Azi dimineata m-am trezit la Galatz in 1929

Daca m-as trezi intr-o dimineata de vara, nu prea calduroasa, in orasul Galatz (oricat de absurd ar parea), in anul 1929, as face-o in asternuturile mirosind a sapun de lavanda ale Hotelului Bristol. Pe atunci mai central de atat nu exista. Ilustrata de mai jos este realizata din Parcul Municipal, actualmente Eminescu, asadar azi ne-am uita drept spre actualul centru comercial Winmarkt, fostul Modern. 
Hotelul nostru ar fi partea deschisa la culoare. Ziceam de sapun, pentru ca sapunul, lumanarile si toate pomezile de pe lume, isi aveau atunci cartierul general la Galati. Erau foarte multe fabrici de profil. Bunaoara Apollo, fabrica  infiintata in secolul 19  si desfiintata abia in tranzitia post-decembrista, era doar una dintre ele (cred ca jumatate din comerciantii listati in "Industriasi si comercianti galateni, harnici si de temut", Tudose Tatu, Adrian Pohrib, Galati 2013, aveau un obiect de activitate similar). Manufactura de pe Domneasca colt cu Radu Negru, unde se facea sapunul Cheia ("Vreţi să cuceriţi femeia? Folosiţi săpunul Cheia!"), era atat de cunoscuta in tara incat nici comunistii, dupa nationalizare, nu i-au schimbat numele! 


Dupa micul dejun la restaurantul hotelului, cu unt, felii de paine calda, mezelicuri si un ceai Floarea Indiana de la Comertul Roman, firma consulului danez la Galatz, A.C. Jorgensen, voi face cativa pasi (literalmente cativa) pentru ca voi intra la libraria lui Grosu, parte si ea din acelasi lant de cladiri cu Bristol, pravalia lui Sure si cele doua cofetarii, ale lui Ettinger si Manzavinatos. Aici, manat de un sentiment patriotic care nu va fi egalat de receptarea critica, voi cumpara cel mai nou roman al lui Liviu Rebreanu, Craisorul, proaspat aparut. Librarul imi va impacheta atent cartea, iar eu, dupa implinirea spirituala care este achizitionarea unei carti, ma voi indrepta spre ocupatii mai mundane.

De la cofetaria lui Carol Ettinger, cel venit de la Viena, sa ofere galatenilor ciocolata si prajituri nemaivazute, ma voi indulci cu cateva fursecuri cu stafide la o cafea Julius Meinl concentrata si scurta, dupa moda italieneasca.
Voi merge la magazinul Goldenberg, aflat, nu departe, pe strada Domneasca nr. 26. Aici voi achizitiona aceasta frumoasa palarie Bowler/Derby. Goldenberg&Fii, "furnisorii Casei Regale" vindeau articole de imbracaminte barbatesti, importate din Anglia, de o calitate foarte buna, din moment ce doua astfel de palarii vor ajunge peste ani via matusa Tania din Bucuresti, in stare foarte buna, in patrimoniul unui oarecare blogger, ocupatie care trebuie sa fi sunat foarte ciudat pentru cineva din 1929 (unora le suna si acum!). 

Probabil vindeau si ceasuri, insa pentru ceva deosebit ar fi fost mai indicat sa traversez parcul, pana pe strada general Berthelot/Mavramol/Balcescu, la un alt Goldenberg, vestit in epoca. As fi mers la celebrul Helder, insa in 1929, cred ca ramasese din comert doar renumele casei, in care puteai gasi marci celebre ca Longines sau Garnier, inscriptionate "Helder" din fabrica.






Apoi, cum merg fara tinta pe bulevard, ridic privirea si in fata cinematografului Trianon (unul din cele vreo 8 cinematografe din urbe) vad o pancarta pe care scrie mare "Ispitele trupului". Cum? Mai sa fie!? In 1929? Cum nu aveam altceva de facut, platesc un bilet la matineu si intru in sala mica si intunecata. 

Filmul se dovedeste a fi o melodrama (evident muta), coloana sonora se aude dintr-un gramofon si din cand in cand pe ecran apar mici texte lamuritoare. 

Filmul are ceva istorie. In original "The way of All Flesh", regizat de Victor Fleming, cel care mai tarziu va conduce filme mult mai celebre, cum ar fi Vrajitorul din Oz sau Pe aripile vantului, l-a avut in rolul principal pe Emil Jannings (dupa cum se vede si din poza, mijloc-dreapta), un superstar al filmelor mute. De altfel, pentru acest rol, actorul care va castiga premiul primul Oscar. "Primul" adica primul premiu acordat vreodata pentru rol principal, la prima editie a acum celebrelor premii, din 1929. Sigur, pe atunci aceasta distinctie nu insemna nimic in Galatz, nici in restul lumii de dupa Hollywood. Mai e o curiozitate legata de acest film. Este singurul, dintre toate cele laureate cumva la premiile Academiei americane de film, care s-a pierdut! S-au pastrat doar 3 minute din aceasta pelicula, pe care, daca sunteti extrem de curiosi, le puteti vedea pe youtube.

Iar am facut excesive si obositoare cumparaturi iar acum e ora pranzului. Cobor vadul Carabus pana pe strada Dogariei, plina de ateliere de artizani, de unde cumpar repede mici feronerii maiastre, iar apoi opresc La Bulgaru, carciuma celebra, plina de negustorii din Port care isi beau satisfacuti aldamasul, dupa cum va scrie, peste ani, medicul-cercetator Crisan V. Museteanu in memoriile sale. Vom avea un pranz neaos, dar foarte gustos, poate un ghiveci cu fleici maruntite si un vinut rosu dobrogean, din struguri de Samovanca (ubi sunt?), poate o bucata grea de sturion fript la jar, urmate oricum ar fi de o cafea la nisip si cateva baclavale sleite in siropul lor de miere cu miez de nuci...

Trebuie sa ajungem iar in Centru. Luam un tramvai din Port si in Piata Regala asteptam un pic ca sa luam o masina al noul infiintatului Serviciu Public de Autobuze, fapt care in 1929 ar fi sunat ceva mai exotic decat azi, intrucat insusi cuvantul "autobuz" ar fi fost nu tocmai vechi in vocabularul limbii romane.
Din foisorul parcului se aud acordurile compozitorilor celebri ai urbei, Ionel Fernic cu al sau tango "megahit" Pe bolta cand apare luna sau batranul Iosif Ivanovici, seful orchestrei de marina, cu valsurile sale ultra-cunoscute.

Ne plictisim de atata asteptare si luam o birja. Ne ducem la meciul de fotbal de care se vorbeste in targ de cateva zile! Stadionul e binisor in afara orasului, care se termina inainte de dealul Tiglinei. Birja o o ia inainte pe calea Brailei. Pe drum vedem mici manufacturi, case taranesti, gradini de zarzavat si vii.


Stadionul Dunarea a fost inaugurat in 1920. Daca ne uitam la fotografia alaturata (facuta probabil inainte de razboi) observam cu un sentiment de stranietate mai degraba lipsurile: nici urma de impunatoarea cladire a spitalului judetean, nici urma de blocurile cartierului Ada Marinescu, cu ale sale Micro 18, 19 etc.  Multime mare, domni adusi de soferi in masinile lungi si inalte, beizadele cum vedem si astazi cu masini sport, decapotabile, dar si o gramada de pierde vara si cersetori. In fond ziarele vremii aveau un subiect perpetuu. ("Galatii, orasul oamenilor fara capatai" titra "Vocea Galatilor" 11 septembrie 1929, reprodus in Pohrob Adrian Din istoria politiei romane. Politia orasului Galati intre anii 1832 si 1949, editura Agaton, Galati, pg  641). Suntem la cateva luni de Marea Criza din America. Dar pana atunci, platim un pol si intram pe aceasta frumoasa arena, prima din Romania sapata si nu construita. Practic de la nivelul strazii nu urcai ci coborai in stadion, chestiune posibila datorita reliefului din vadul Tiglinei. Oricum, dupa cum galatenii stiu deja, stadionul inca exista insa arata astazi ceva mai rau decat in acesta poza. 

Meci mare! Dacia Vasile Alecsandri, echipa locala, fondata in 1920 prin fuziunea echipelor Soimii Dacia si cea a liceului Vasile Alecsandri, intalnea in optimile de finala ale Diviziei A pe Victoria Iasi. Dacia Vasile Alecsandri venea, precum adversara sa, din pozitia de castigatoare a competitiei regionale. 
Cu cateva saptamani in urma, DVA isi castigase dreptul de a juca in compania echipelor mari ale vremii, ca Venus Bucuresti sau campioana en-titre Colţea Braşov, dupa ce invinsese in finala regiunii pe Dacia Unirea Braila. 
Ce meci! Publicul e in delir! Crețeanu, Naciu si compania au maturat pe jos cu echipa ieseana. Scor final: 7-1! Si Galatiul merge in sferturi! (Gheorghe Arsenie, Inceputurile fotbalului la Galati, Viata Libera)
Unde se va si opri, ce-i drept, invins la limita de Dragoş Vodă Cernăuţi, insa noi nu ne oprim, deoarece imbarbatati si entuziamati de rezultat, ne vom intoarce in Centru, sa luam cina si sa cinstim pentru mareata victorie. Unde? 

Bineinteles ca la Sure, pe Domneasca, vis-a-vis de parcul municipal (azi Eminescu), perete in perete cu Hotel Bristol. Nu exista in urbe restaurant mai chic decat al lui Sure, cu accentul pe e, frantuzit. Pentru ca desi greci, umbla vorba ca alde Sure (sau Soure) ar fi fost la origine cruciati francezi ramasi in insulele grecesti. Intai era pravalia, care avea si o mica terasa, pentru aperitive si minuturi. Ce gaseam in rafturi? "Cu butoiul de masline si cel de telemea in fata la intrare, inauntru in rafturi, in pivnita si magazii, cele mai fine produse ale Mediteranei, de la caracatita pana la masline de Volo si vinuri de Lemnos, de Creta si de Cipru. In pravalie se gasea si untdelemn Puget, frantuzesc [...] ba chiar si ulei de seminte de dovleac si biscuiti Perrier si chiar vinuri bordoleze, burgunde sau din valea Ronului, dar le tinea doar asa ca sa nu zica cineva ca nu are". Erau branzeturi frantuzesti si mezeluri felurite.

Inauntru erau cateva mese de marmura alba, pentru clientii care doreau un aperitiv si nu apucau loc la terasa, ori nu doreau sa stea in vazul lumii. Sa intram! Sa comandam o mastica de Chios. Baiatul va aduce si o farfuriuta cu masline. Intrucat suntem veseli si multi comandam o carafa de pelin de mai, ca sa mearga bine la scordoleaua cu bacala sarata. Pelinul era local, caci orasul era inconjurat de vii, pe dealurile de la Tiglina, Barbosi Filesti, Tulucesti sau de jos, de la Brates. Unii ar fi preferat sardele Robert cu un Odobesti. (Crisan V. Museteanu, Lumea copilariei mele, pg 188, din Opere Alese I, Editura Muzeului de Istorie Galati, 2013). 

Apoi, mai urcam cateva trepte si intram in restaurant. Eu inclin spre o friptura englezeasca de vita, adica "cu miezul necuprins de foc", sparanghel stropit cu unt si o salata de andive inacrita cu un strop de lamaie. La Sure ai de ales intre doua vinuri trufanda: fie un Nicoresti de Coasta Lupii, cea mai bun "cru" din podgorie (Pastorel Teodoreanu este complet de acord) adica o Babeasca neagra cum nu poate fi alta, dar si, capatandu-l doar daca il ceri anume, vinul Manastirii Cocos, de peste Dunare, in drum spre Tulcea, o Feteasca neagra care l-a facut pe voda Ferdinand sa doarma pe bancheta din spate a limuzinei regale. Apropos, e un episod simpatic in cartea sus amintita despre ispravile bahice ale regelui la manastire (Museteanu, op cit , pg 117): "Ma, m-a luat Voda cu el aici, la manastirea Cocos, sa gustam vinul care-i place lui. Am mancat si am baut, ca la popi, la manastire. Trei zile si trei nopti. Ziua in trapeza, noaptea afara. Tineau fratii, stii popi ai mai tineri, faclii de rasina aprinsa. Ultima zi, catre miezul noptii, Voda a trebuit sa plece, cica avea un consiliu a doua zi si vraqnd sa fie odihnit, s-a culcat in masina, asa ca n-am mai avut si eu loc cu el". Dupa plecarea regelui, Oskar Spathy, cel care povesteste episodul, a continuat cu staretul, insa cand a cerut sa isi stinga "jigarie" de stomac, in loc de apa i s-a dat rachiu, moment in care s-a infricosat ca n-o sa scape viu de acolo si a fugit pur si simplu de la Manastire, a luat dion sat o caruta pana la Zaclau, a trecut fluviul cu bacul si a aparut nebarbierit si cu hainele botite in curtea fratilor Mantu, unde il cunostea pe Nicolae, cu care fusese coleg de scoala la Berlin.

Dupa o zi atat de plina, ar fi bine sa ne retragem in camera noastra de la Bristol, unde inainte sa inchidem ochii vom socoti ca viata e frumoasa in acest colt de Romanie. Peste cateva luni, valurile recesiunii americane se vor sparge si de malurile Dunarii, Carol al II-lea isi va incepe domnia, aducand cu el sfarsitul bonomiei si inceputul dictaturii, conflictele cu comunistii se vor acutiza, la fel si sentimentele antisemite.
Dar 1929 a fost un an bun.

Sfarsit alternativ (de moravuri usoare): In functie de cat de aprinsi si nerusinati am fi fost, mai ales barbatii, am fi putut sa dam ocol cladirii, si prin intrarea din spate sa urcam la etajul cel mai de sus. E ciudat ca la nivelul strazii se gaseau stabilimente cat se poate de frecventabile si respectabile, iar sus era amplasata o alta institutie a orasului: bordelul. In fine, unul din ele. Museteanu zice ca era o lume inchisa. Nu se vedea nimic, nu se auzea nimic, ferestrele nu se deschideau si un strain n-ar fi banuit ce se intampla acolo.
In plus, pare exotic, insa daca cineva si-ar fi dorit foarte mult, ar fi putut sa gasesca in Galati cocaina. In Vocea Galatilor vom fi citit de "droghistul" (adica farmacistul) Farladansky prins in flagrant de un agent sub acoperire al Sigurantei Statului. Insa au ramas multi altii sa-i preia comertul. Ce sa facem, intr-un oras cosmopolit si ispitete sunt la fel.

Surse foto: grupul facebook Vechiul Galati in imagini,  "Industriasi si comercianti galateni, harnici si de temut", Tudose Tatu, Adrian Pohrib; marele www.

Daca preferati sa deschideti ochii in 1901, dati click aici.

1 comentarii:

Cosmin spunea...

Ma intreb daca la Cocos mai au Feteasca Neagra... ca niste cuviosi parinti care sa lucreze la singele Domnului s-or gasi...
E interesant cum se schimba un oras, este un organism viu... cum marginea orasului era la dealul Tiglinei...
Multumesc pentru articol... cind mai adaugi 20 de ani? (dupa cel cu 1905, parca, a venit 1929)