Un film noir pentru o feteasca alba

Editia 2013 a fetestii albe Davino, cunoscuta de ceva ani sub numele de scena Alba Valahica, livreaza acelasi etalon organoleptic pentru acest soi vechi romanesc. Am mai spus si alta data ca e expresia cea mai elevata a - pe cat de raspandit, pe atat de modest valorificat- strugure. E drept ca dupa gustul bautorilor de astazi, in lumea aromelor expansive si directe, izvorate din catalogul de drojdii selectionate, o feteasca alba vinificata conform cu originalul poate parea nitel retrograda, cu aromele sale delicate, de intensitate modesta. Dar stridentul nu tine loc de valoare si am speranta ca subtilul si echilibrul si finetea mai inseamna inca ceva, macar pentru unii iubitori ai vinului.  

Feteasca alba Davino 2013 nu are repere aromatice flamboiante. Este livrata intr-o culoare gălbuie cu tente verzui. Aromatic aduce a flori albe, leuștean proaspăt, iarba, chiar ceva usor pelinat care induce o falsa asteptare de gust nitel amarui si desigur- mere verzi. Gustul e echilibrat, acid, cu aceleasi repere de fruct, desi merele se coc un pic in final, si asta pentru ca au timp, remanenta fiind remarcabila. Alcoolul e la un nivel decent, scazut chiar pentru vremurile noastre- 12,8% si asta nu face decat sa intareasca impresia de delicat, desi numai fragila nu este aceasta feteasca. 86 pct.

E ciudat ca ceea ce ne este propriu ne devine brusc strain, ca simplul si delicatulul ne par azi ciudate, ca preferam o feteasca, o cramposie sau o zghihara cu arome de guma de mestecat sau de sapun lichid cu aroma de piersica. 

Tot astfel un film noir ne pare astazi retrograd, datat. In lumea 4k si 3d, jocul de buget redus al luminii si umbrelor, implacabila trama desprinsa parca din tragediile grecesti, nu ne mai atrag. Filmul noir a avut epoca sa. Dupa razboi, intr-o lume in reconstructie, lipsita de punct focal dupa disparitia inamicului, dar si o lume a ruinelor si oportunismului, a cinismului. Apoi, odata cu intrarea in matca, cumva oamenii noilor construite suburbii americane nu s-au mai regasit in umbrele tenebroase ale gangurilor urbane si s-au predat intinderilor mari si luminoase ale filmului western.

Filmul pe care vi-l propun, sau mai bine zis va provoc sa-l vedeti, poate acompaniati de o feteasca alba, este The Stranger  din 1946, regizat de Orson Welles, avandu-i in rolurile principale pe Edward G. Robinson (unul dintre marile star-uri hollywoodiene din interbelic), Loretta Young si desigur Orson Welles, intr-un rol negativ. 
Am fi tentati sa spunem ca Edward G. Robinson, va fi gustat o feteasca alba, si probabil asa s-ar fi intamplat daca familia sa n-ar fi plecat din Bucuresti spre Statele Unite cand micul Emanuel avea numai 10 ani.

Mr. Wilson, jucat de Robinson, lucreaza pentru Comisia Natiunilor Unite pentru investigarea crimelor de razboi. Acesta e pe urmele unui un presupus fugar nazist. De aici, avem un thriller bine inghegat, si mai ales bine "tras".   
Filmele lui Orson Welles, inclusiv monumentalul Citizen Kane, n-au fost mari succese de casa imediat dupa lansare, dar acesta este o exceptie. So...enjoy!



PS: Mitul eternei reintoarceri functioneaza bine in moda. Nu poti sa stii cand maniera noir de a filma va fi din nou la moda, si tot asa nici cand vinuri mai fine si mai plapande vor iesi iarasi pe strada principala.