Greu cu vinul prin hipermarket

 Pierd timpul în Selgros Galați cat aștept pe cineva cu treabă în apropiere. Desigur, astept la raionul de vinuri, unde altundeva?

 Eu nu vreau sa fac nimănui un defavor sau un deserviciu, însă pentru un ochi antrenat e urat ce vezi acolo. O mulțime de vinuri prost dispuse (la propriu)! Adică eticheta cu prețul magazinului de sub el nu e pentru acea etichetă, ci pentru un alt vin care e in alta parte. 

E oferta la un rose destul de bun, dar ce să vezi, toate sticlele sunt 2020!

 Daca te duci sa iei sa zicem 24 de sticle dintr-un sortiment care sa nu fie "grasă", "bănuți" etc, afli de la responsabil crudul adevăr: au doar 6 sticle sau 12. Practic in stoc mulțumitor din tot raftul acela dublu sunt doar vreo 10 etichete arhicunoscute. Restul fac o tristă figurație ani de-a rândul. Vezi albe 2018, roseuri 2019. 

In plus, colocvial mi s-a spus că vinurile moldovenești oricum sunt mai bune decât ale noastre. 

Văd un preț la un roșu portughez foarte decent, daca dai cu aplicația e la vreo -40%. Ajung la casa și ce să vezi? Nu e nicio reducere! Vânzătoarea spune că e prețul vechi la raft, că nu mai e actual...

Alta dată comand cu livrare pentru un eveniment un anume spumant. Și când vine livrarea sunt jumătate albe, jumătate rose, că deh, nu aveau numărul de sticle pe stoc și au zis că merge și așa. 

Pai de aia prefer de ani de zile sa iau de la oameni cunoscuți de mine din online, chiar daca nu e la fel de comod, chiar daca implica riscul transportului etc. Măcar de la ei primești exact ce vrei! Poate pe la alte Selgros din țară lucrurile stau mult mai bine, dar eu nu prea am de unde să știu!

Șprițuri retorice. Marketing intrat la apa

Sunt multe obiceiuri practicate de toata lumea. De exemplu, scobitul in nas. Toata lumea face asta, insa simplu fapt ca toata lumea o face, nu valorizeaza cumva obiceiul. Nu devine social acceptat. Ceea ce e normal in intimitate poate sa nu fie la fel de normal in societate. Daca tie iti place maneaua sau forme extreme de heavy metal, e dreptul tau, poti sa asculti acasa ce vrei, insa daca vii cu boxa portabila la plaja in multimea de turisti si dai play la maxim, atunci nu mai e la fel de acceptabil.

Se bea șpriț in Romania. Ok, se bea. Si eu beau uneori. Dar asta nu face obiceiul de bon ton! 

Recent vedem in bula vinului un soi de efort colectiv, nu de justificare a acestui obicei, ci de validare, de inaltare a sa!  In mod straniu, sustinut de oameni educati, din industrie! E ca si cum tocmai ai terminat un doctorat in muzicologie, esti toba de teorie muzicala, stii totul despre muzica baroca a lui Bach, si primul lucru pe care il promovezi dupa asta este...o manea de Dani Mocanu!  Sau esti absolvent de filologie, ai studiat Proust cap-coada, dar promovezi un rahat de fituica motivationala scrisa 90% de ChatGPT! Nu are sens! De ce faci asta?

Unii zic ca hai sa promovam spritul de vara ca alternativa pentru bere, ca-i mai sanatos, mai voios, etc. Mai vindem doua trei sticle in plus, vinde si cel cu apa minerala, clientul hidratat, toata lumea fericita.

Sau ca e o poarta de intrare in lumea vinului pentru nehotaratii care inca nu si-au ales otrava.

Altii vad ca se vinde greu un anume vin, nu tocmai ieftin. "Spritul bun se face numai cu vin bun! Uite, am aici exact ce trebuie! 70 de lei, te rog!" Ridicol? Nu stiu!

Adica, pana acum ziceam ca vinul e o fiinta vie, este o opera de arta, sta cineva non-stop in pivnita si il desavarseste, atentie la pahare si la temperatura de servire etc iar acum bang! sa curga apa de sus, sa se sparga molecula! Adica cum am ajuns de la A la Z atat de rapid? S-a terminat manualul de marketing? Nu mai avem resurse?

Poate ca pare o idee buna acum, insa imi amintesc ca acum 15 ani era o incercare sa gasesti un vin alb sec. Rafturile erau pline de demi, de regula siropoase, ati ghicit, tocmai pentru ca sa se mai simta ceva dulce in sprit! Vrem sa ne intoarcem acolo? Ne-am chinuit o gramada sa educam oamenii, sa ne conectam cat de cat piata la gustul mondial si tocmai cand suntem pe aproape, punem batista pe tambal si tragem sifonul lângă noi?

Rezon, oameni buni! Aveti grija ce va doriti, ca s-ar putea sa se intample!

DESPRE ȘPRIȚ, FĂRĂ PERDEA: Consacrarea, la pragul dintre veacuri (ep.3/3)

FOTO: winesofa.eu

Pâna la urmă când și prin ce mijlocire a apărut termenul de șpriț? Ei bine, aflăm de la Rodica Zafiu (Dilema veche, nr. 536, 22-28 mai 2014) că “primele atestări [ale cuvântului “spriț” n.a.] înregistrate de dicţionare sînt din jurul lui 1900 (dintr-un Vocabular al lui V. Săghinescu, din 1901); se presupune deci că a venit odată cu chelnerii (în fond, tot un germanism, din Kellner) şi restaurantele de tip austriac”.

Bunăoară descoperim la început de secol destule șprițuri textuale sau vizuale în revista umoristică Furnica. De exemplu, în numărul 43. din 10 iulie 1905 ne încântă lirice indicații: “un pahar de șpriț, băete/ Și nițel pe loc repaos” (Bidon Dimitriu, Din Dadilov) sau cronica unei campanii publicitare din Cismigiu: “mușteriii noștri n-au suferit în cele două memorabile seri decât de sete, pe care suntem siguri, însă, că le-am stins-o ploaia torențială de halbe și de șprițuri (din pivnițele Ciucanu, Calea Griviței)” (G. Ranetti, Cârciuma revistei Furnica).

De aici încolo șprițul devine prezență constantă, cum ar fi în schițele aceluiași George Ranetti: “ce, te duci fără să bem un șpriț de adio?”,  “Vax! Nu-mi datorezi nici măcar un merci! Singura mea plăcere ce poți să-mi faci e să vii colea la Gambrinus să-ţi ofer un mic şpriţ de plecare“ (Lasă că aranjez eu, nr. 147, 1907), În același număr găsim și aforismul: „sîngele nu se face niciodată nici apă, nici şpriţ“ (Kiriak Napardarjan, Notarra II-a, ibid).

Așadar obiceiul deja încetățenit își capătă numele atât de utilizat astăzi abia la începutul secolului XX.

Într-adevar, urmând literatura mare, nu vom descoperi cuvântul șpriț, decât hăt! târziu, în interbelic. A se vedea “O istorie literară a vinului în România”, de Razvan Voncu (Curtea Veche, Bucuresti, 2013). Mai mult ca sigur, Eminescu și Creangă, în răcoarea Boltei Reci, nu se întrețineau cu șpriț, ci mai degrabă cu un curat jin di Cotnari sau Huși.

Nu mai e mult și ajungem la I.C. Teodorescu, guru al oenologiei românești în interbelic, cu o pastișă din “Viile Noastre” (Cartea Românească, Bucuresti, 1935 în “Cronica viticolă a anului. Conferință ținută prin Radio la 24 Iulie 1933”). Combate bine venerabilul:

“În România, nu contează calitatea. Consumatorii noștri, lipsiți de cele mai elementare cunoștințe în materie de vin, acceptă să li se prezinte orice fel de asemenea produs.

Se beau cu sifon tot felul de vinuri ordinare, crude, și prefăcute, de orice proveniență ar fi. Nu se relevă și apreciază un vin învechit, superior, de origine vestită, prezentat la sticle înfundate. Sunt prea puțini amatori de vinuri fine și prea numeroși băutori de șprițuri. Cu asemenea consumatori, desigur, nu marfa superioară se va vinde cu preț, căci negustorii nu pot câstiga atât de mult cu ea, cât dela una inferioară”.

Așadar, vorbim de un obicei care a început nu atât din fandaxie, ci din necesitate. Am putea înșira un lung sir de citate din ai noștri sau ai lor (adică din străinii călătorii pe meleagurile noastre) în sprijinul acestei idei, însă acestea ar fi mai potrivite pentru o cuvântare dedicată.

Să zicem, în încheiere, doar de una. Păstorel Teodoreanu, un om despre care numai hulpavii inculți ar putea spune că n-avea papilele și sinapsele brici, scrie în 1943 “Sifonul”, apărut in ziarul Vremea din 1943:  “avem noi vinuri pe care să le putem bea pure? Dacă nu le-am drege cu puțin sifon nu s-ar putea bea![…] [sifonul] e inamicul nr.1 al podgoriei noastre. De origine etnică necunoscută, inestetic și subversiv, guițând și grohăind porcin, nu s-a mulțumit să profaneze zâmnicul și crama prin oribila mezalianță denumită șpriț, dar de la cârciuma periferică, unde stăpânește în dictator, a izbutit să se insinueze până în restaurantul de lux și la simandicoasele banchete. E prea mult!“(Gastronomice, ed. Agora, Bucuresti 2010, pg. 202).

(Episoadele precedente: 1 si 2)

(text publicat initial pe supervinuri.agrointel.ro)

DESPRE ȘPRIȚ, FĂRĂ PERDEA: Apă cu bule din Brașov pentru vinul acru din Muntenia (ep.2/3)

FOTO: BCU Cluj

Nu știm dacă obiceiul șprițului s-a răspândit ca fulgerul din Viena, Veneția sau Budapesta, însă e cert ca șprițul (încă neîntâlnit sub denumirea de azi) se practica în epocă și la Bucuresti. Dovada? De găsit în rândurile de mai jos.

“Domnul Wallbaum mergea atunci mai des cu mine și cu Heinrich la izvoarele de apă proaspătă la cofetaria Ferestro, așezată la o jumătate de ceas de oraș, uneori îmi oferea un pahar de bere de la beraria Krebs- pe atunci singura din București- și îmi recomanda cu tărie să nu beau niciodată vinul obișnuit al țării curat, ci întotdeauna amestecat cu apă sau cu apă minerală acidulată” zice Rudolf Neumeister în “Amintirile unui cleric din dispora” 1844-1848, în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea: 1847-1851 (volumul 6, pg 131).

Poate credeți că asta făceau doar niște germani în mijlocul Țării Românești, fiind obișnuiti cu ale lor. Greșit! Ia priviți:

“[…] se poate primi astfel de vin și în restaurante, unde au și apă minerală, numită borvis, prin amestecul căreia vinul musează ca șampania și se lasă băut cu plăcere. Asemenea apă se aduce aici din Brașovul Transilvaniei, în butelii înfundate cu rășină. Vin bun, muntenesc, aproape nu există în București. De obicei este acru, dar în două cu apa minerală este cu desăvârșire plăcut de băut. Dacă au aici vin bun, atunci acesta este de la Odobești din Moldova”, ne spune un Anonim polonez la 1854 (jurnal în manuscris găsit în biblioteca publică din Varșovia), reprodus în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea (volumul 6 : 1852-1856, Pg 196).

Dar, acum pe grai molcom, ardelenesc, iată ce găsim într-un ziar de limba română (“Familia”), păstorit de Iosif Vulcan, din Nagyvarad (Oradea-Mare), in 1889, așadar dinainte de Unire! E “Doina de pe Mureș”, și zice-se în ea “place-mi borvizul cu vin, mândra din satul vecin“. E drept ca autorului îi plăcea și “vinul curat și mândra din alt sat”,  și așa ne întoarcem la “borviz”, care e cuvântul preluat din maghiară pentru apa minerală cu bule.

În Regat, Caragiale-tatăl, deși amintește frecvent de obicei în Momente și schițe („trei cinzeacuri cu sifon“, „două baterii cu sifon mare“, „o semibaterie cu sifon“), nu-i spune niciodată pe numele astăzi consacrat. Pentru că nu exista încă la noi. Fiul însă…”Se găseau pe atunci, slavă Domnului, și nu scumpe, vinuri de Bordeaux și de Bourgogne să fi făcut cinste unui ospăț regesc. Lui Gorică nu-i erau însă pe plac, el vrea un vin mai ușor, vin indigen, vin de gradină, descoperea el câte unul grozav și ne căra, prin cine știe ce fund de mahala, să ne cătrănească cu vreo poșircă mucegăită și tulbure”(Craii de Curtea Veche, în Opere, ed. Fundației Culturale Române, București, 1994, pg 76). Și punctul pe i-ul din vin: “se putea spune chiar că mai mult se făcea că bea, umflându-se cu șprițuri cu sifon, cu sifon albastru”.

Să avem rezon, însă! “Craii…”, deși asezați în plin belle epoque, au fost moșiți nu mai puțin de două decenii prin sertarele autorului, apărând propriu-zis abia în 1929.

Un moment mai precis al apariției termenului vom descoperi în episodul următor.

(precedentul episod: aici)

(text publicat initial pe supervinuri.agrointel.ro)

DESPRE ȘPRIȚ, FĂRĂ PERDEA: de la „spritzen” la „fröccs” (ep.1/3)

 

FOTO: welovebudapest.com

Să pui apă în vin nu a fost vreo descoperire epocală. În fond, scuzată-mi fie naivitatea constatării, apă există de când lumea, iar vin de când există civilizație. Probabil a fost o chestiune de minute până cele două s-au amestecat.

Sigur, fie germanii, fie austriecii își pot trage pe partea lor de masă certificatul de naștere al șprițului, pentru că este evident un etimon Germanic, mai precis de la „spritzen” (trad. a uda, a stropi).

Există nenumărate legende despre geneza șprițului, plecând de la soldații habsburgici, invadatori ai nordului Italiei, care, deranjați de tăria vinului peninsular, au făcut ceea ce era necesar pentru a-l aduce la nivelul de alcool cu care, din climatul lor mai nordic, erau obișnuiți. Alte povești îl pun pe malurile Rinului, unde Rieslingul poate capată o aciditate nu tocmai plăcută și era nevoie de ceva pentru a-l face băubil. Ce poate fi mai la îndemână decât apa, nu-i așa?

Nici nu mai amintim de Grecia sau de Roma antică, unde vinul era doar arareori consumat în puritatea lui nativă, pentru că ne-am afunda periculos în marasmul excursurilor dăunătoare fluenței narative.

E drept că șpritul pur-sânge implică bule. Care provin ori natural din apa minerală carbogazoasă, ori datorită teologului anglican Joseph Priestley, care în secolul al XVIII-lea, a inventat apa carbogazificată mecanic. Dovadă din nou ca iadul e plin de clerici.

Un loc în față printre pretendenții descoperirii acestui obicei de consum îl au maghiarii. Ei au o cronologie precisă. Șprițul unguresc s-a născut pe 5 octombrie 1842, când podgoreanul András Fay l-a invitat pe industriașul inventator Ányos Jedlik și pe poetul Mihály Vörösmarty la o băută prietenească. Jedlik a venit cu un sifon, Vörösmarty avea vorbele la el, Fay a adus vinul lui și…minune! Din spritzen s-a nascut fröccs! Oricum, ungurii l-au adoptat cu entuziasm, construind o adevarată știință în jurul lui. Există multe stiluri de fröccs, fiecare cu utilitatea, proporțiile și denumirea sa specifică, după cum puteți vedea în ilustrația de mai sus. De precizat ca un fröccs se face doar cu sifon!

La noi, folclorul actual vorbește despre șpritul de vară, care ar fi un sfert vin alb și restul sifon sau apă minerală, și ocazional despre șpritul de iarnă care s-ar face cu vin roșu și apă în proporție inversă celui de vară. Știm cu toții ca nu prea contează dacă e făcut cu apă minerală sau sifon, deși ar trebui. De pe o parte sifonul nu mai e obiectul nelipsit din orice gospodărie, pe de alta avem atâta apă minerală încât ne permitem, ce Dumnezeu! În teorie însă e important ca apa folosită să aibă o mineralitate moderată și echilibrată pentru a nu influența nefericit gustul amestecului.

Despre obicei de consum cât și despre termen, oricât am căutat, nu am găsit referiri mai devreme de mijlocul secolului al XIX-lea.

Despre aceste descoperiri înțepătoare vă invit să citiți într-un episod viitor.

(text publicat initial pe supervinuri.agrointel.ro)