecesc.
Concluzia aforistica ar fi ca la noi exista industrie turistica. La ei- industria ospitalitatii.