Soiuri de struguri din Regat la 1881

Umblând creanga pe internet, am găsit în viscerele BCU Cluj o cărticică în care inevitabil se vorbește și despre vin, că de altfel de ce v-aș vorbi despre ea în cadrul unui blog despre vinuri!

Așadar, iată: Opincaru, Cumu ieste şi cumu trebuie se hie săteanu. Scriiere'n limba ţeranului muntieanu, de Gligore M. Jipescu, Băcălăurîeatu în Litere şi Ştiinţe, Licenţiieatu în Dreptu din scolili de la Bucureşti, apărută la  Bucureşti (Tip. Alessandru A. Grecescu),  în 1881. 

Autorul încearcă să fie hâtru, folosind un limbaj arhaic, spre probabilul amuzament al elevatului public bucureștean. În plus, se mai pot observa tribulațiile limbii române, mai ales din punctul de vedere al ortografiei. Dacă ne gândim că în același timp apărea Scrisoarea III în Convorbiri literare (pe care o puteți găsi online în varianta scanată după originalul din 1881), mai că-ți vine să dai like la "Noi vorbim limba lui Eminescu". Râdem, glumim, dar e cam adevărat!

Vă ofer mai jos un extras, într-o variantă modernizata, deoarece mot-a-mot v-ar fi mai greu de citit, unde mai pui că în original se folosesc și litere care nu mai există astăzi. 

Evident, pe lângă vorbele de duh, punctul de interes maxim pentru noi ar fi înșiruirea de soiuri de viță de vie. Sante! 

"Cine se lasă greu, moale și trămendău, acela așa piere. De ce, măi frățioare, nu te iei după urma orășanului, la câte lucruri sunt de bine și românește? Orășanul bea vin ales, iar tu înveți lucrător la viile podgorenilor.

Să n-ai un butoiaș acasă, pentru sufletul tău? Nu-ți este la îndemână să-l iei, ori să-l cumperi, ori să pui viță roditoare cu rădăcină, ori să bagi butași de neam bun, să-ți faci o vie frumoasă, de drag, să rămână și altuia, care să nu mai semene a curpen ori a viță păsărească? Strugurii noștri albi, roșii, negri, prohiră și uleiurile bune au nume mare în lume, și de ce să nu te dedai la îngrijitul viei? Câte roade n-ai avea de la vie dacă te-ai pricepe și ai căuta? Vezi pe la unele județe că nu le lipsesc soiurile de struguri.

Cum e pe la Dealul Mare, la Odobești, la Cotnari și la Drăgășani — dacă ți-a călcat piciorul vreodată pe acolo — vinul e lacrimă curată. Un sfranțud, dând cu ochii de vinul Drăgășanului, s-a lăcomit și a băut până s-a turtit și, căzând, și-a belit năsucul. Dimineața l-au întrebat românii ce are? El spuse: „Drăgășani, la nasu’!” Câți săteni n-au prins bănet din vinuri! 

Ce mi-ai da, dară, când ți-aș înșira pe nume, vere Moțalilă, soiurile strugurilor? Le-am aflat pe toate de la un prieten al meu din tinerețe! Cunosc nițică lume — că parcă știi că-s român umblat.

Uite: strugure, tămâiosu, gordinu (gordanul), coarnă (corniță albă ori neagră), beșicată, crâmposie, braghină, galbenă, verde, busuioacă, brumărie, pârnaie, albă, țârțâră, neagră, verdună, negru vertos, negru apătos, păsăresc (pădureț), cioinag (ceoineac), căldărușă, bălaie, răricea (rară), gras, mustos, frâncușă (frénchișe), roșu (roșioară), coada vulpii, mărunt (mărunțel), seină, timpuriu, moale, vulpe, pârci, corbu, prohiră, crăcană (crăcănată), ghihoară (chihoară), voiculeasă, sască, romostin, olog, aurel, berbecel, vânăt, vânos, ruginit, albior (albișor), turcesc, ovis, tigvoasă (tigvoană), băldoaie (bâldovaie), slăvița, cârlogancă, mișchet, odobească, boieresc, porumbie, țâța (țâța vacii ori a caprei), gămdjă, lăsculeasă, leșesc, pleoapă, sghihoară și teios.

Unde poți să ții vinul mai mulți ani, ca să se învechească, atunci am mai vorbi o vorbă. Vinul vechi e doftorul românului; dar pe un așa doftor să nu-l chemi prea des, că te păgubește mult, îți bagă boala-n tine cu lunile! Vrei și din acela trăit mult, de parcă ești scăpat de moarte, ca toamna, la cules, să guști struguri pe nemâncate — alt lucru mai bun nu-i!"

PS: cine doreste, poate citi ceva asemanator, din 1874 aici

Spumantele Cotnari Ultra, prima pe dreapta dupa Ateneu, la un ia-ma nene distanta de Galati

Antreu

Miercuri, 20 noiembrie, la parterul palatului Cesianu-Racoviță (da, cladirea Artmark de pe Rosetti, langa Ateneu), pe la 7 seara, stateam nitel stingher, deoarece nu stiam pe nimeni atat de bine incat sa interactionez usor.  Acuma, intre noi fie vorba, are si locuitul in Galati o legatura cu asta, pentru ca trebuie sa admit ca cel mai cultural lucru din Galati este trenul de Bucuresti. 

Dar, ce sa facem, cand participi la un eveniment extrem de restrans, la care ceilalti invitati sunt personalitati ca Horia Roman Patapievici, Florin Iaru, actorul Marcel Iures, artistii Mircea Roman, Florin Stoiciu, Daniel Radulescu si alta lume buna, e usor sa te simti mai amarat. Norocul mare e ca evenimentul era despre vinuri, iar aici, cu toata modestia, eram increzator ca am o alonja superioara, si ca e doar o chestiune de timp pana cand socializarea va intra pe un "trend" ascendent.

Evenimentul organizat de George Moisescu, un prim-"branduitor" de vinuri al patriei, om vechi de PR si comunicare, suflet sensibil si mare iubitor de arta (si vin), a avut unul dintre obiective lansarea noilor vinuri din seria Millesime de la Cotnari, spumante indelung slefuite, carora stimabilul le-a asociat etichete cu ilustratii dupa operele unor artisti cunoscuti, mai noi sau mai vechi. Trei din ei prezenti la eveniment. Cate ceva din toti cei cinci (căci pe langa cei trei deja mentionati, mai trebuie sa-i amintim si pe marele Sorin Ilfoveanu si Georges Mazilu) a fost expus in spatiu, iar dintr-un colt rasunau acorduri de chitara clasica via Tudor Niculescu-Mizil. Asadar, daca era mai artistic, as fi purtat basca rosie, mustati orientate in sus si poate mi-as fi taiat si o ureche.

Vinurile noi

Despre vinurile deja in piata, Francusa 2016 si Grasa de Cotnari 2017 as zice inca se tin foarte bine si o vor face multi ani de acum incolo, daca se va ajunge pana la asta, adica n-o sa le bem curand pe toate cele cateva sute de sticle ramase. Cele noi nu sunt diferite. Toate beneficiind de o maturare pe drojdii de aprox. 65 luni, sunt categorisite brut, din punctul de vedere al zaharurilor reziduale, si sunt produse in max 5000 de sticle per soi, mai putin Busuioaca care abia bate 1000, ca asa e ea, mai sensibila. Si toate facute tot de George Maluțan.

Noua Francusa 2018 este destul de raspicata,  cu asteptate note de autoliza, toast, paine, unt, dar si un iz clar vegetal si acid, insa gustativ se depliaza intr-o textura acida, dar placuta, cu o remanenta frumoasa, oarecum contrastanta, de fruct dulce. Mie mi se pare excelent in deschidere sau in incheierea de dupa incheiere, dar sa fie doua sticle sau mai multe. 

Grasa de Cotnari 2018 aduce cam aceleasi note de maturare pe drojdii, insa sunt mai domoale, mai rubensiene, cum e si normal. Si aici vorbim de densitate si delicatete, cred ca e un spumant mai popular decat cel din Francusa, ceea ce nu-i rau, ca nu poti sa asculti tot timpul punk, mai trebuie si niste voci suave din cand in cand.

Si asa ajungem la o surpriza. Busuioaca de Bohotin 2018. De ce surpriza? Pentru ca nu ma asteptam, stiind si precedentele incercari de la CdV Cotnari cu Busuioaca, sa regasesc adieri de trandafiri si dulcegarii de bazar oriental in aromatica unui spumant maturat 65 de luni! Sigur, poate o fi ajutat si compozitia lichidului de expeditie, insa aroma de trandafir proaspat e foarte reconfortanta. Si sigur ca mixul de aromatic si autoliza este ceva mai exotic si prin urmare interesant. Spumant intrigant si fin! 

Le-as bea cu mare aplomb pe toate trei. Francusa isi sopteste ca langa ea nu o sa mori de cald sau de sete niciodata, Grasa este versatila si amabila, iar Busuioaca e subiect de conversatie spumos intre "wine-geeks".  

Sigur ca fiecare a fost asezonat cu niste minuturi fie mai neaose, fie mai pe franceza. Doar painea cred ca a fost chinezeasca. 

Apoi a urmat ceva cam ca o intalnire cu un vechi prieten. La inceput noutatile, apoi invariabil amintiri comune din vechimea mare. Si asa am ajuns la vinurile de colectie. Excelenta juxtapozitia dintre nou si vechi, ideea de a arata gloria trecutului fix in fata frumosului prezent!

Sunt vechi, domnule! 

Grasa 1995. Cumva a servit foarte bine ca entry. Arome intoxicante, specifice albelor dulci de clasa, cu ceva botrytis, insa cumva liniar in gust si usor prafos pe final. 1986 a fost un pas in sus, aici pe langa miere, polenul, dulceturile si adieri de mandarina zaharisita s-a ivit si o aciditate ceva mai vie, care a armonizat stabilimentul. Insa marele wow a fost 1979, un vin de desert complet, perfect delicios de unul singur, cu o aciditate atat de vie, greu de gasit si la vinuri mult mai pretioase din afara. Arome depliate de condimente, nuci, toata apicultura pamantului, un caracter citric rafinat, bine pus in valoare. Caderea a fost brusca la 1971, insa nu in sensul de decazut, ci doar ca nu a a avut aceeasi clasa. Aromele de ceara, fagure, petale uscate, nu mai sunt sustinute de ceva viu. Se poate bea insa nu cu cea mai mare placere. 1964. 60 de ani. Romanesti, adica grei. Poate fi in viata si mai mult poate fi baut cu relativa placere un vin romanesc atat de vechi? Haideti ca deja e previzibil, intreg tonul scrierii fiind luminos. Da! Nu la fel de complet ca 79, insa oricum peste 71, undeva ca placere si complexitate aproape de 95, care oricum e un strengar cu prastie pe langa acest venerabil. 

{pasaj de auto-promovare} Cu ani in urma m-am mai intalnit cu Grasa de Cotnari 1979 si 1986,  sa fie vreo 10 ani de atunci. La momentul acela am considerat 86 peste 79 cu un punct, ceea ce este insignifiant in lumea vinului, insa cred ca nu am receptat cum trebuie vinul din 79. Expresia acida pe care am simtit-o acum ar fi trebuit sa ma faca sa vad prin globul de cristal al potentialului. Sau poate, cine stie, o fi fost un moment mai prost pentru 79, la vinuri se mai intampla si din acestea. Oricum, mi se confirma ca 1979 a fost un an bun pentru aciditate, ca altfel mi-e greu sa-mi explic de ce m-a inzestrat natura si cultura cu atata ironie si chiar sarcasm, daca sunt agasat!{sfarsitul mesajului. Mergeti, mergeti!} 

Autostopul 2.0 si Led Zeppelin

Vinul este cel mai bun liant social. Si inteleg prin asta nu ca band vin un mare intelectual public devine egalul meu, sau ca un scritor cunoscut gaseste brusc in mine vreo lumina a literaturii, ci ca, nu stie nimeni cum, dupa doua pahare, oamenii se apropie. Tu nu faci nimic in sensul acesta, dar te trezesti langa Florin Iaru si incepi sa vorbeste despre experientele bizare avute mergand cu o anumita aplicatie de ride-sharing. Si el iti spune si el cateva, caci da, se da si el cu aplicatia respectiva, ca sa vezi. 

Sau cumva la masa ta de bar apare Horia Roman Patapievici si tot cumva, miraculos, te trezesti ca dezbati cu el ce albume muzicale notabile au aparut in 1971 sau 1964. Daca ma gandesc ca la inceput ma simteam cam provincial, pe parcurs m-am regasit, multam, vinule!, insa au folosit si prezentele unor oameni mai apropiati mie ca varsta si parcurs educational: Ciprian Muntele, vocea de la Rock fm sau oameni de presa si televiziune Diana Popescu si Dragos Vasile.  

Iar prezentarea lui Moisescu a fost reconfortanta. N-am auzit nimic de jdemii de hectare, de milioane de sticle vandute, ci doar ceva epigrame despre Cotnari, unele chiar bune! Umorul si arta ne vor salva, dragi prieteni!

PS: Am vorbit mult despre 71 sau 64, insa Doamne, Dumnezeule, acuma post-vorba vorbind, ce minuni au aparut in 1979: The Wall, Pink Floyd; London Calling, The Clash; Highway to hell, AC/DC si la "honorable mentions": Unknown Pleasures, Joy Division; Breakfast in America, Supertramp; Reggatta Le blanc, The Police; In through the out Door, Led Zeppelin. Si un tanar numit Michael Jackson a aparut pe firmament cu Off the Wall. Asa ca Grasa aia de Cotnari are cu ce sa fie ascultata!

Iar pozele sunt un mix de ale mele cu cele facute de fotograful profesionist angajat pentru eveniment al carui nume as vrea sa-l stiu ca sa-i acord credit

Noilly Prat Original Dry si o poveste cu noua neveste

Foarte straniu si sinuos, dar frumos, drumul acestui vermouth pana in paharul meu. Sa va povestesc:

Cu ani in urma, un cititor al blogului mi-a trimis scanul unei scrisori din secolul 19, trimisa de un negustor de vinuri din Galati catre o casa de Cognac, care exista si in ziua de astazi (gasiti linkurile catre articolele cu pricina la sfarsit, daca mai aveti vigoare). Continutul acelei scrisori m-a facut sa lansez o adevarata investigatie, in care am implicat oenologi francezi, ziaristi, cunoscatori in vinuri si coniac, importatori si asa mai departe. Am scris desigur si producatorul de cognac, insa a preferat sa nu reactioneze. De ce? Pentru ca scrisoarea iti putea creea convingerea ca in anii de la sfarsitul secolului 19 producatorii francezi de cognac, vinuri si derivate cumparau vin din Romania. Ceea ce astazi ar fi scandalos. Cand s-a gasit si a doua scrisoare, banuielile initiale au fost confirmate. Chiar asta se intampla! Cognac pur sange facut cu vin de Vrancea, ce sa vezi!

Dar in lecturile extensive avute pe parcursul acelei investigatii am dat si peste ceva interesant. In fabulosul opus magnum al istoricului Paul Paltanea despre istoria orasului Galati apare un episod din 1887 cand activitatea docurilor portului Galati a fost paralizata de cantitatea enorma de butoaie goale trimisa de casa de vinuri Noilly Prat. Evident pentru a fi umplute cu vin neaos. Sursa informatiei este un microfilm cu acte si note informative din epoca gasit de istoric in arhive. Desigur, a scris usor eronat numele producatorului de vermouth si a interpretat gresit ca Noilly Prat este din Marsilia. De fapt este din Marseillan, un oras mult mai mic, dar tot de pe coasta Mediteranei, unde se gaseste sediul companiei si astazi. O greseala onesta, cred ca sunteti de acord, mai ales ca vorbim de manuscrise!

Ei, si intr-o frumoasa zi de septembrie, sub sau suprasemnatul intra pe situl smartdrinks.ro ca sa-si completeze seria de pahare pentru sampanie Lehmann. Aveam deja doua si mi se par foarte elegante, asa ca am mai comandat inca cateva. Si fiind deja acolo vad ca un cunoscut mie si frumos vin de la un producator de sherry este la jumatate de pret. Iau doua, imi pare si sugestie de un vermouth de la aceiasi. Iau si vermoutul si iaca belea, imi sugereaza si vermoutul de la...Noilly Prat! Si memoria mea ruginita scartaie a jale un pic in gol, dupa care se face roata si imi pica fisa! Mai, astia nu sunt aia despre care am citit in pregatirea articolului despre negustorul de vinuri din Galati? Intra pe blog, verifica daca si desigur ei sunt! Nici nu stiam ca ii aduce cineva de la noi! Evident, ii adaug si pe ei la ccomanda. Vine pachetul, prima licoare sacrificata este Noilly Prat Original Dry.

Acum, dati-mi voie sa lungesc pelteaua: dar ce anume este un Vermouth? Cum se face? Ce implica? Si cautand raspunsuri mi-am dat seama ce bautura nobila si greu de obtinut este! Unul adevarat nu are nicio legatura cu mizeriile post-decembriste intitulate astfel, care nu erau decat niste vin, arome, alcool si mult zahar. Un Noilly Prat se face astfel: vinul de baza se tine 8 luni in butoaie de stejar. Dupa care butoaiele sunt scoase afara, unde stau un an. Sub soare, sub zapada, sub canicula si vanturi. Dupa care li se adauga un pic de amestec de musturi si alcool. Si iar stau un pic, dar acum inauntru pentru ca devine mai calculat procesul. Practic vorbim de un vin licoros ca a doua baza a produsului final. Si acum se adauga maceratul de plante si radacinoase, 20 la numar, reteta secreta. 3 saptamani. Dupa care mai stau un pic, se imbuteliaza si ura si la gara!

Cum e rezultatul? 18% alcool, destul de sec, mai sec decat un Martini dry dupa gustul meu, cu arome clare de vin fortifiat sec cu un strat herbal, foarte fin si nuantat. Lung, acid si dezirabil. Se poate bea singur, racit bine sau in mixologie, cu vodca sau gin, gheata, apa cu bule, tonica sau nu, si gheata. Aici imaginatia e limita.

Nefiind consumator fidel sau connoisseur, mi s-a parut fin si elegant, ceva deosebit de alte vermuturi baute pana acum. In fond, reteta este aparent originala, aceeasi de la primul Noilly, un botanist talentat. Iar intre ei si Martini sunt vreo 50 de ani diferenta. Intai francezii, apoi italienii. E drept ca prin 1970 italienii i-au inghitit, insa reteta s-a pastrat.

Vedeti, e doar o bautura, insa si cititul din jurul ei este satisfacator. Afli una, descoperi alta, nu e doar o bere lager la draft al carei nume e irelevant. Eu am plecat de la un mail primit de la un cititor acum 10 ani si am incheiat cu o revelatie in paharul de degustare acum cateva zile!

PS: am si cateva ponturi. Sunt mai multe vinuri la destocaj, cu reducere mare, pe situl amintit. De exemplu, acum ma delectez cu un Chateau Sainte Marguerite Symphonie blanc 2021 care inca uimeste cu prospetimea si plinatatea sa gustativa. Iar despre paharele de sampanie (cel din prima poza), sa va zic doar ca daca le cautati pe cele inscriptionate, gasiti unele Champagne Ayala. Sunt de fapt Lehmann Jamesse de 28,5 cl. Daca ar fi sa le cumperi fara incriptie fac vreo 10 euro bucata. Iar inscriptionarea e discreta si plasata doar pe suport, nu pe cupa. Si costa doar 16 lei, deci rezon!

Articolele despre scrisori:

Primul

si urmarea

DESPRE ȘPRIȚ, FĂRĂ PERDEA: Consacrarea, la pragul dintre veacuri (ep.3/3)

FOTO: winesofa.eu

Pâna la urmă când și prin ce mijlocire a apărut termenul de șpriț? Ei bine, aflăm de la Rodica Zafiu (Dilema veche, nr. 536, 22-28 mai 2014) că “primele atestări [ale cuvântului “spriț” n.a.] înregistrate de dicţionare sînt din jurul lui 1900 (dintr-un Vocabular al lui V. Săghinescu, din 1901); se presupune deci că a venit odată cu chelnerii (în fond, tot un germanism, din Kellner) şi restaurantele de tip austriac”.

Bunăoară descoperim la început de secol destule șprițuri textuale sau vizuale în revista umoristică Furnica. De exemplu, în numărul 43. din 10 iulie 1905 ne încântă lirice indicații: “un pahar de șpriț, băete/ Și nițel pe loc repaos” (Bidon Dimitriu, Din Dadilov) sau cronica unei campanii publicitare din Cismigiu: “mușteriii noștri n-au suferit în cele două memorabile seri decât de sete, pe care suntem siguri, însă, că le-am stins-o ploaia torențială de halbe și de șprițuri (din pivnițele Ciucanu, Calea Griviței)” (G. Ranetti, Cârciuma revistei Furnica).

De aici încolo șprițul devine prezență constantă, cum ar fi în schițele aceluiași George Ranetti: “ce, te duci fără să bem un șpriț de adio?”,  “Vax! Nu-mi datorezi nici măcar un merci! Singura mea plăcere ce poți să-mi faci e să vii colea la Gambrinus să-ţi ofer un mic şpriţ de plecare“ (Lasă că aranjez eu, nr. 147, 1907), În același număr găsim și aforismul: „sîngele nu se face niciodată nici apă, nici şpriţ“ (Kiriak Napardarjan, Notarra II-a, ibid).

Așadar obiceiul deja încetățenit își capătă numele atât de utilizat astăzi abia la începutul secolului XX.

Într-adevar, urmând literatura mare, nu vom descoperi cuvântul șpriț, decât hăt! târziu, în interbelic. A se vedea “O istorie literară a vinului în România”, de Razvan Voncu (Curtea Veche, Bucuresti, 2013). Mai mult ca sigur, Eminescu și Creangă, în răcoarea Boltei Reci, nu se întrețineau cu șpriț, ci mai degrabă cu un curat jin di Cotnari sau Huși.

Nu mai e mult și ajungem la I.C. Teodorescu, guru al oenologiei românești în interbelic, cu o pastișă din “Viile Noastre” (Cartea Românească, Bucuresti, 1935 în “Cronica viticolă a anului. Conferință ținută prin Radio la 24 Iulie 1933”). Combate bine venerabilul:

“În România, nu contează calitatea. Consumatorii noștri, lipsiți de cele mai elementare cunoștințe în materie de vin, acceptă să li se prezinte orice fel de asemenea produs.

Se beau cu sifon tot felul de vinuri ordinare, crude, și prefăcute, de orice proveniență ar fi. Nu se relevă și apreciază un vin învechit, superior, de origine vestită, prezentat la sticle înfundate. Sunt prea puțini amatori de vinuri fine și prea numeroși băutori de șprițuri. Cu asemenea consumatori, desigur, nu marfa superioară se va vinde cu preț, căci negustorii nu pot câstiga atât de mult cu ea, cât dela una inferioară”.

Așadar, vorbim de un obicei care a început nu atât din fandaxie, ci din necesitate. Am putea înșira un lung sir de citate din ai noștri sau ai lor (adică din străinii călătorii pe meleagurile noastre) în sprijinul acestei idei, însă acestea ar fi mai potrivite pentru o cuvântare dedicată.

Să zicem, în încheiere, doar de una. Păstorel Teodoreanu, un om despre care numai hulpavii inculți ar putea spune că n-avea papilele și sinapsele brici, scrie în 1943 “Sifonul”, apărut in ziarul Vremea din 1943:  “avem noi vinuri pe care să le putem bea pure? Dacă nu le-am drege cu puțin sifon nu s-ar putea bea![…] [sifonul] e inamicul nr.1 al podgoriei noastre. De origine etnică necunoscută, inestetic și subversiv, guițând și grohăind porcin, nu s-a mulțumit să profaneze zâmnicul și crama prin oribila mezalianță denumită șpriț, dar de la cârciuma periferică, unde stăpânește în dictator, a izbutit să se insinueze până în restaurantul de lux și la simandicoasele banchete. E prea mult!“(Gastronomice, ed. Agora, Bucuresti 2010, pg. 202).

(Episoadele precedente: 1 si 2)

(text publicat initial pe supervinuri.agrointel.ro)

DESPRE ȘPRIȚ, FĂRĂ PERDEA: Apă cu bule din Brașov pentru vinul acru din Muntenia (ep.2/3)

FOTO: BCU Cluj

Nu știm dacă obiceiul șprițului s-a răspândit ca fulgerul din Viena, Veneția sau Budapesta, însă e cert ca șprițul (încă neîntâlnit sub denumirea de azi) se practica în epocă și la Bucuresti. Dovada? De găsit în rândurile de mai jos.

“Domnul Wallbaum mergea atunci mai des cu mine și cu Heinrich la izvoarele de apă proaspătă la cofetaria Ferestro, așezată la o jumătate de ceas de oraș, uneori îmi oferea un pahar de bere de la beraria Krebs- pe atunci singura din București- și îmi recomanda cu tărie să nu beau niciodată vinul obișnuit al țării curat, ci întotdeauna amestecat cu apă sau cu apă minerală acidulată” zice Rudolf Neumeister în “Amintirile unui cleric din dispora” 1844-1848, în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea: 1847-1851 (volumul 6, pg 131).

Poate credeți că asta făceau doar niște germani în mijlocul Țării Românești, fiind obișnuiti cu ale lor. Greșit! Ia priviți:

“[…] se poate primi astfel de vin și în restaurante, unde au și apă minerală, numită borvis, prin amestecul căreia vinul musează ca șampania și se lasă băut cu plăcere. Asemenea apă se aduce aici din Brașovul Transilvaniei, în butelii înfundate cu rășină. Vin bun, muntenesc, aproape nu există în București. De obicei este acru, dar în două cu apa minerală este cu desăvârșire plăcut de băut. Dacă au aici vin bun, atunci acesta este de la Odobești din Moldova”, ne spune un Anonim polonez la 1854 (jurnal în manuscris găsit în biblioteca publică din Varșovia), reprodus în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea (volumul 6 : 1852-1856, Pg 196).

Dar, acum pe grai molcom, ardelenesc, iată ce găsim într-un ziar de limba română (“Familia”), păstorit de Iosif Vulcan, din Nagyvarad (Oradea-Mare), in 1889, așadar dinainte de Unire! E “Doina de pe Mureș”, și zice-se în ea “place-mi borvizul cu vin, mândra din satul vecin“. E drept ca autorului îi plăcea și “vinul curat și mândra din alt sat”,  și așa ne întoarcem la “borviz”, care e cuvântul preluat din maghiară pentru apa minerală cu bule.

În Regat, Caragiale-tatăl, deși amintește frecvent de obicei în Momente și schițe („trei cinzeacuri cu sifon“, „două baterii cu sifon mare“, „o semibaterie cu sifon“), nu-i spune niciodată pe numele astăzi consacrat. Pentru că nu exista încă la noi. Fiul însă…”Se găseau pe atunci, slavă Domnului, și nu scumpe, vinuri de Bordeaux și de Bourgogne să fi făcut cinste unui ospăț regesc. Lui Gorică nu-i erau însă pe plac, el vrea un vin mai ușor, vin indigen, vin de gradină, descoperea el câte unul grozav și ne căra, prin cine știe ce fund de mahala, să ne cătrănească cu vreo poșircă mucegăită și tulbure”(Craii de Curtea Veche, în Opere, ed. Fundației Culturale Române, București, 1994, pg 76). Și punctul pe i-ul din vin: “se putea spune chiar că mai mult se făcea că bea, umflându-se cu șprițuri cu sifon, cu sifon albastru”.

Să avem rezon, însă! “Craii…”, deși asezați în plin belle epoque, au fost moșiți nu mai puțin de două decenii prin sertarele autorului, apărând propriu-zis abia în 1929.

Un moment mai precis al apariției termenului vom descoperi în episodul următor.

(precedentul episod: aici)

(text publicat initial pe supervinuri.agrointel.ro)

DESPRE ȘPRIȚ, FĂRĂ PERDEA: de la „spritzen” la „fröccs” (ep.1/3)

 

FOTO: welovebudapest.com

Să pui apă în vin nu a fost vreo descoperire epocală. În fond, scuzată-mi fie naivitatea constatării, apă există de când lumea, iar vin de când există civilizație. Probabil a fost o chestiune de minute până cele două s-au amestecat.

Sigur, fie germanii, fie austriecii își pot trage pe partea lor de masă certificatul de naștere al șprițului, pentru că este evident un etimon Germanic, mai precis de la „spritzen” (trad. a uda, a stropi).

Există nenumărate legende despre geneza șprițului, plecând de la soldații habsburgici, invadatori ai nordului Italiei, care, deranjați de tăria vinului peninsular, au făcut ceea ce era necesar pentru a-l aduce la nivelul de alcool cu care, din climatul lor mai nordic, erau obișnuiți. Alte povești îl pun pe malurile Rinului, unde Rieslingul poate capată o aciditate nu tocmai plăcută și era nevoie de ceva pentru a-l face băubil. Ce poate fi mai la îndemână decât apa, nu-i așa?

Nici nu mai amintim de Grecia sau de Roma antică, unde vinul era doar arareori consumat în puritatea lui nativă, pentru că ne-am afunda periculos în marasmul excursurilor dăunătoare fluenței narative.

E drept că șpritul pur-sânge implică bule. Care provin ori natural din apa minerală carbogazoasă, ori datorită teologului anglican Joseph Priestley, care în secolul al XVIII-lea, a inventat apa carbogazificată mecanic. Dovadă din nou ca iadul e plin de clerici.

Un loc în față printre pretendenții descoperirii acestui obicei de consum îl au maghiarii. Ei au o cronologie precisă. Șprițul unguresc s-a născut pe 5 octombrie 1842, când podgoreanul András Fay l-a invitat pe industriașul inventator Ányos Jedlik și pe poetul Mihály Vörösmarty la o băută prietenească. Jedlik a venit cu un sifon, Vörösmarty avea vorbele la el, Fay a adus vinul lui și…minune! Din spritzen s-a nascut fröccs! Oricum, ungurii l-au adoptat cu entuziasm, construind o adevarată știință în jurul lui. Există multe stiluri de fröccs, fiecare cu utilitatea, proporțiile și denumirea sa specifică, după cum puteți vedea în ilustrația de mai sus. De precizat ca un fröccs se face doar cu sifon!

La noi, folclorul actual vorbește despre șpritul de vară, care ar fi un sfert vin alb și restul sifon sau apă minerală, și ocazional despre șpritul de iarnă care s-ar face cu vin roșu și apă în proporție inversă celui de vară. Știm cu toții ca nu prea contează dacă e făcut cu apă minerală sau sifon, deși ar trebui. De pe o parte sifonul nu mai e obiectul nelipsit din orice gospodărie, pe de alta avem atâta apă minerală încât ne permitem, ce Dumnezeu! În teorie însă e important ca apa folosită să aibă o mineralitate moderată și echilibrată pentru a nu influența nefericit gustul amestecului.

Despre obicei de consum cât și despre termen, oricât am căutat, nu am găsit referiri mai devreme de mijlocul secolului al XIX-lea.

Despre aceste descoperiri înțepătoare vă invit să citiți într-un episod viitor.

(text publicat initial pe supervinuri.agrointel.ro)

Pe cand Cognac-ul se facea (si) din vin de Vrancea

Acum mai bine de 10 ani un cititor al blogului mi-a transmis scan-ul unei scrisori din 1888 trimisa de un negustor de vinuri elvetian din Galati unei case producatoare din Cognac, Franta. Asta mi-a dat prilejul unei mustoase investigatii, in care am incercat sa inteleg de ce o casa de Cognac dorea sa cumpere vin din Romania. Puteti revedea articolul apasand AICI. La vreun an distanta, acelasi asiduu cititor a mai identificat alte doua scrisori care au redus si mai mult misterul, ba chiar au indicat originea vinului ce se voia a fi vandut: Vrancea.

De fapt, misterul e doar un alt nume pentru ignoranta, deoarece zilele trecute am dat peste un articol publicat in Curierul, ziar din Iasi, in 1889. Este un raport semnat de consulul Romaniei la Paris si vorbeste, printre altele, si despre exportul de vinuri romanesti in Franta. Sunt si alte informatii interesante acolo, insa pentru alta data.

Un mic citat: "S’a importat de către negustorii din Paris chiar vinuri albe din jud. Putna şi vinuri negre din Buzău; în Charentes s’a importat vinuri albe din Putna; în Hérault vinuri albe şi negre. Negustorii cari au importat aceste vinuri au fost în general mulţumiţi de calitatea lor". 

Daca va intrebati ce este in proximitatea localitatii Charentes, raspunsul este Cognac, iar daca va intrebati ce e cu judetul Putna, ei bine, sa zicem doar ca resedinta judetului era la Focsani.

Dubiile sunt spulberate definitiv de un alt pasaj:

"[...] importul vinurilor române ar putea, după calitatea recoltei, sa se desvolte in Francia in mod neîncetat atât in punctul de vedere al consumaţiunei pentru masă, cât şi din acel al fabricaţiunei rachiurilor numite Cognac. Vinurile albe de Putna sunt fórte bune pentra acesta; s’a importat pe drojdii tocmai in scopul de a fi destilate, dar obstacolul stă in enormitatea cheltuelilor de transport şi altele".

Permiteti-mi sa inchei pentru a treia oara un articol cu aceeasi fraza, pentru ca vorba celebra, restul e tacere:

"Atunci cand observam pe lista unei degustari (organizata de aceasta societate de iubitori ai vinului) un cognac Lucien Foucauld "circa 1890" nu putem sa nu ne intrebam daca prin meadrele rafinate ale acelei licori frantuzesti pur-sange nu se simte cumva o iluzorie adiere de feteasca alba sau plavaie."

Soiurile de struguri din Prahova vazute din Brasovul anului 1874

Jurnalul academic in limba romana "Transilvania" apare din 1868. Intai la Brasov, mai tarziu la Sibiu. Exista si astazi fiind editat de Muzeul Astra si si-a pastrat caracterul cultural si stiintific. 

Intr-un numar septembrie 1874 descoperim un articol intitulat "Speciile de struguri ce se gasesc in viile din Prahova" (pg. 215-218). Dupa cum veti vedea si mai jos, ortografia ilustreaza o anumita etapa in modernizarea limbii române, insa cred ca se intelege in mare ce au dorit sa transmita autorii. In continuare, ne vom referi la enumerarea soiurilor negre. Intr-o "sortie" viitoare vom vorbi si despre varietatile albe. Cei prea curiosi isi pot satisface curiozitatea de pe acum, urmand linkul de mai sus spre textul original.

Asadar:

1. Negru vîrtos Celu mai insemnatu dintre strugurii intrebuintiati pentru a face vinuri roşii. Corda sa este grosa, roşcata; frundiele pucinu despicate , grose st camu perose pe partea inferiora; strugurele are forma cilindrica; bobele săle sunt sferice, pelitia grosa si forte colorata in negru; bobele dungate cu rosiu, interiorulu loru este carnosu. Acesta varietate infloresce si se coce.- tardiu. Merita tota atenţiunea viticultoriloru si ar trebui imultita.

2. Negru moale, numitu in franciozesce Pinot de Bourgogne , — Maurillon noir, — le noirien, — si insula Madera Tinta sau Negra-mola. Acesta varietate face parte din marea familie a strugurilor negri, numita de către ampelografii francesi Pinot, familia care se bucura de mare reputatiune in multe podgorii in Burgundia.

In tierile meridionale sunt prea pucinu cunoscuţi si stimaţi, din causa ca vegetatiunea loru este slaba si producu pucinu. La noi negru-mole este clasificatu intre strugurii comuni; nu se bucura de mare reputatiune, si cu tote acestea vitiele de negru mole sunt in destulu de respandite in Prahova. In Burgundia si Champania sunt forte cautaţi, ca-ci clima le este forte priintiosa. In Ungaria si in Banatu negru-mole si alti struguri dein acesta familia sunt căutaţi.

Negru-mole are vitia slaba; coja sa este erna cam sura inchisa, sau bruna, era ver'a roscata. Foile sunt in destulu de mari, prea pucinu despicate, aspre la partea superiora si neperose la partea inferiora.

Ciorchina este mica si de forme variate; bobele sunt rodunde , de mărimea media , si camu rari, amestecate cu bobitie; colorea loru este violeta inchisa. Vinulu are o colore viua, camu inchisa, si se conserva in destulu de bine, mai cu sama candu nu se lasa se ferba cu ciorchinele la unu locu.

3. Seina, in franciozesce Meunier, pe marginea Rinului Muller Reben, varietate tardia.

4. Timpuria, in franciozesce Maurilon hatif, in Ungaria Jacovics si in nemtiesce Friih-magyar Traube, varietate care se deosibesce mai multu prin precocitatea sa. Se bucura de ore-care reputatiune. 

5. Tiegancusia, varietate care se apropie de negru vertosu. Boabele sale au colore negra deschisa. Maturitatea este media. Gustulu său este placutu; dulce si aromaticu. Are boabe verdi aici si colea, ori-catu de copta se fia

6. Vulpea său Geoglia  in frantiozesce Sarine noire , are vitia grasa si nodurile bine desvoltate ; foile sunt asemenea grase, verdi inchise, intregi, adecă nedespicate, festonate inegalu. Boabele au forma lungurătia, de colore profira său purpuria. Maturitatea este media. Se bucura de prea pucina maturitate in Podgoriile Prahovei.  

7. Coarna neagra, frantiozesce Malvoisie noire musquee, italienesce Malvasia nera di Candia, are corda grosa si lunga , colore cam roşcata , foile neperose, forte despicate si linse, ciorchina de mărime media si de forma regulata; bobele de colore neagra inchisa si de forma pucinu lungurătia, gustu dulce si temîiosu. Vinulu ce produce are o aroma delicata si plăcuta candu strugurii se cocu mai de timpuriu. In Prahova este tardia si produce vinu comunu ; se gasesce prea pucina prin vii, si nimeni nu tiene câ se o prasăsca. 

8. Razachia negra , frantiozesce Raisin perle, are foile despicate; coditiele bebeloru lungi, ciorchina formata din mai multe ciorchinitie de susu si pana josu, bobele de colore negra si de forma lungurătia. Ca strugure de vinu nu este reputata.

9. Nămu reu sau Ceolanu, varietate tardia, cu bobele vinete si de marime media. Acestu nemu de strugure este oropsitu de către toti viticultorii si se gasesce mai cu sama in viile neingrijite.

10. Braghina, varietate rara in podgoriile din Prahova ; bobele sale au colore purpuria, forma olivoida, gustu dulce si aromaticu; se cocu tardiu si produce vinu dulce si de unu gustu delicatu.

11. Tiegancusia, sau Corna roşia, frantiozesce Malvoisie rouge, italienesce Malvasia rossa, nemu de vitia robusta. Ciorchinele suntu aripate, frumose si de o colore roşia deschisa. Forte  frumosa ca strugure de mesa; pentru vinu inse tiegancusia este prea aposa.

12. Vapsitoriu, frantiozesce Gros noir Teinturier, varietate comuna, căutata mai multu pentru a colora vinurile decatu pentru cualitatile sale. Se deosebesce prin foile sale, cari incepu se se rosiăsca inainte de a se coce strugurele, si care in tempulu culesului sunt cu totulu roşii. Ciorchina pe data ce se formaza, dobandesce o colore roşia. Bobele sunt rotunde, indesate, negre. Ca strugure pentru vinu este consideratu de cualitate buna. Maturitatea sa este media, mai multu tardia decatu tempuria.

Dupa cum vedeti, nici urma de Feteasca Neagra sau Feteasca alba. De asemenea, observam niste alaturari presupuse de autori. Negru moale= Pinot noir. Sigur, daca cercetam un registru online, ca vinc.de, nu vom gasi aceasta sinonimie, ci fie =Seina sau Vânătă, fie dupa alt cultivar, chiar Cadarca sau bulgarescul Gamza. Interesant ca si autorul articolului din revista Transilvania, vorbind la pct 3 de Seina, indica o legatura de rudenie, insa tot pe filiera burgunda.  Sunt si curiozitati, sunt doua Tigancuse diferite, Razachia neagra e si Coarna neagra in registre, insa aparent nu cu Coarna neagra romaneasca ci Moldoveneasca, pentru ca par a fi diferite ca soi. E obositor :)

Nu doresc sa vorbesc prea mult despre acesti struguri, in fond nu veti gasi in rafturile magazinelor nicio sticla etichetata cu oricare dintre aceste denumiri. Sunt ca niste vestigii intr-un muzeu de istorie, desi mai exista probabil cultivate pe ici-colo, cum e Negru Vartos in colectia ampelografica a universitatii din Iasi.

Intr-o concluzie, autorul propune aceasta lista dpdv al calitatii: Negru vartos, tigancusa (nu stim care din ele, probabil prima), Seina, Vapsitoriu si Negru moale.

Acum, haideti sa facem o comparatie. In aceeasi perioada apare la Bucuresti "Manualul de agricultură" din 1869 a lui P.S. Aurelianu. Iata ce considera el mai valoros (foto de mai sus). Lasam la o parte soiurile albe (in masura in care le identificam corect) si ramanem cu: Seina, Negru Moale, Negru Vartos, Timpuria, Murga si Vulpea. Sa amintim ca si aici pot apare confuzii, in fond Seina, Negru Moale si Murga pot fi dupa registrele actuale acelasi lucru. 

Desigur, aceste soiuri par din alta lume. Intr-un fel, asa si sunt. Peste cativa ani, filoxera isi va incepe tristul marș prin podgoriile de la noi. Atat mica insecta cat si propria noastra nepricepere, delasare si inadaptare vor face ca multe din aceste varietati pomenite la 1874 sa fie azi doar niste denumiri vetuste. 

Falsificatorii de vinuri din Bucuresti, 1894

Cand "scanezi" trecutul dupa informatii despre vin, uneori gasesti mai mult decat iti doresti. Gasesti imaginea unei lumi, a unui timp, mentalitati maligne etc. Vezi micile seminte in germinare ale unui rău care va cuprinde peste ani planeta. Uitandu-ma la stiri, cumva simt o relevanta pe care vreau sa v-o impartasesc

FALSICATORII DE VINURI

Domnule Redactor, Ziarul Ţara din 5 ianuarie 1894, publica următoarele : «Primăria Capitalei a confiscat zilele acestea «o colosală cantitate de vinuri. «In dezastrul acesta al specialitate! de pun«gaşi, e de observat că maeştrii in arta de a falsifica vinurile, sunt esclusiv jidanii angrosişti. «S’au găsit vinuri despre care chimistul espert «afirma că nu conţin un strugure la vadră. «Fireşte că marfa a fost confiscată, iar negustorii daţi judecăţei». Dacă lucrurile astfel povestite ar corespunde cu realitate nu am avea absolut nimic’de obiectat, căci falsificatoriit rebuesc stigmatizaţi intru cit ei răvnesc la ciştiguri ilicite în detrimentul sănătăţei publice. Pentru ca publicul cititor insa sa fie pe deplin edificat, ţinem a rectifica informaţia căre preducînd cazul la adevărata lui proporţiune.

Este adevărat, Domnule Redactor, că mulţi comercianţi de vinuri întrebuinţează o minimă cantitate de sacharina,pentru a îndulci viţiul recoltat acru. Cestiunea de a se şti dacă aceasta substanţă schimbă caracterul higienic al vinului producând consecințe rele pentru sănătatea publică a fost mai pretutindeni rezolvată in sens negativ. Dacă la 16 Neombrie 1893 consiliul de higiena al comunei București a decis că sacharina nu poate, sub nici un cuvint fi introdusă ca mijloc de îndulcirea vinului, intervine insă o autoritate superioară, căreia consiliul de higiena al comunei București, nu poate resista. Așa, D.tir., Felix, directorul general al serviciului sanitar, a cărui solicitudine pentru sănătatea publică nu poate fi contestată este de o părere contrarie. Prin adresa No. 26.303 din 30 Octombrie 1893, D-sa comunică D-lui medic şef al comunei Iaşi, că, consiliul sanitar superior căruia s’a supus cestiunea, a opinat că sacharina se poate întrebuinţa în dose minime. Rămine clar constant că întrebuinţarea sachatrinei în dose minime nu poate fi considerată nici ca fapt delicios, nici ca fapt ilicit. Dacă sunt comercianţi cari introduc dase mai mari de sacharina,apoi acest soi de indivizi se găsesc între toate naţionalităţile şi nu sunt numai evrei; imoralitatea nu are religie şi nici naţionalitate.

De altminteri cazul ce ne preocupă poate fi invocat ca cel mai eclatant exemplu. Intr’adevăr, la rampa de vinuri din Bucureşti, sunt 25 comercianţi creştini şi numai 18 comercianţi evrei. Agenţii comunali procedind la luarea probelor, au vizitat toate vasele cu vinuriale celor 18 evrei, vizitind pe la 6 creştini numai cite două vase din eite au avut. De ce ? Acest procedeu este o insuficientă îngrijire de sănătatea publică se pare a avea tendinţa pe a ponegri pe comercianţii evrei. Totuşi nu s’a putut stabili de cit acest rezultat . La fraţii Edelstein, din 76 vase cu vin s’a găsit 4 suspecte; la Radu Constantin din 4 vase cu vin s’a găsit 1 suspect; la Lupu, Waserman, din 15 vase cu vin s’a găsit 2 suspecte ; la D. Vasiliu,din 4 vase cu vin s’a găsit 2 suspecte; la B. Carmiol, din 6 vase cu vin s’a găsit 2 suspecte; la Cos. Calinescu, din 4 vase cu vin s’a găsit 2 suspecte ; la A. Ciupescu din 39 vase cu vin s’a găsit 4 suspecte , iar de la D-nii Chiriţescu, loan Constantinescu şi I. Calinescu, s’a luat numai din cite două vase, rămănind cele l’alte vase necercate, fără a se cunoaşte pînă în acest moment rezultatul analizei. Iată, D-le redactor, cum stau lucrurile, fără teamă de dezminţire. Nu putem îndeajuns regreta că comercianţii cari îşi angajează capital şi muncă în comerciu şi căror nu li se poate nimic reproşa sub raportul onestităţeî comerciale, au fost puşi in modul unora cu cari nu au nimic de împărţit şi aceasta fără nici o rezervă.

Mai multi comercianti de vinuri.

in Adevěrul, ianuarie 1894 (Anul 7, nr. 1741-1766)

Nota de degustare, pentru unii muma, pentru altii...

E un articol recent in Decanter (Chris Losch, "Hitting The Right Note") care abordeaza problema notei
de degustare, evolutia acestei "unelte" de la "potabil/nepotabil" pana la standardizarea contemporana via WSET sau CMS, stiti voi, "aciditate medium plus etc".  Puteti sa-l cititi, este interesant.

M-a pus pe ganduri, intr-un patetic mod retro si intro-spectiv. Cand am inceput blogul acum aproape fix 14 ani, am observat felul in care se descriau vinurile pe net: Vinul.ro, Wine Spectator etc. Dupa cateva incercari de imitare, cu lista lunga de descriptori etc am ajuns la o concluzie fireasca: de ce sa le scriu? Pentru propria memorie, pentru comunicarea catre altii, pentru industrie? Ori ceea ce imi facea placere era sa scriu, sa ma exprim, ca sa zic asa. Asa am ajuns la ideea ca voi comunica un vin indicand cat pot ceea ce este, o idee despre pret-calitate, dar si legarea lui de cu totul altceva decat vinul: o carte, un film, o situatie, un meci de fotbal etc. In acest fel, in mintea mea cel putin, puteam parasi fara regrete vinul, un subiect mustos dar limitat, si plecand de la el sa ma duc cat de tare simteam pe câmpii. 

Nu era neobisnuit sa inchei un text despre un vin de exemplu astfel:

Acest Riesling este un vin adecvat pentru mesele colocviale cu sapte feluri, de la noi, merge aproape la orice, desigur cu predilectiile cunoscute: carne alba, peste, fructe de mare, etc, dar chiar si la vorba multa- saracia omului: politichie, discutiile despre nemurirea sufletului, controversa Heidegger-Carnap-Cassirer, apararea Alehin, suprematia lui Batman asupra lui Superman, si chiar oportunitatea pastrarii ca titular a lui Banel.

Uneori creativitatea o lua razna, cum a fost cazul descrierii unui vin ca parte dintr-un interogatoriu la Securitatea anilor '50. Si asa "comunicam " o Cramposie de Dragasani. Alteori, am creat texte literare intregi, doar ca sa ascund in ele o mica nota de degustare. Fiecare episod din Extraordinarele aventuri ale lui Basil Ionescu are un vin insurubat prin viscere. De ce? Nu stiu. Imi facea placere si nu pot decat sa sper ca am transmis asta cititorilor.

Cu asemenea puseuri, era evident ca voi ajunge sa scriu si in Vinul.ro, ceea ce s-a si intamplat in vreo doua, trei luni. Si in Somelierul, Millesime etc. Apoi am umplut saptamanal o pagina de ziar, un an de zile. Nu mi-am schimbat stilul, nu am devenit mai ritos, mai serios, pentru ca vorbim de vinuri aici, chef si voie buna, lautari mierosi, hai, noroc, cumetre!, nu despre holocaust sau mecanica cuantica.

Nu vreau sa spun ca felul in care scriam era exemplar, de urmat, mirobolant etc insa asa simteam eu ca trebuie scris si asa imi exprimam abilitatile si stilul cat mai bine.  

Mai tarziu am ajuns sa scriu si altfel de "note". Cand scriam pentru Selgros, de exemplu, textele, chiar daca 90% din categoria un vin-un text trebuiau sa puna in valoare acel produs, ca altfel de ce m-ar fi platit un mare retailer sa dau cu verbul in folosul lui, nu? A folosit si ca am avut libertate editoriala, puteam sa-mi aleg vinurile, erau niste conditii, insa firesti. E interesant cum se schimba tonul cand scrii astfel. De fapt, nu cred ca tonul se schimba, cat perceptia cititorului. Cand asociezi clar textul de un retailer, dintr-o data acelasi text devine publicitar si apar dubiile cititorului. E o mare diferenta intre a fi platit sa scrii si a fi platit sa lauzi, iar diferenta aceasta nu e chiar atat de sesizabila pentru public.

Ca veni vorba, in particular, neasociindu-mi numele cu textul, am scris si note de vanzare, nu de degustare. Din punctul meu de vedere, sunt dificil de scris, pentru ca daca vrei sa iesi din canonul "arome de fructe de padure, exuberant si elegant, minunat langa carne de vanat si steak de vita" si de ce sa nu vrei sa iesi?, e dificil sa transmiti si un adevar despre lichid si un "cârlig" pentru cumparator, dar suficient de succint incat sa incapa intr-un numar mic de cuvinte. Plus ca trebuie sa ai in vedere gama, canalul de distributie, publicul vizat etc. E grele!

Am scris si un meniu de vinuri, de fapt o carte de vinuri. Fiecare vin din meniu (selectia mi-a apartinut tot mie) trebuia sa aiba alaturat un text. O pagina, un vin, un text. Clientul a dorit stilul meu, mi-a transmis clar asta. Nu stiu ce s-a ales, daca s-a ales ceva de texte, dar a fost foarte distractiv si nici banii n-au fost răi :)  Par example:

Negru de Dragasani Reserve 2017 Prince Stirbey #Chill Mood

La un moment dat, in viata trista de adult, trebuie sa va fi intalnit, macar o data, cu o fosta/fost prieten din vechimea mare. Si nu ma refer la foste (ok, pentru restul textului, luati “/fost” by defaut, nu de alta dar corectitudinea politica e obositoare si repetitiva) care inca sunt in cercul de prieteni, ci la cele pe care nu le-ati mai vazut de 10, 20 de ani. La coada de la supermarket, in locul de joaca pentru copii, la o cumetrie de corporatie! Sa zicem ca sunteti abordat cu “salut, ce mai faci” Si tu te uiti cu ochi mari, caci timpul nu e amabil decat cu zeitele, incercand sa-ti amintesti cine, ce, si dupa ce izolezi cat de cat perioada si intamplarile posibile, cam cat de magar ai fost, din moment ce e o fosta. Dupa ce ai un scurt dialog generic, gen “am doi copii, unul de 20 si unul de 15” sau “n-am, m-am insurat cu cariera”, te desparti si ramai usor marcat de intalnire. Poate nu mai stii cum o cheama, nu-ti amintesti exact cum v-ati despartit, sau poate va amintiti prea exact. Efuziuni, nostalgii, furii, regrete etc. Pe scurt, sentimente. Dar filtrate, deja trecute prin terapia memoriei, imblanzite, putin periculoase.

Ei, acest vin este acompaniamentul perfect (dar si alinarea, daca anamneza a fost prea revelatoare) pentru asemenea clipe. Totodata :) merge foarte bine alaturi de fripturi, pastrame, paste cu sos, dar daca totusi amintirile va bantuiesc si taie pofta de mancare, poate doar un mic platouas cu branzeturi? Doar unul mic? Are acea suculenta, eleganta, catifelare si curgere lina pe gat potrivita intemperiilor sufletesti.

Mno, acum e clar unde ma plasez in disputa nota de degustare/text cu aiureli VS o codificare gen WSET, insa nu insemna ca nu apreziez incercarea utilitara a celei de a doua abordari. Chiar daca mi se pare usor inutil efortul. Dar este evident o diferenta intre o descriere pentru entertainment si una profesionala, menita sa comunice o radiografie usor de citit de altii din industrie. Acelasi text indreptat catre publicul larg, in fine pasionati, entuziasti etc ar fi un esec de comunicare, dupa mine. Nu sunt ipocrit, cand trebuie sa-mi notez reperele unui vin, nu o sa scriu ca-mi aminteste de prietena din a noua, ci "lamaita, caise, aciditate ridicata", urmand sa imi las fantezia sa zburde ulterior, in masura in care scopul scriiturii este sa contina fantezie. 

Amu' vad ca articolul din Decanter s-a dus in vinosfera noastra si pe pista "obiectiv vs subiectiv". Trecand peste nevoia de definire prealabila a acestor notiuni, caci fiecare poate intelege nitel altceva,  aici e usor gresit pusa problema. O nota de degustare este doar un produs din comunicarea vinului. Intrebarea mare este daca ceea ce se poate spune despre un vin este rezultatul unei experiente obiective vs subiective. Este receptarea sa ca masurarea  grosimii cu sublerul sau ca descrierea unei opere de arta? Mi se pare ridicol sa crezi ca descrierea unui vin este un proces obiectiv 100%, insa si in al doilea caz, depinde de probitatea receptorului: cum descrii acea opera de arta? Cu seriozitatea unui critic de arta profesionist, educat in acest sens, cu unelte culturale si cognitive potrivite sau ca transcriere a unui impact estetic resimtit? Descrii ce este in masura in care poti palpa acea "existenta" sau ce iti sugereaza, ce te face sa simti? Si in subiectivitate exista un procent de obiectivitate, nu-i asa?

Ei, cam atat pentru azi. Pana la urmatoarea, mai vorbiti si-ntre voi.

De la Joseph Domany, un nume intr-o lunga lista din 1867, la cateva pahare de vin pe masa mea, in 2022

De cele mai multe ori descoperi povesti interesante plecand de la o sticla de vin. Istorii, anecdote, oameni interesanti. Insa uneori se intampla si invers, cum veti vedea

De exemplu, zilele trecute am descoperit o colectie de cataloage cu premiantii de la expozitiile universale de la Paris. Printre care si cea din 1867.

Despre participarea romaneasca la eveniment aflam cate ceva de pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe: "Comisarul general al Principatelor Române pentru Expoziţia universală de la Paris 1867, a fost Alexandru Odobescu, care a încredinţat construcţia Pavilionului României arhitectului francez Ambroise Baudry. Edificiul a avut drept model principal Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş; diferenţele arhitectonice faţă de modelul original au fost însă semnificative. A fost remarcat faptul că Pavilionul Principatelor a fost expresia tipică a unei arhitecturi aflate la confluenţa a două lumi extrem de diferite, Orientul si Bizanţul."

Si ajungand la cea din 1867, parcurgand lunga lista a distinctiilor la vinuri (deh, puteam sa caut concursul de sapunuri sau biscuiti, dar atat s-a putut), imi sare in ochi un participant premiat cu medalia de bronz dintr-un oras cunoscut: Arad. Domnul se numea Joseph Domany, si a primit distinctia pentru "Vins de Hongrie", "Autriche". 

Istoria e complicata: pe 8 februarie se semnase Compromisul care a dus la formarea Austro-Ungariei in locul fostului Imperiul Austriac care se confrunta cu disensiuni interne din pricina statutului celor doua monarhii componente. Putem presupune ca denumirea generica de "Autriche" este doar o simplificare, intrucat toti participantii au fost incadrati in aceasta categorie, fie ca proveneau din Viena, Budapesta sau Cluj. In fond, in 1867 nici nu exista Romania, ci Principatele Romane Unite, care formal erau inca supuse Imperiului Otoman. Carol I devenise principe cu un an mai devreme, insa va fi incoronat rege abia in 1881, dupa recunoasterea internationala a independentei de facto obtinuta pe campul de lupta dupa razboiul ruso-turc din 1877-78.

Joseph (Josef, Iosif) Domany facea parte dintr-o familie importanta din partile Aradului, in fond exista si astazi o cladire impozanta in centrul orasului purtand numele acestei familii, insa in ce priveste vinul "se crede ca cea mai veche firma comerciala si de export era cea a lui Iosif Domany, care la inceputul secolului al XX-lea implinea un secol de existenta" (Traditiile si cultura vitei de vie in zona Aradului, aut. Mihalca, Lazea, ed Ceres, Bucuresti, 1990, pg. 151).  

Firma avea un "chateau" in Ghioroc, de unde se coordonau lucrarile agricole si producerea vinului. Ghioroc nu este departe de Paulis si este flancat de aceleasi dealuri stancoase de unde Balla Geza produce cunoscuta gama Stonewine. 

credit foto: pivnitelebirauas.ro

Nu mare mi-a fost mirarea sa descopar ca atat cladirea cat si o parte din fostul domeniu se gasesc astazi in proprietatea unui nume cunoscut mie, insa insuficient explorat, pana acum: Pivnitele Birăuaș. Acestia exploateaza 4 hectare (Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Burgund mare), deci eticheta de crama boutique este foarte nimerita. Sigur ca nu mai exista legatura cu familia Domany, dar cred ca e ceva intrinsec cladirilor, pietrelor si pamantului care poate duce mai departe istoria lichida a vinului, uneori si in lipsa unui om sau altuia.

Cum pofta si curiozitatea s-au rasfrant din paginile batranului catalog frantuzesc in concretul imediat, am comandat si degustat urmatoarele:

Stein Rosu de Minis Rezerva 2017, Cabernet Sauvignon, 13,5%, 42 lei. Un inceput bun, un vin agreabil, inca tanar, chiar putin "sauvage" in pofida celor 12 luni de maturare in baric si inca 18 de sticla, cu fructe rosii si negre (coacaze, afine), fine nuante de maturare in lemn, gust viguros, o cencentratie foarte buna, cu taninuri suficient domesticite, remanenta medie. Un vin care face banii, exponent al unui terroir favorabil. Ma gandesc ca eticheta superioara (Josef), care e maturat si mai mult, poate oferi fix acea finete care e doar intuita in aceasta tinereasca rezerva, ca sa folosesc un oximoron. 86 pct 

Grand Cru Cabernet Sauvignon 2003, 13,5%, 49 lei. Evident, mare intrebare pentru un cabernet romanesc de aproape 20 de ani, de la o crama mica,  ar fi: mai e in viata? Raspunsul este da. E ceva artrita pe acolo, de la culoarea matura, la o aromatica care propune o nota medicinala intensa care se disipa in timp, ceara, ceai negru, tutun, obisnuitele tertiare, cu ceva afine si cirese plapande pe partea de fruct. Vinul nu moare in timp, ba chiar l-am gasit mai agreabil dupa o zi de tinut in frigider, compensand aromatica nu foarte atractiva prin finetea gustului, pastrand o aciditate destul de vie, ca un octogenar surprinzator de spinten. In ansamblu, nu e un vin la care sa dai navala, dar nici nu as putea spune ca a fost o dezamagire, avand in vedere... 78 pct? 80? Poate ar fi trebuit sa iau ceva mai recent, insa am zis sa-l iau pe cel mai vechi, ca sa-mi fac o parere despre potential. 14 luni in butoaie din stejar romanesc.

Stein Rosu de Minis 2019, Pinot noir, 13,8%, 42 lei. Din pacate cu defect de dop, dar ca structura mi s-a in genul de Pinot vanjos, poate un pic prea vanjos pentru asteptarile de la soi. 10 luni in baric frantuzesc.

Grand Cru Pinot noir 2006,  13,5%, 49 lei. 30 luni in butoaie de stejar romanesc! Culoarea este de intensitate redusa, cu evidente nuante de maturitate. Tutun, ceai negru, cirese, usor "nisipos" in gust, cu niste taninuri surprinzatoare, poate mostenite de la lunga maturare in lemn sau poate de la caracterul zonei, pomenit in literatura, de zona cu vinuri rosii care au nevoie de ani si ani ca sa-si rafineze asperitatile, cine stie? Nu mi s-a parut foarte agreabil la consum, trecand peste satisfactia ca nu e decazut.   

Nu e prea sigur sa tragi concluzii dupa o serie atat de limitata, insa as zice ca e ceva acolo, nu de pomana Domany era destul de cunoscut in epoca, de la Viena si pana la Paris. E ceva si cu dealurile acelea pietroase. Pana la urma incepem incet-incet sa ne redescoperim "cru"-urile, fie ca sunt parcele anume din Minis sau din Dragasani sau Dealu mare. Si pentru asta pe langa moderne analize de sol, nu strica sa aruncam un ochi si in istorie.

Later edit: la Expo Paris 1878 un anume Domany J. a castigat o medalie de aur in sectiunea "bauturi fermentate"