Viciul Intrupat (foileton IV)



Disclaimer
Acest text nu reprezinta o idealizare sau o justificare a unui viciu sau a viciosilor. Este doar o incercare de “luare in cultura” a unui fenomen blamat si ignobil. Apoi, rafinam si mai mult rafinatul: materia prima nu este pesta de carciuma din piata, ci sunt texte din Rimbaud, Dante, Marx, Abelard etc. Cu alte cuvinte vorbim despre betia asa cum apare ea in cultura, si nu cea de care ne agaseaza pe strada sau aiurea. Daca moderatia nu este posibila, macar masura sa fie!

Precedentele parti: AICI

O ilustrare bună a ideii de viciu intrupat este Fiara lui Georg Trakl (foto), şi într-o mare măsură Trakl însuşi. Acest motiv al fiarei (sau al sălbăticiunii cum le place unora să traducă) apare pe parcursul întregii sale opere (redusă ca întindere, de altfel). Prefer să-i spun fiara pentru că surprinde mai bine caracterul sumbru, nocturn pe care-l are acest personaj. Trakl se referă la acest motiv cu teamă cum este înţelept să te adresezi oricărei muze, cu dragoste ca unei iubite, cu exaltare ca unei zeiţe, şi cu groază cum îmi închipui că te poţi adresa morţii (dacă e cazul). O mai face cu tandreţe, cu furie, vorbeşte uneori dojenitor. Un ton cu nimic deosebit-daca nu tonul cel puţin privirea- aceluia prin care în momentele sale de intimitate cu obiectul viciului beţivul conversează cu sticla.
Există şi un argument biografic: perioada de maximă intensitate creatoare a lui Trakl a fost însoţită de prezenta unei masini de fabricat ideal infailibile: morfina. De altfel a sucombat în urma unei supradoze. Fiara este şi somnul alb care apare uneori în poemele sale ('Blestemate fiţi voi, întunecate otrăvuri,\ Somn alb', Somnul[1]). Nu se poate spune despre austriac că ar fi fost genul de autor care să scrie rânduri terifiante despre moarte la opt seara pentru ca la opt şi un sfert să dea fuga la birt unde să chefuiască în cinstea împăratului Franz Joseph. Trakl era un om singur. El resimţea poezia ca o teroare biografică, ca ceva pustitor. Trebuie să fii născut destul de recent ca să nu recunoşti în paginile sale tragismul unui destin previzibil. Şi asta pentru că numai literatura are puterea de a transforma viaţa în destin (de aceea vorbim despre destinul Karamazovilor şi nu despre viaţa lor). Poezia este un viciu şi asta într-o accepţiune mai periculoasă pentru sănătate decât metalul unui ac de siringă.
Beţivul\Scriitorul\Pictorul reprezintă 'întruchiparea omului a cărei esenţa e deteriorată', care se afla 'expusă torturii a ceea ce este pustiitor'.
Trakl: O, intruchipare a omului, alcatuită din reci metale,
'Noaptea şi spaima scufundatelor păduri
şi a sălbăticiei pustiitoare a animalului;
Vântul încremenit al sufletului'[2].
Heidegger a intuit: 'Sufletul acestei configuraţii umane nu este bătut de vântul sacrului. De aceea el nu poate să pornească la drum'[3]. Nu poate să pornească la drum? Nu, răspunde Heidegger, pentru că drumul duce către 'permanenta-aflare-pe-drum'. Filosoful german rămâne fixat, în drumul nostru el nu ne va însoţi. Mai departe: de unde această 'sălbatică durere' (Inima), în această 'sălbatică inimă', în aceste 'sălbatice râuri de lacrimi' ? Ce este cu această sălbăticiune omniprezentă? Flash-ul[4] ca fulger, această iluminare, acest 'foc care purifică noaptea sfâşiată' (Furtuna), provoacă durerea, dar o suferinţă care este 'învâlvorata privelişte a sufletului nemărginit'. Delirul poetic (Fiara, un proces) sondează această nemărginire, 'căci din negrele minute ale nebuniei, pururi se trezeste mai sclipitor/ cel ce rabdă pe pragul împietrit' (Cântecul celui plecat). Dar din aceeaşi furtună reiese şi 'spaima, şarpe otrăvitor', producţie a unui zeu mânios, nimeni altul decât fiara\jivină\salbaticiune. Gustul nemărginirii şi groaza nu fac decât să întregească efectul dialectic (dar nu speculativ) şi spectral al pharmakonului. Fantomatic pentru că în poemul lui Trakl, Seara: umbrele glorioaselor vremi în oraşul în care ticăloşită şi rece Locuieşte o generaţie în putrezire care pregăteşte nepotului alb viitor întunecat, în umbrele înghiţite de lună (Enter ghost), In the dead vast and middle of the night (Hamlet), bântuie descărnat, putrezit (să ne amintim: strigosus), spectrul Umbrei (înca un spectru al spectrului: în traducerea lui Stern, Ghost este tradus prin Umbra). Povestea cunoscută: trecutul tată îşi observă regatul putred (rotten), timpul este scos din matcă, enter ghost-răzbunare-exit ghost.
Odată încheiată ultima scena a piesei lui Shakespeare, după confruntarea violentă şi moartea lui Hamlet, din umbră apare şi fantoma lui Marx: ´în numele ordinii o agitaţie sălbatica şi golita de orice conţinut; în numele revoluţiei, predica cea mai solemnă în favoarea ordinii, pasiuni fără adevăr, adevăruri fără pasiune, eroi fără eroism, istorie fără evenimente´[5]. (Excurs: În Hamlet pasiunea este dublată de adevăr, iar eroismul îşi are un erou. Dar...Ce ar fi înţeles Fortinbras, intrat în sala tronului, din carnagiul înconjurator, dacă Horatio ar fi sorbit ultimele picături de otravă, dupa cum intenţiona? Horatio, singurul capabil să redea sensul povestirii, face din Hamlet un erou, un ´Rege între Regi´ dupa cum anunţă noul rege în ultimele versuri ale piesei).

Într-o asfel de perioadă istorică oamenii şi evenimentele ´par niste umbre care şi-au pierdut trupul´[6]. Să mai crezi în istorie când legile ei sunt haotice? Să-ţi mai însuşeşti principiile ei când pasiunile sunt fără adevăr şi adevărurile fără pasiune?

´´Halucinaţiile sunt fără numar. Tocmai de ele am avut parte, mereu: pierderea credinţei în istorie, uitarea principiilor´´[7]. Prin apariţia spectrului două lumi strict separate se întretaie, halucinaţia fiind la ea acasă, lumea asta şi lumea cealaltă devin una. Pe drum destinaţia este aiurea (hallucinor înseamna 'a aiura'). Aşa poposim în morgana altui poet blestemat: Rimbaud (foto). Fantasmagoricul apare aici în deplinătatea funcţiunilor sale.
Rimbaud: ´M-am deprins cu halucinaţia simplă: vedeam o moscheie în locul unei uzine, o şcoală de toboşari alcătuită din îngeri...Am sfârşit prin a socoti sacră dezordinea minţii mele`. Deliruri II (Alchimia verbului)
Ernst Curtius: ´La baza teoriei despre delirul poetic stă ideea profundă despre inspiraţia sacră (numinose inspiration) a poeziei - o concepţie care, din epocă în epocă, reapare tot mereu ca un fel de ştiintă esoterică despre originea divină a poeziei´[8].

Derrida (foto): ´ceea ce este propriu pharmakon-ului consistă într-o anumită inconsistenţă, o anumită improprietate, această non-identitate cu sine permiţându-i întotdeauna să fie întors împotriva sa. În această răsturnare este vorba de stiinţă şi de moarte ´[9].

Rimbaud: ´Eu este un altul´ (Scrisoarea Vizionarului)
´Otrava asta va rămâne în vinele noastre...Credem în otravă...Eleganţă, stiinţă, violenţă! Aceasta e vremea Asasinilor´ (Dimineaţă de beţie)
: ´Dar Vampira care ne face mai buni ne porunceşte să ne distrăm cu ceea ce ne lasă dumneaei´ (Nelinişte-Angoisse)
Legendă: Să spunem că, din păcate, doar sublinierile ne aparţin. În spiritul polisemantic al pharmakon-ului, Vampira nu este altceva decât fiara/salbaticiune/jivină, care la rândul ei este otrava care ne face mai buni, anti-bioticul care vindecă, leac şi/sau otravă, anume: pharmakon. Ştiinta poeziei şi moartea/violenţă survin din uzul pharmakon-ului. Vremea Asasinilor? Majoritatea exegeţilor lui Rimbaud sunt de acord că utilizarea italicelor, precum şi a majusculei, indică spre cunoscuta sectă a Asasinilor, din Persia, ai cărei membri erau drogaţi, dar nu doar aşa cum ne informează Michelet în Istoria Franţei, pentru a putea ucide fără remuşcare, ci mai ales datorită dependenţei de opium, doza fiind condiţionată de crimă (evident deloc la întâmplare). Să mai amintim ca acest poem cuprins în volumul Iluminaţiile, numit Dimineaţă de beţie (!), a fost conceput după opinia lui Antoine Adam în perioada londoneză a poetului, când acesta era un frecvent vizitator al ´ceainăriilor´ chinezeşti? Asemeni drogului muza poeziei, această vampiră, sau sălbăticiune cere fidelitate cu orice preţ, fie el moartea/violenţă (zeul mânios al lui Trakl), oferind în schimb ştiinţa poeziei, învâlvorata privelişte a sufletului nemărginit, necunoscutul. Apariţia spectrului, simulacrului, a nălucii, deprinderea literei, pharmakon-ul (leac/otravă), sălbăticiunea nasc groaza (´groază, tu, şarpe otrăvitor´, Furtuna, Trakl). Violenţa? În Hamlet-ul lui Shakespeare, în Decameronul lui Sade, în Sub Vulcan al lui Lowry, este prezentă. Moartea se plimbă printre noi ca în filmul lui Bergman Al Şaptelea Sigiliu. Rimbaud îşi stinge din suflet orice nădejde omenească prin ´saltul surd al fiarelor sălbatice´. Am aşteptat prea mult: în latină violentia înseamnă sălbatic.
Moartea şi ştiinţa: ´poetul este marele bolnav, marele criminal, marele blestemat - şi supremul savant! - căci ajunge la necunoscut ´ (Rimbaud[10]).
A mai ramas ceva. Care ar fi legatura între ´non-identitatea cu sine a pharmakon-ului´ şi arhicunoscuta sintagma a lui Rimbaud? Cu siguranţa nu o să vă vină să credeţi, dar răspunsul îl va da fiinţa ce se cheamă Moartea:
´Orice spirit mare înfăptuieşte în viaţă două opere: opera de om viu şi opera de nălucă.
Omul viu îi vorbeşte secolului o limbă pe înţelesul acestuia; el, geniul, ţine seama de prostie; el, facla, ţine seama de umbră.
În timp ce omul viu înfăptuieşte prima operă, năluca gânditoare, noaptea, în liniştea universală, se trezeşte în omul viu, o, ce groază! Cum? spune fiinţa omenească, nu e asta totul? - Nu, răspunde strigoiul, scoală-te în picioare, bate un vânt puternic, câinii şi vulpile latră, bezna domneşte pretutindeni, natura se înfioară şi tremură sub pleasna biciului lui Dumnezeu; broaştele, şerpii, viermii, urzicile, pietrele, boabele de nisip ne aşteaptă: în picioare!...Vino să-ti împlineşti cealaltă operă!
Ideile, în această operă, nu mai au chip omenesc. Scriitorul strigoi vede ideile năluci. Cuvintele sunt năucite, frazele se înfioara...geamul păleşte, lămpii îi este frică. Ce repede trec ideile năluci, pătrund în creier, strălucesc, înfricoşează şi pier..., fecundează sau trăsnesc.
Opera din timpul zilei a mers, a alergat, a strigat, a cântat, a vorbit, a strălucit, a iubit, a luptat, a suferit, a alinat, a plâns, s-a rugat. Opera din timpul nopţii, sălbatică, a rămas tăcută...Nu stai oare acum, tremurător, şovăitor, înfricoşat? Ia seama, o tu, omule viu, om al unui secol, proscris al unei idei pământeşti; căci asta-i nebunie, căci asta e mormânt, căci asta e nemărginire, căci asta e o idee nălucă.´
În acest pasaj este totul. (Heidegger, via Gabriel Liiceanu, spunea că în Moartea lui Ivan Ilicii se găseşte totul). Dar citatul nu provine din Tolstoi. Ci din procesele verbale ale şedinţelor de spiritism de la Jersey, unde fiinţa ce se cheamă Moartea răspunde unei întrebari puse de autorul Istoriei unei crime cu privire la una din operele sale în lucru[11]. Totul se încheie aici.




[1] Georg Trakl, din Poezia Germana Moderna, antologie, B.P.T., Bucureşti, 1967.
[2] din Siebengesang des Todes\Cântecul morţii pe şapte voci, trad. de Kleininger\Liiceanu, sau în versiunea lui Petre Stoica Cele şapte cântece ale morţii. Întrucât în acest caz s-a folosit traducerea primilor doi, am considerat potrivit să păstrăm grafia uzitată de ei.
[3] Originea Operei de Artă, pg.277.
[4] nota bene: Flash semnifică şi senzaţia irepetabilă, dar de scurtă durată, a primei doze injectabile.
[5] 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, cit. de Derrida, Spectrele..., pg. 176.
[6] ibid.
[7] Rimbaud, Noaptea Iadului.
[8] op.cit., pg. 124.
[9] Farmacia..., pg. 117.
[10] Scrisoarea Vizionarului, cit. de Beguin, Sufletul Romantic şi Visul, pg. 475
[11] Victor Hugo, cit. de Beguin, Sufletul Romantic şi Visul, pg. 474.