Povestea unui gat de sticla Cuvee d'Oro si a continutului sau

Astazi nu doresc decat sa va atrag atentia asupra a doua chestiuni. Prima este o poveste de Hans Cristian Andersen, numita Povestea unui gat de sticla. Asta ca sa fie mai clar de ce o voi pastisa in continuare, prin doua fragmente, unul de la inceputul povestii, altul de la final. 
Sper sa va placa, nu e exact tipul de poveste de adormit copiii, dar exista un persistent finish migdalat, foarte potrivit pentru oamenii mari.

“[...]Si gatul de sticla incepu sa povesteasca, pe indelete, cum luase nastere din nisip topit pe fundul unui cuptor si cum, pe masura ce se racea, simtea o mare dorinta sa porneasca in lume, sa nu mai atarne de nimeni si sa-si croiasca drumul pe care l-ar fi crezut de cuviinta, cu alte cuvinte, sa nu se piarda in mijlocul celor de seama lui, oricat era de straveziu si de stralucitor. La inceput, dupa ce luase nastere si i se daduse numirea de sticla, fusese asezata in rand cu altele, toate iesite din acelasi cuptor si pe care le socotea surorile ei bune. Nu se potriveau insa ca marime si erau forme diferite; unele erau sticle de sampanie, altele sticle de bere. Dar e scris in cartea lumii ca si sticlele sa aiba multe de intampinat. Asa, de pilda, multe dintre cele care au fost umplute cu vinul cel mai prost ajung, dupa cateva vreme, sa faca sa galgaie in cuprinsul lor cel mai adevarat „Lacrima Cristi“, iar sticla in care a spumegat sampania sa fie la urma adapost pentru bulionul de patlagele rosii. Dar, oricat de rau ar ajunge cineva, tot are dreptul sa se gandeasca la obarsia lui, fie ca a fost ea nobila sau nu. Dupa cum spuneam, sticlele au fost trimise prin toate ungherele lumii. Invelite in paie, au fost asezate cu mare grija in lazi. Sticla noastra se bucura pretutindeni de cel mai deosebit respect si poate ca pe vremea aceea, daca i-ar fi spus cineva, n-ar mai fi crezut in ruptul capului ca are sa ajunga odata un ciob marunt si schilod din care sa se adape un canar, ratacit si el intr-o casa veche si aproape parasita. Lada in care a fost asezata intaia oara a fost coborata in pivnita unui negustor de vinuri. Numaidecat a fost scoasa din paie si spalata cu apa curata. A simtit atunci ceva foarte placut. Apoi au pus-o deoparte, goala si fara dop. Se simtea parca stinghera. Ii lipsea ceva si nu stia ce. In cele din urma a fost umpluta cu un vin strasnic, dintr-o podgorie renumita. Au astupat-o cu multa dibacie, iar peste pantec i-au lipit o eticheta pe care erau scrise urmatoarele cuvinte: „Prima calitate“. Era asemenea scolarului care-a luat premiul intai si mandria era pe de-a-ntregul indreptatita.
Vinul era foarte bun, iar sticla n-avea nici un cusur. Dupa catava vreme, ajunse intr-o pravalie. In anii tineretii, oricine simte clocotind in el o unda de duiosie. Si intr-adevar, sticla simtea si ea ca nu mai are astampar si isi facea fel de fel de pareri despre lucrurile pe care nu le cunostea. In acelasi timp, glasul vinului amintea de colinele scaldate in soare si acoperite cu vita-de-vie, de chiuiturile si cantecele vesele ale culegatorilor.
[…]
Napadita de atatea amintiri dureroase, biata fata batrana nu-si mai putea stapani hohotele de plans. Aduse vorba printre suspine de tanarul capitan si de logodna care avusese loc in padure. De toate isi aduse aminte, fara ca totusi un singur lucru sa-i mai fi trecut prin gand: de unde era sa stie ca in marginea ferestrei, in colivia canarului drag, se afla cineva din vremea aceea, cineva ce fusese martor la logodna ei: gatul sticlei care se desfundase cu atata zgomot si din cuprinsul careia gustasera toti cei de fata, ciocnind in sanatatea tinerei perechi?
Dar nici gatul sticlei n-avea cum s-o mai recunoasca pe logodnica de odinioara. Cand, in sfarsit, a putut ajunge la incredintarea ca nimeni nu-l mai baga in seama si ca nu se minuna catusi de putin de trecutul lui, plin de atata stralucire – cand era stiut ca se afla acolo printr-o intamplare, in urma caderii din inaltul cerului – s-a posomorat in asa chip incat n-a vrut sa mai asculte cele ce-si spuneau cele doua batrane. “

Hans Christian Andersen, Povestea unui gat de sticla, in traducerea lui Alexandru Philippide. Va rog sa o cititi in intregime AICI.

Cat despre a doua chestiune, avand in vedere ca Paharnicul mi-a luat-o inainte, va invit sa-i cititi parerea despre spumantul Cuvee D'oro, rezultat al colaborarii intre Angelli si Vinarte. Asadar:

"În acest punct al naraţiunii, am să-i rog pe cititorii mai distraţi să nu confunde numele Cuvee d’Oro cu celebrul (din păcate) distilat Cava d’Oro. Regretabilă confuzie! Dar, să revenim la oile noastre… Forţând puţin limitele semantice, am putea denumi acest spumant ca fiind un “Prosecco Blanc de Noir”. În fapt, Cuvee d’Oro e obţinut prin metoda Charmat (fermentare secundară în tancuri de inox a vinului liniştit) din Merlot şi Pinot Noir, ambele soiuri fiind vinificate în alb. Şi acum, să trecem la proba practică. Răcim bine sticla, o deschidem cu un zgomot discret şi turnăm spumantul în pahare… Culoarea este galben pal cu o tentă arămie. Perlarea este intensă la început iar după 5 minute devine mai fină. Nasul este ierbos, cu note de pelin şi brusture. Gustul este sec, predomină nucile, mierea şi fructele exotice, totul învăluit în fine note amărui vegetale. Corpul, rotund şi onctuos, are iniţial caracteristici fructate dar evoluează în pahar spre o mineralitate discretă sugerându-ne o vagă iluzie de dulce. Postgustul este proaspăt, cu aromă de drojdie de pâine, miere şi o plăcuţă senzaţie dulce-amăruie. Pretul de 50 de lei pentru o sticlă nu este neapărat mic, dar el exprimă, cel mai probabil, lipsa unui competitor serios în piaţa româneasca de spumante."

Eu nu pot decat sa intaresc concluziile sale, marturisind ca am fost foarte placut impresionat de acest spumant, pe care l-am ocolit de cateva ori fie din pricina pretului, fie deoarece numele Angelli nu-mi inspira mare incredere, decat daca vorbim de importuri, categorie in care au cateva "piese" cu un raport pret-calitate foarte bun. Dar, se vede, ca materia prima furnizata de Vinarte conteaza mult, foarte mult, in ce priveste rezultatul final.