Nu stiu daca ati vazut Crazy Heart, un film remarcabil doar prin interpretarile lui Jeff Bridges si Maggie Gylnenhaal, apreciate si de Academie. Nici Torres- Sangre de Toro 2007, n-a fost mai breaz, avand totusi calitatea de a fi usor baubil, si fara a fi prea profund, astfel incat sa distraga atentia cinefililor (nu vi-l recomand, la 26 de lei pot fi achizitionate lucruri mult mai bune).
E vorba despre un cantaret legendar de country, ajuns la batranete, alcoolic si falit, obligat sa cutreiere America cu o masina hodorogica si sa tina concerte in sali de bowling si baruri, pentru a supravietui. In fine, filmul nu este o mare realizare, povestea lui Bad Blake fiind un deja-vu. Dar sountrack-ul filmului m-a facut sa-mi desert memoria calculatorului, sa-mi revars drive-urile ca niste sertare pline de maruntisuri nefolositoarte, in cautarea singurului artist "country" care mi-a placut (dar ce spun "mi-a placut", i-am ascultat unele inregistrari cu o repetitie maniacala:).
Muzica country mi-a acompaniat copilaria, pe alocuri, tatal meu avand o groaza de discuri (Country&Western Greatest Hits I, II si III, etc) pe care le scotea la petrecerile dansante. Si cand ma gandesc la ele, zau ca-mi vine sa spun ca parintii nostri se distrau mai bine decat noi! Dupa revolutie si-a achizitionat un box-set cu mai multi "titani". Printre ei, un nume necunoscut mie, un tip cam trecut, imbracat in negru, cu parul valvoi si privire dura. Ati ghicit: The man in black himself! Nu ma omor dupa acest gen de muzica si 90% din ce canta el mi s-a parut "rubbish", dar Folsom Prison Blues si piesa Highwaymen erau iesite din context. Pana azi nu pot sa-mi dau seama cum a putut avea succes in anii '50 cu un cantec despre un condamnat la moarte care a impuscat un om in Reno doar ca sa-l vada cum moare.
Apoi, m-am intors la Pearl Jam-ul meu de toate zilele, Deep Purple si Zeppelin, Tiamat si Sisters of Mercy si cate si mai cate. Casetele erau ieftine pe atunci: 1500 de lei. Erau tarabe imense chiar in statia de autobuz de langa liceul meu. Ziua si caseta, de multe ori aleasa absolut la intamplare.
Si vine Zooropa al lui U2, si pe ea ce sa vezi: o piesa cantata de Johnny Cash, The Wanderer. Mi s-a parut cea mai buna melodie de pe album, fara a fi nicidecum un hit, era totusi foarte "atmosferica", cu versuri de un lirism de poezie mare si orchestratie calma dar obsesiva, incoronata cu vocea de predicator a lui Cash.
Am inceput sa urmaresc cu mai multa atentie evolutia(daca mai pot spune asa, omul avea o cariera de jumatate de secol) si am descoperit un fapt aiuritor. Inchipuiti-va un artist batran de muzica populara, sa zicem Gheorghe Turda, care se apuca brusc sa preia cantece de la Vita de Vie, Vank, Neurotica si Suie Paparude. Ar fi ceva iesit din comun, aproape o tampenie. Dar lui Johnny Cash i-au iesit: piesele par ca sunt ale lui, compuse acum douazeci de ani, si daca n-ai sti ca sunt ale altora, n-ai putea banui ca sunt "cover"-uri.
Sigur, in ultimii ani toata lumea a vazut Walk the Line cu Joaquin Phoenix si Resse Wintherspoon, si dupa moartea lui Cash, mtv-ul si vh1 l-au omagiat, difuzand pana la maculare, ultima lui piesa, cu iz de epitaf- Hurt. Si probabil, nu va fi ultimul film despre artistul american. Pana la urma si revenirea sa din anii '90, faptul ca s-a relansat, castigand publicul tanar- fan grundge si alternativ, prin concerte in clubul lui Johnny Depp, sunt intamplari cu iz senzational.
Va urez auditie placuta si sunt sigur ca veti recunoaste originalitatea si inconfundabilul din vocea lui.
Iata doua din piesele sale "clasice":
Si o mica antologie comparativa a celor mai remarcabile cover-uri:
si un mic omagiu postum:
3 comentarii:
Off, George, iar mi-ai trezit amintiri de neuitat despre vremile acelea :) Cand la putere erau casetele audio, discurile sau chiar benzile de magnetofon. Cine mai stie acum de Tesla sau Kashtan? Dar pentru noi erau adevarate minuni ale tehnologiei (ceea ce si erau pe atunci)...
Tin minte, de parca s-a intmplat ieri, cum ma duceam zi de zi in Tiglina (unde a fost Music Plus), la taraba unui nene care aducea casete de prin Polonia. Impuscam orice, asa am facut integrala Maiden, Metallica, Guns si alte rockereli de genul. Putin mai tarziu, a aparut musiu Petrica care numai el stia cum trage casetele alea cu metale grele; Unele se auzeau infect, dar pentru noi erau mana cereasca :)) Tiamat, Anathema, My Dying Bride, Death, Cannibal Corpse, Kreator, tot ce se putea lua...
Si acum am cred ca vreo 300 de casete audio la care nu voi renunta nici in ruptul capului. Pentru ca ele sunt marturia unor vremuri frumoase, vremuri in care parca apreciai la maxim ceea ce aveai si era o adevarata aventura sa gasesti cine stie ce titluri.
Iar The Man Comes Around a lui Johnny este cu adevarat o bijuterie, melodia mea preferata din repertoriul lui.
Sa traiesti, George!
Care era mare casa de productie(pirat)? Vivo?
Si apoi "la Barladeanu" unde cu putin ghinion puteai sa primesti o caseta cu jocuri pentru HC, in locul doritului Appetite for Destruction. Si cum ne imprumutam descoperirile intre noi. si cat de pretios era un casetofon de firma (sa nu se auda fasaitul enervant in pauza dintre melodii). Dupa 40 de copii dupa copii, calitatea sunetului era varza:)
Dar, asa era, parca ascultam albumele mai cu atentie. Acum in era digitala, totul e la indemana, dar parca nu mai stiu la fel de multe despre muzica. Si cum citeam heavy metal magazine si altele...Eh, memories...
Exact, Vivo era! Ooo, da, si Barladeaunu cu celebrul lor menu de casete:)) Aveau toate genurile posibile...tin minte si acum ca albumul "Power Metal" de la Pantera era trecut in catalog "Poiver Metal", de stateam si ma scarpinam in cap inainte sa-l iau:)) Cine avea casetofon de firma era boier, daramite sa aiba si un dublu deck cu inregistrare. Profitam la maxim de cei care aveau asa ceva si ma duceam sa inregistrez casete imprumutate. Se puteau scoate si bani frumosi inregistrand casete la mana a 13-a pe atunci :))
Si ca veni vorba de HMM, si acum am o colectia de reviste, inclusiv cele pe hartie de ziar. Si apoi a inceput sa apara Metal Hammer-ul unguresc. Ce mai conta ca nu stiam o boaba de maghiara? Cumparam tot :))
Memories, indeed...
Trimiteți un comentariu