Privind Vrancea printr-un Ochean

Langa Focsani, spre vest, incep niste dealuri sanatoase. IG Dealurile Vrancei sau DOC Obobesti, Panciu, Cotesti, dupa preferinta. Sunt si niste sate cu nume interesante, cum ar fi Faraoanele. O sa radeti, insa mi-am pierdut (sau castigat, depinde cum se vede problema) vreo doua ore din viata incercand sa-mi dau seama de ce se numeste asa, in afara de un raspuns nitel rasist, foarte facil de dat. Cu mare bucurie, am gasit prin marasmul online ca ar fi un etimon cuman. L-am intrebat si pe Dan Alexe, lingvist iscusit cum il stiti. M-a dezumflat, zicandu-mi ca in Codex Comanicus nu exista niciun termen care sa se apropie cat de cat.  
La fel, n-am gasit o explicatie pentru numele satului unde doream sa ajung sambata dupa pranz: Cirligele. Nu stiu daca baietii si fetele din sat sunt foarte buni la agatat sau poate exista hoarde de pescari care se duc la Milcov cu carligele in vant, dar din alte puncte de vedere satul mi s-a parut destul de dezvoltat pentru partile noastre de lume. Am ajuns la Casa Ochean, crama doamnei Mariana Ochean, care dupa ani de consultanta in domeniu, s-a hotarat sa faca lucrurile fix asa cum doreste. Crama nu e mare, dar nici de garaj nu este, plina de instalatii moderne custom made. Astfel ceea ce parea un tanc de 10000 de litri erau de fapt doua tancuri suprapuse, care vinifica independent unul de altul, ceea ce ne indica deja stilul de micro-vinificare, cantitati mici, artizanat, etc. 
Crama nu are plantatii proprii, insa asa cum aveam sa aflu la cina din sala de degustare a cramei, isi pretuieste viticultorii. O parte din vinurile cramei provin de pe plantatiile domnului Nicolae Petrescu, sosit impreuna cu sotia. Intr-un accent surprinzator, bucurestean,  mi-a impartasit cate ceva despre satisfactiile si greutatile acestei ocupatii, cat si gratie varstei, cateva anecdotice intamplari legate de vinul epocii de aur. 
Tot la cina a ajuns si doamna doctoralimente.ro, Dana Pop, prietena Marianei Ochean,  care de curand, paralel cu firma sa de consultanta in domeniul industriei alimentare, a inceput sa importe cateva vinuri frantuzesti. Masa a fost completata si de volubilul somelier italian Vasile Ghimpu, vrancean get-beget, de firea lui. S-a vorbit mult, s-a dezbatut, s-au gustat vinurile casei si inca cateva frantuzesti, s-au gustat cateva branzeturi sub indrumarea doctorului in chimie alimentara (la Galati), Dana Pop, care ne-a spus nu numai de unde sunt, dar si care e denumirea latineasca a bacteriilor si mucegaiurilor folosite. 
Dana Pop, Vasile Ghimpu, Mariana Ochean
Vinul...Ei bine, aici e miezul. Ceea ce face Mariana Ochean e altfel decat am fi obisnuiti in Vrancea. Incepand de la obligarea diversilor viticultori (unii din ei tarani de-a dreptul) sa recolteze la ladita, chestiune exotica si care a produs dileme amuzante (ce tip de ladita, de cat, de plastic sau de lemn, etc). Adevarul ca in tara strugurilor vanduti la sac de plastic, pe jumatate deja must, e cam fisticiu sa ceri astfel de fineturi. Se face si educatie in vie, se explica ce-i cu taiatul in verde, cu desfrunzitul etc, dim nou chestiuni nitel exotice pentru creierasul neaos. In final, vinificarea se face cat mai aproape de naturaletea strugurelui. Se utilizeaza drojdii selectionate neutrale si...cam atat! Un singur vin din cele degustate a suferit o corectie de aciditate, in rest fara enzime, fara, far, fara. 
Am discutat amuzati despre vinul care are acelasi gust, chiar daca cramele sunt despartite de mii de kilometri, iar raspunsul vine de la gigantii industriei de produse enologice. Poate ati auzit si voi pe la degustari, cand vreun oenolog se mandreste ca s-a respectat protocolul Dupont sau mai stiu eu care, de ca si cum asta si-ar dori un iubitor al vinului. 
Imi si inchipui o situatie in care la un restaurant vine ospatarul si intreaba clientul ce vin vrea la friptura lui, de Toscana, un Bordeaux poate, etc, iar clientul sa raspunda: hm, nu conteaza, dar sa fie facut dupa protocolul X de la firma Y! Ridicol! Dar e un ridicol foarte raspandit si care are sensul sau in lumea vinului de volum, industrial. 
La crama din Cirligele dezideratul e cu totul altul: vinuri cinstite, preponderent albe (zona, deh) cu respect pentru strugure si ceea ce are el de zis. 
Ce am gustat? Pe scurt si in limita memoriei mele, as mentiona cateva vinuri reusite (din 2013 si 2014, ultima recolta nefiind inca gata de scos pe piata si dupa ce am gustat o Tamaioasa din tanc, imi permit sa cred ca e o dovada de realism). De cateva o sa va zic mai pe larg in editiile viitoare. Asadar, Sauvignon Blanc (gros sauvignon): ierbos, fresh, verde, cu mere, zarzare, pe cand vinul din Petit Sauvignon s-a prezentat mult mai impetuos, cu arome de soc si condimente dulci. As mai aminti un Traminer roz demisec 2014 si o Feteasca neagra 2013 care e cam tot ce nu e feteasca neagra de la noi, culoare stralucitoare, de intensitate medie-minus,nas mustos si gust suculent. A semanat foarte tare cu feteasca mica de la Cotnari, cea din gama Domenii. 
Au fost si cateva vinuri frantuzesti, cum va spuneam, in special un proaspat Picpoul de Pinet de la Domaine de Bellemare, unul dintre vinurile ascunse ale Frantei, dar care precum Muscadetul, daca e facut cu simt de raspundere da vinuri rapid curgatoare, acide, dar prietenoase.
In concluzie, vorbim de o crama boutique cu vinuri cinstite, chestiune exotica pentru zona. Diferenta fata de Gheorgita PFA, de care e plina Vrancea, consta nu in volum, ci in nivelul de stiinta si intr-o asumata filosofie dupa care realizate vinurile. Deocamdata acestea nu sunt uimitoare, dupa gustul meu, desi membri juriului in cateva concursuri (inclusiv IWCB 2016) m-ar contrazice, poate nici nu vor fi vreodata in sensul de 95 puncte, sau poate va fi unul odata la cativa ani! Insa bucuria de a bea un vin onest, facut fara multi adjuvanti si adaosuri, nu se masoara in mari medalii de aur, ci in ce iti iese la analizele medicale periodice.
Cand Romania va fi impanzita de mici artizani, ca Ochean, Ferdi, fratii Mike si multi altii, vom fi mult mai in fata.
Si in vin, ca in orice produs, exista doua abordari: industrialul, produs in serie, caracteristici comune an de an, sau...artizanatul, cu riscurile sale: mici imperfectiuni, un pret ceva mai ridicat, cu o accesibilitate limitata, dar care, pe langa neajunsurile amintite, ofera o naturalete si o autenticitate pe care vinurile industriale nu le pot decat mima.

PS: A doua zi am dat mana urmasul lui Tanase Scatiu (aka boierul Ramniceanu-Simionescu), cel care stapaneste acum o parte din mosia sus-numitului. E un sentiment ciudat sa cunosti pe cineva a carui poveste de familie e jumatate reala, jumatate fictiune.








Casa lui Diuliu Zamfirescu. Cea mai ramas din ea.

Decrepitudine

Vedere de pe mosia lui Tanase Scatiu