 |
| FOTO: winesofa.eu |
Pâna la urmă când și prin ce mijlocire a apărut termenul de șpriț? Ei bine, aflăm de la Rodica Zafiu (Dilema veche, nr. 536, 22-28 mai 2014) că “primele atestări [ale cuvântului “spriț” n.a.] înregistrate de dicţionare sînt din jurul lui 1900 (dintr-un Vocabular al lui V. Săghinescu, din 1901); se presupune deci că a venit odată cu chelnerii (în fond, tot un germanism, din Kellner) şi restaurantele de tip austriac”.
Bunăoară descoperim la început de secol destule șprițuri textuale sau vizuale în revista umoristică Furnica. De exemplu, în numărul 43. din 10 iulie 1905 ne încântă lirice indicații: “un pahar de șpriț, băete/ Și nițel pe loc repaos” (Bidon Dimitriu, Din Dadilov) sau cronica unei campanii publicitare din Cismigiu: “mușteriii noștri n-au suferit în cele două memorabile seri decât de sete, pe care suntem siguri, însă, că le-am stins-o ploaia torențială de halbe și de șprițuri (din pivnițele Ciucanu, Calea Griviței)” (G. Ranetti, Cârciuma revistei Furnica).
De aici încolo șprițul devine prezență constantă, cum ar fi în schițele aceluiași George Ranetti: “ce, te duci fără să bem un șpriț de adio?”, “Vax! Nu-mi datorezi nici măcar un merci! Singura mea plăcere ce poți să-mi faci e să vii colea la Gambrinus să-ţi ofer un mic şpriţ de plecare“ (Lasă că aranjez eu, nr. 147, 1907), În același număr găsim și aforismul: „sîngele nu se face niciodată nici apă, nici şpriţ“ (Kiriak Napardarjan, Notarra II-a, ibid).
Așadar obiceiul deja încetățenit își capătă numele atât de utilizat astăzi abia la începutul secolului XX.
Într-adevar, urmând literatura mare, nu vom descoperi cuvântul șpriț, decât hăt! târziu, în interbelic. A se vedea “O istorie literară a vinului în România”, de Razvan Voncu (Curtea Veche, Bucuresti, 2013). Mai mult ca sigur, Eminescu și Creangă, în răcoarea Boltei Reci, nu se întrețineau cu șpriț, ci mai degrabă cu un curat jin di Cotnari sau Huși.
Nu mai e mult și ajungem la I.C. Teodorescu, guru al oenologiei românești în interbelic, cu o pastișă din “Viile Noastre” (Cartea Românească, Bucuresti, 1935 în “Cronica viticolă a anului. Conferință ținută prin Radio la 24 Iulie 1933”). Combate bine venerabilul:
“În România, nu contează calitatea. Consumatorii noștri, lipsiți de cele mai elementare cunoștințe în materie de vin, acceptă să li se prezinte orice fel de asemenea produs.
Se beau cu sifon tot felul de vinuri ordinare, crude, și prefăcute, de orice proveniență ar fi. Nu se relevă și apreciază un vin învechit, superior, de origine vestită, prezentat la sticle înfundate. Sunt prea puțini amatori de vinuri fine și prea numeroși băutori de șprițuri. Cu asemenea consumatori, desigur, nu marfa superioară se va vinde cu preț, căci negustorii nu pot câstiga atât de mult cu ea, cât dela una inferioară”.
Așadar, vorbim de un obicei care a început nu atât din fandaxie, ci din necesitate. Am putea înșira un lung sir de citate din ai noștri sau ai lor (adică din străinii călătorii pe meleagurile noastre) în sprijinul acestei idei, însă acestea ar fi mai potrivite pentru o cuvântare dedicată.
Să zicem, în încheiere, doar de una. Păstorel Teodoreanu, un om despre care numai hulpavii inculți ar putea spune că n-avea papilele și sinapsele brici, scrie în 1943 “Sifonul”, apărut in ziarul Vremea din 1943: “avem noi vinuri pe care să le putem bea pure? Dacă nu le-am drege cu puțin sifon nu s-ar putea bea![…] [sifonul] e inamicul nr.1 al podgoriei noastre. De origine etnică necunoscută, inestetic și subversiv, guițând și grohăind porcin, nu s-a mulțumit să profaneze zâmnicul și crama prin oribila mezalianță denumită șpriț, dar de la cârciuma periferică, unde stăpânește în dictator, a izbutit să se insinueze până în restaurantul de lux și la simandicoasele banchete. E prea mult!“(Gastronomice, ed. Agora, Bucuresti 2010, pg. 202).
(Episoadele precedente: 1 si 2)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu