Cand eram pusti, adolescent furios trezit brusc la realitate ca Neo intr-o cuva din orasul masinilor, credeam ca si Romania este tot adolescenta, ca mine. Trecand peste amuzanta naivitate, trebuie sa recunoasteti ca nu greseam prea mult. Erau anii '90, frenetici, hormonali si absurzi. Ne imaginam decorurile din Kafka, ca pe un film noir, alb negru sau cu filtru cenusiu, decolorat, cu multe umbre. Acea Romanie nu era asa. Avea ochii de culoarea blugilor turcesti, bijuterii stralucitoare din bilele rulmentilor de Barlad si mintea cutreierata de muzica invadatoare care parca si-a contorsionat undele la granita cortinei de fier, inainte de a da victorios si imperialist navala in vietile noastre.
Imagini cu muzica folk in piata universitatii si sfarsitul ei urlator sub batele militiei lumpenproletare. Imi amintesc ca eram plin de speranta si de furie, plin de vise marete si monstruoase. Seratele lui Iosif Sava, in care defila trecutul si prezentul culturii nationale. Iliescu si limbajul lui de politruc bestial si abil, presa redusa la tacere. Poate va amintiti: ziarele erau pline de editoriale cu atitudine, in care se infiera raul si nedreptatea care se petrecea in tara, fara a fi indicata nici macar o personalizare a lor, cat de mica, un dracusor, un pui de scaraotchi, acolo.
Am crezut atunci ca, de mana cu mine, Romania se va maturiza, va creste, va deveni responsabila, ca va termina facultatea si va incepe sa castige bani, banii ei, fara sa astepte pomeni de la parinti sau tatuci.
Recunosc: am gresit! Romania nu numai ca nu se maturizeaza, dar regreseaza, se intoarce la origini pana cand va deveni un venerabil bebelus ca in povestirea lui Fitzgerald. Dar acum 15 ani lumea parea mai serioasa. Poate ca lumea pare intotdeauna serioasa privita prin ochii unui pusti, cine stie.
Privesc televizorul, rar si nevoit, si ma infior. Maruta, stirile de la ora cinci, talkshowuri cu moderatori gorila- care daca nu le dai banana- te pocnesc -invitat presupus prietenos sau adversar adus in cusca, mondenitati ca un soi de big brother cu tampiti, participanti- o mana de "vedete" reciclate iar si iar. Media ne implanteaza silicon in creier, ne face o glorioasa si mult mai sublima procedura decat experimentul Pitesti sau ce Dumnezeu se intampla in Coreea de Nord, ne aplica o liposuctie a complexitatii, a subtilitatii, a gandurilor in ultima instanta.
Ma uit la acest divertisment grotesc si ma gandesc cine oare le confera existenta? Emisiunile de la tv sunt ca ideile lui Platon, nu exista decat daca se participa la ele. Nu le mai impartaseste nimeni, adica nu mai fac rating, se dateaza, se perima, se "anuleaza". Nu sunt naiv, inteleg placerea putin perversa traita de privitor, sentimentul intruziunii in viata privata a altora, un soi de voiorism fals, pentru ca nimeni nu trage cu ochiul pe gaura cheii, ci privatul se ofera singur, contra unor sume de bani platite de televiziuni. Sa nu aud celebra replica "Ei lasa, ca si tu te mai uiti pe OTV din cand in cand. Cine nu recunoaste e un ipocrit!". Ei bine, nu, chiar nu ma uit. Evit sa ma uit. Daca bei prea mult si prea mult timp ajungi alcoolic, daca iei droguri ajungi un junkie, daca te uiti la Capatos ajungi un...gasiti voi un termen. Mi-ajung recentele intruziuni ale mondenitatii de canal tv in stirile nationale, multe din ele reciclate din emisiunile stiute de toti, in care oamenii isi fac partajul in direct. E ceva nou, de cateva luni. De fapt, trebuia s-o vad venind. Totul a inceput cu ani in urma cu stirile din sport, care au incetat sa mai fie o insiruire de rezultate, ci un misto de aproape 30 de minute, deci cam cat toate celelalte stiri la un loc in care se scapa (aiurea, chiar credeti ca la pro tv se "scapa" cuvinte si fraze) expresii suburbane, rostite oximoronic de o domnisoara angelica.
Nu mai e vorba despre continut, despre informatia redata cat mai fidel si impersonal posibil. E vorba despre bani si vanzare de publicitate. Eu nu iti spun ce ar trebui sa-ti spun, ci ceea ce vrei tu sa auzi. Poate o sa orgasmezi, o sa razi, poate chiar te vom inspaimanta, ingretosa. Nu noi suntem vinovati, in fond asta e lumea in care traim, sau si mai bine: in fond ceea ce vezi este reflexia ta, angoasa, fricile si nevrozele tale. E o forma de terapie, nu-i asa? Nu te simti deja mai bine? Suficient de bine incat sa cumperi maine noul Ariel cu supermolecule inteligente? Sau sa nu-l votezi pe marele Gitza la viitoarele alegeri?
De ce m-am infuriat? Va spun imediat. Eu scriu un blog despre vinuri si nu mi-am permis de-a lungul timpului sa las sa transpire altceva decat buchetul unui cabernet matur din randurile mele. Nu vreau sa ma implic in concretul, atat de amestecat cu agregate, smoala, ticalosie sau diavoleasca vanitate de sute de bagatori in seama profesionisti, nu amatori ca mine. Dar ceva m-a scos din minti. Am intrat pe facebook intr-un grup numit "comunitatea bunului simt la romani". N-am avut un plan anume, stiti cum functioneaza facebook. In acel grup, nu stiu daca chiar Stelian Tanase sau altcineva, tot pune linkuri de pe blogul sau. Acuma, mi-l amintesc pe Stelian Tanase de la Orient Express sau chiar de la seratele lui Iosif Sava. Era un tip ok. Acum a devenit si el un comentator vexat, cu o directie clara si uniforma. Un articol era despre "Gala Udrea". Referire evidenta la recentul meci al lui Lucian Bute cu Jean-Paul Mendy. Comentatorul jubila amintind de fluieraturile din timpul micului discurs de la finalul meciului, atunci cand Bute a multumit "doamnei ministru", dupa suflaturile deloc discrete ale organizatorului Rudel Obreja. Acuma o sa spun o data pentru totdeauna: am convingeri politice ferme. Nu am optiuni politice la fel de ferme, sper ca sesizati diferenta, si asta nu-i din cauza mea.
Acuma intreb si eu cu rezervele omului care a stat doar 6 ani acasa inainte sa se duca la scoala: nu e ironic ca intr-o comunitate a bunului simt, un comentator de bun simt sa vorbeasca despre mii de oameni de bun simt care i-au stirbit bucuria unui campion huiduind? Sigur, ma indoiesc ca sampania bauta in club dupa meci, cu Dolph Lundgreen si Cuba Gooding jr, n-a avut un gust la fel de bun ca de obicei, dar orisicat, n-auzi huiduieli in timpul discursului de acceptare a premiului Oscar. Poate asistenta sa taca jenata sau chiar indignata, sa nu te aplaude, dar in nici un caz sa huiduie. Trebuie sa recunosc, cu oarecare amaraciune, ca sigur Lucian Bute, dar chiar si Elena Udrea mi se par victime ale acestui "bun simt" (doamna e victima
doar in acest caz; in altele poate fi inculpata, cine stie). Bun simt care s-a americanizat si el. Nu mai e "bun", e doar "comun" (din "common sense").
Sigur, o arena de box nu este cel mai propice loc pentru cautarea bunului simt, dar trag speranta ca talk-showurile ar putea fi. In studio: intelectuali cu 24 de masterate in strainatate, 7 carti de poezie si trei romane. Dar si aici, ocazia in sine nu a fost a opta victorie a campionului mondial la categoria supermijlocie, decat in treacat, ci gala, organizarea, banii publici, rochia decoltata a Lenutei si desigur huiduielile multimii. Ulterior, s-a exploatat si celalalt fantasm pur romanesc: a fost un blat ordinar, asadar Bute, baiatul acela aparent de bun-simt din comuna Pechea, judetul Galati, este un fals campion, un campion de mucava, facut pe holurile federatiilor, si nu in sala de antrenament si sub zecile de mii de pumni date de adversari. Lasa ca vine el, Kelly Pavlik, atunci sa-l vedem pe Bute unde mai fuge! La fel ca in cazul "Hotzelu'", care nu-i o adevarata campioana, nu-i asa? Adevaratele campioane nu pot fi decat, in functie de subtilitatea opiniei si a opinentului, decat Chinezul Timisoara sau FC Aparaaa Ducadam-Becali srl!
In box, violenta, hormonii, transpiratia, sangele, canalizate de ani de antrenament, de analize de strategie, se transforma intr-un spectacol sportiv. E un sport si nu o bataie de strada. Boxerul e un atlet, nu un bataus. Asta e arhicunoscut si usor de acceptat. Mai greu de acceptat ar fi ca in studioul de televiziune, violenta, hormonii, transpiratia si sangele ar trebui sublimate in argument. Dar nu este asa, desigur. In media de astazi bunul simt a murit. La fel si expresia sa inteligenta- Argumentul. A ramas doar ranjetul victorios al Sofismului. Iar progeniturile acestuia, peste inca o generatie, vor fi doar Paralogismul, adica sofismul involuntar, nedetectat si nestiut nici chiar de cel care-l emana si voluptoasa sa surioara: Prostia crasa.
