Miercuri, 20 noiembrie, la parterul palatului Cesianu-Racoviță (da, cladirea Artmark de pe Rosetti, langa Ateneu), pe la 7 seara, stateam nitel stingher, deoarece nu stiam pe nimeni atat de bine incat sa interactionez usor. Acuma, intre noi fie vorba, are si locuitul in Galati o legatura cu asta, pentru ca trebuie sa admit ca cel mai cultural lucru din Galati este trenul de Bucuresti.
Dar, ce sa facem, cand participi la un eveniment extrem de restrans, la care ceilalti invitati sunt personalitati ca Horia Roman Patapievici, Florin Iaru, actorul Marcel Iures, artistii Mircea Roman, Florin Stoiciu, Daniel Radulescu si alta lume buna, e usor sa te simti mai amarat. Norocul mare e ca evenimentul era despre vinuri, iar aici, cu toata modestia, eram increzator ca am o alonja superioara, si ca e doar o chestiune de timp pana cand socializarea va intra pe un "trend" ascendent.
Evenimentul organizat de George Moisescu, un prim-"branduitor" de vinuri al patriei, om vechi de PR si comunicare, suflet sensibil si mare iubitor de arta (si vin), a avut unul dintre obiective lansarea noilor vinuri din seria Millesime de la Cotnari, spumante indelung slefuite, carora stimabilul le-a asociat etichete cu ilustratii dupa operele unor artisti cunoscuti, mai noi sau mai vechi. Trei din ei prezenti la eveniment. Cate ceva din toti cei cinci (căci pe langa cei trei deja mentionati, mai trebuie sa-i amintim si pe marele Sorin Ilfoveanu si Georges Mazilu) a fost expus in spatiu, iar dintr-un colt rasunau acorduri de chitara clasica via Tudor Niculescu-Mizil. Asadar, daca era mai artistic, as fi purtat basca rosie, mustati orientate in sus si poate mi-as fi taiat si o ureche.
Vinurile noi
Despre vinurile deja in piata, Francusa 2016 si Grasa de Cotnari 2017 as zice inca se tin foarte bine si o vor face multi ani de acum incolo, daca se va ajunge pana la asta, adica n-o sa le bem curand pe toate cele cateva sute de sticle ramase. Cele noi nu sunt diferite. Toate beneficiind de o maturare pe drojdii de aprox. 65 luni, sunt categorisite brut, din punctul de vedere al zaharurilor reziduale, si sunt produse in max 5000 de sticle per soi, mai putin Busuioaca care abia bate 1000, ca asa e ea, mai sensibila. Si toate facute tot de George Maluțan.
Noua Francusa 2018 este destul de raspicata, cu asteptate note de autoliza, toast, paine, unt, dar si un iz clar vegetal si acid, insa gustativ se depliaza intr-o textura acida, dar placuta, cu o remanenta frumoasa, oarecum contrastanta, de fruct dulce. Mie mi se pare excelent in deschidere sau in incheierea de dupa incheiere, dar sa fie doua sticle sau mai multe.
Grasa de Cotnari 2018 aduce cam aceleasi note de maturare pe drojdii, insa sunt mai domoale, mai rubensiene, cum e si normal. Si aici vorbim de densitate si delicatete, cred ca e un spumant mai popular decat cel din Francusa, ceea ce nu-i rau, ca nu poti sa asculti tot timpul punk, mai trebuie si niste voci suave din cand in cand.
Si asa ajungem la o surpriza. Busuioaca de Bohotin 2018. De ce surpriza? Pentru ca nu ma asteptam, stiind si precedentele incercari de la CdV Cotnari cu Busuioaca, sa regasesc adieri de trandafiri si dulcegarii de bazar oriental in aromatica unui spumant maturat 65 de luni! Sigur, poate o fi ajutat si compozitia lichidului de expeditie, insa aroma de trandafir proaspat e foarte reconfortanta. Si sigur ca mixul de aromatic si autoliza este ceva mai exotic si prin urmare interesant. Spumant intrigant si fin!
Le-as bea cu mare aplomb pe toate trei. Francusa isi sopteste ca langa ea nu o sa mori de cald sau de sete niciodata, Grasa este versatila si amabila, iar Busuioaca e subiect de conversatie spumos intre "wine-geeks".
Sigur ca fiecare a fost asezonat cu niste minuturi fie mai neaose, fie mai pe franceza. Doar painea cred ca a fost chinezeasca.
Apoi a urmat ceva cam ca o intalnire cu un vechi prieten. La inceput noutatile, apoi invariabil amintiri comune din vechimea mare. Si asa am ajuns la vinurile de colectie. Excelenta juxtapozitia dintre nou si vechi, ideea de a arata gloria trecutului fix in fata frumosului prezent!
Sunt vechi, domnule!
Grasa 1995. Cumva a servit foarte bine ca entry. Arome intoxicante, specifice albelor dulci de clasa, cu ceva botrytis, insa cumva liniar in gust si usor prafos pe final. 1986 a fost un pas in sus, aici pe langa miere, polenul, dulceturile si adieri de mandarina zaharisita s-a ivit si o aciditate ceva mai vie, care a armonizat stabilimentul. Insa marele wow a fost 1979, un vin de desert complet, perfect delicios de unul singur, cu o aciditate atat de vie, greu de gasit si la vinuri mult mai pretioase din afara. Arome depliate de condimente, nuci, toata apicultura pamantului, un caracter citric rafinat, bine pus in valoare. Caderea a fost brusca la 1971, insa nu in sensul de decazut, ci doar ca nu a a avut aceeasi clasa. Aromele de ceara, fagure, petale uscate, nu mai sunt sustinute de ceva viu. Se poate bea insa nu cu cea mai mare placere. 1964. 60 de ani. Romanesti, adica grei. Poate fi in viata si mai mult poate fi baut cu relativa placere un vin romanesc atat de vechi? Haideti ca deja e previzibil, intreg tonul scrierii fiind luminos. Da! Nu la fel de complet ca 79, insa oricum peste 71, undeva ca placere si complexitate aproape de 95, care oricum e un strengar cu prastie pe langa acest venerabil.
{pasaj de auto-promovare} Cu ani in urma m-am mai intalnit cu Grasa de Cotnari 1979 si 1986, sa fie vreo 10 ani de atunci. La momentul acela am considerat 86 peste 79 cu un punct, ceea ce este insignifiant in lumea vinului, insa cred ca nu am receptat cum trebuie vinul din 79. Expresia acida pe care am simtit-o acum ar fi trebuit sa ma faca sa vad prin globul de cristal al potentialului. Sau poate, cine stie, o fi fost un moment mai prost pentru 79, la vinuri se mai intampla si din acestea. Oricum, mi se confirma ca 1979 a fost un an bun pentru aciditate, ca altfel mi-e greu sa-mi explic de ce m-a inzestrat natura si cultura cu atata ironie si chiar sarcasm, daca sunt agasat!{sfarsitul mesajului. Mergeti, mergeti!}
Autostopul 2.0 si Led Zeppelin
Vinul este cel mai bun liant social. Si inteleg prin asta nu ca band vin un mare intelectual public devine egalul meu, sau ca un scritor cunoscut gaseste brusc in mine vreo lumina a literaturii, ci ca, nu stie nimeni cum, dupa doua pahare, oamenii se apropie. Tu nu faci nimic in sensul acesta, dar te trezesti langa Florin Iaru si incepi sa vorbeste despre experientele bizare avute mergand cu o anumita aplicatie de ride-sharing. Si el iti spune si el cateva, caci da, se da si el cu aplicatia respectiva, ca sa vezi.
Sau cumva la masa ta de bar apare Horia Roman Patapievici si tot cumva, miraculos, te trezesti ca dezbati cu el ce albume muzicale notabile au aparut in 1971 sau 1964. Daca ma gandesc ca la inceput ma simteam cam provincial, pe parcurs m-am regasit, multam, vinule!, insa au folosit si prezentele unor oameni mai apropiati mie ca varsta si parcurs educational: Ciprian Muntele, vocea de la Rock fm sau oameni de presa si televiziune Diana Popescu si Dragos Vasile.
Iar prezentarea lui Moisescu a fost reconfortanta. N-am auzit nimic de jdemii de hectare, de milioane de sticle vandute, ci doar ceva epigrame despre Cotnari, unele chiar bune! Umorul si arta ne vor salva, dragi prieteni!
PS: Am vorbit mult despre 71 sau 64, insa Doamne, Dumnezeule, acuma post-vorba vorbind, ce minuni au aparut in 1979: The Wall, Pink Floyd; London Calling, The Clash; Highway to hell, AC/DC si la "honorable mentions": Unknown Pleasures, Joy Division; Breakfast in America, Supertramp; Reggatta Le blanc, The Police; In through the out Door, Led Zeppelin. Si un tanar numit Michael Jackson a aparut pe firmament cu Off the Wall. Asa ca Grasa aia de Cotnari are cu ce sa fie ascultata!
Iar pozele sunt un mix de ale mele cu cele facute de fotograful profesionist angajat pentru eveniment al carui nume as vrea sa-l stiu ca sa-i acord credit
