Disclaimer
Acest text nu reprezinta o idealizare sau o justificare a unui viciu sau a viciosilor. Este doar o incercare de “luare in cultura” a unui fenomen blamat si ignobil. Apoi, rafinam si mai mult rafinatul: materia prima nu este pesta de carciuma din piata, ci sunt texte din Rimbaud, Dante, Marx, Abelard etc. Cu alte cuvinte vorbim despre betia asa cum apare ea in cultura, si nu cea de care ne agaseaza pe strada sau aiurea. Daca moderatia nu este posibila, macar masura sa fie!
Dar unde merg beţivii după ce mor? A fi beţiv, ´a manifesta un gust foarte pronunţat pentru sticlă´, vorba lui Glucksmann[1], reprezintă evident un viciu, dupa cum limbajul comun consemnează, dar viciul nu este un direct ´ticket to hell´(pentru a parafraza un clasic in viaţă, anume Ozzy Osbourne). Încă de la Abelard viciul a încetat a fi considerat de către autorităţile teologiei un rău în sine. Viciul este nativ (de unde şi proverbul: câti oameni cel puţin atâtea vicii), este sădit în om de nimeni altul decât Dumnezeu. Cum respectivului nu-i putem reproşa nimic cum i-am putea reproşa omului propria imperfecţiune?
Scopul pentru care divinitatea a amplasat în om un întreg cazier venal este însă nobil: ´de unde măreaţa recompensă dacă nu există nimic căruia să trebuiască să-i facem faţă?´[2](Etica). Viciul devine obstacolul necesar luptei la capătul căreia se află preţioasa mântuire. Ceea ce face ca micul, măruntul, dragul nostru viciu să se transforme în păcatul cel aducător de puciosă este comsimţirea. Când acceptăm paharul în plus, acest bilet pentru rollercoaster, contorul păcatelor marchează încă o gigacalorie în cazanul cu smoală care ne aşteaptă primitor.
Să fim bine înţeleşi: aici nu vorbim despre beţia ocazională, de agrement. Aceasta nu este interesantă. Un mic exces din când în cînd se poate dovedi sănatos şi util. Nu. Aici ne referim la beţia cosmică care ne apropie de tainele universului aşa cum o cruntă durere de dinţi ne apropie de insomniile lui Cioran. Beţivul este posedat de sticlă, este robul ei, dar nu in modul vulgar al zicalei populare ci poetic. Sticla este pentru el un motiv cu adevărat polisemantic, ea este mama, iubita, confesorul, zeiţa, blestemul, dragostea însăsi şi desigur, inevitabil, moartea.
Beţia se instalează în centrul universului, parafrazându-l pe Nicolaus Cusanus, ´în eterna înţelepciune care este plenitudinea dorinţei sale, adică deopotrivă principiul, mijlocul şi realizarea´. Trecerea iremediabilă dintre beţia de agrement şi cea cosmică este susţinută de cea de la monden la mondial. Beţia poetică a anticilor îşi găseşte fundamentul în divin (ca în Fedru al lui Platon). Dialogul platonic a rămas necunoscut medievalităţii, dar teoria despre delirul divin al poetului s-a transmis prin filiera latină. Horaţiu se considera fie victima unei nebunii plăcute, fie răpit de Bachus[3], iar Arhipoetul spune că ´în timp ce Bacchus era stăpân pe creierii mei, Năvălea în mine Apolo şi mi-a spus lucruri minunate´.
Există aşadar o legătură strânsă între beţie şi Dumnezeu. Există o beţie mistică, şi s-ar putea ca într-o oarecare măsură orice beţie să fie mistică. În punctul maxim beţivul se simte în comuniune cu universul, nu-şi pune întrebări pentru că nu are nevoie de răspunsuri. El se simte aruncat în divinitate şi se crede o parte din ea. De aceea poate beţivii veritabilii au un orgoliu ieşit din comun. Dacă Anselm[4] vorbea despre onoarea lui Dumnezeu ca ceva ce i se datorează şi la care ar ţine foarte mult, vă daţi seama ce mândrie trebuie să posede fie şi o fărâmă din infinitatea sa.
Cioran spunea în Lacrimi şi Sfinţi: `vinul i-a apropiat pe oameni mai mult de Dumnezeu decât teologia. De multă vreme beţivii trişti- există alţii?-au compromis pe schimnici`[5]. Între beţia ca toxiinfecţie voluntară şi beţia extatică poate fi doar o diferenţă de gramaj. Între marii artizani ai excesului şi sfinţi există similitudini. Ambele situaţii arată că extazul, fie el mistic sau bahic, converteşte îndoielile în certitudini, atât sfântul cât şi beţivul judecând lumea într-o logică aparte, inaccesibilă celorlalţi. Sfântul suferă pentru că doreşte să-l imite pe Fiul lui Dumnezeu, să pedepsească carnea, beţivul a uitat demult de ce suferă. Primul are ca antidot al lumii impure credinţa, cel de-al doilea sticla. Într-un sens beţivul este un personaj mult mai tragic decât schimnicul. El fuge de sine pentru a fi întotdeauna altul (Je est un autre). Sfântul fuge de sine pentru a fi una cu Dumnezeu. Demonismul unuia şi angelismul celuilalt se ating. Extazul le este accesibil amândurora. Aceste cuvinte (demonism, respectiv angelism) tind să se transforme în clişee. Nu toţi beţivii sunt criminali cu privire psihopată şi taraţi fizic, după cum cu greu putem folosi atributul ´angelic´ în cazul voluminoasei mase de ţesut adipos de pe muşchii abdominali ai lui Thoma D`Aquino. Câteodata sfinţenia devine formală. Sfinţii despre care vorbim sunt cei mistici. Sunt cei care s-au autoflagelat denunţând concupiscenţa cărnii, cei cărora le-au apărut stigmate, cei care purtau adevarate conversaţii cu arhanghelii, sfinţii sau chiar Isus. De remarcat că sfinţenia este o medalie postmortem. În Cartea Breslelor nu există profesia de sfânt.
Acesta este punctul în care Sfântul şi Beţivul se despart. Primul ascede în Paradis la capătul unei vieţii stigmatizate de o suferinţă pioasă, în vreme ce ultimul se coboară în Infern acompaniat de ritmul lugubru al tarafului de lăutari, ca o împlinire a unui destin condus de Fiara care joacă între maşina de fabricat ideal şi deus ex machina.
Beţivul îşi da seama că în jurul său lumea a încetat să facă clic, asta pentru a aminti cunoscuta expresie a lui Constantin Noica. Ştie că relativ oamenilor comuni, a căror existenţă stă îngrădită de cele două milioane la întreţinere şi de urletele monstruoase ale celor patru progenituri plus nevasta, este ceva în neregulă cu el.
Sticla, ca recipient biografic şi anti-biotic al beţivului, marchează căderea şi claustrarea. Înauntrul este în acest caz infernul. Un infern Cu uşile închise, asemeni titlului piesei lui Sartre unde apare celebrul dicton 'infernul sunt ceilalţi'. Numai că în cazul de faţă locul damnaţiunii este 'personalizat'. Eu sunt un om singur, un singur infern, cum avea să spună Salvatore Quasimodo. Parafrazând (ori pe Sartre, ori pe Flaubert): 'infernul sunt eu'. Şi cum s-ar putea altfel când excessus nu semnifică altceva decât 'ieşire din viaţă'?
Dar simbioza organică dintre obiectul consumat/consumator şi subiectul alcoolic nu se aseamănă întrucâtva cu raportul logos-pharmakon[6] ? Căci aşa cum beţivul este captivat de substanţa consumată, tot astfel şi pharmakon-ul este cuprins în structura logos-ului. Beţia este un pharmakos, medicamentul şi otrava. Pentru consumatorul-consumat substitutul alcoolic posedă calităţi curative (instabilitatea ontologică este stăpânită prin lichidul îngurgitat:'daca nu beau acum mă sparg în bucăţi'; ontologie®hontologie ), şi desigur nocive. Moartea pare intrinsecă, ea vine să astupe mica enclavă de dezordine (să mai spunem că în timpul beţiei time is out of joint?), fiind ultima destinaţie a căderii. Poate că fiecare gram de absint, fiecare rând de poem, fiecare asceză mistică, poartă în sine un suicid latent. Într-un final şi Consulul lui Lowry, şi Trakl, poate şi Rimbaud, au avut conştiinţa consumului. De ce altfel ultimele poeme ale lui Trakl sunt închinate 'albastrei jivine'? O rugă finala, şi un rug, pentru că Fiara se hrăneşte prin combustia internă a acoliţilor ei. Pharmakon-ul nu reprezintă doar drogul material dar si scriitura sau pictura, inaugurează lungul drum al căutării logos-ului în copiile sale. Un proiect tragic, să recunoaştem. Poate de aceea Rimbaud a abandonat scriitura pentru a-şi găsi autenticitatea în propria biografie.
[1] Prostia, pg.135.
[6] Pharmakos-gr.- cuvant polisemantic insemnand in acelasi timp drog, medicament, otrava.
2 comentarii:
Excelent foileton. Ar trebui sa faci, totusi, o carte de eseuri. Cine stie? Poate antrenamentul la scris, ocazionat de blog, o sa te poarte mai departe. Eu m-as bucura.
Amice, merci. Dar sunt vechituri, stii...Trebuia sa le pun bine undeva :)
Trimiteți un comentariu