Un pahar de vin fiert pentru CFR

Vinerea trecuta a trebuit sa fiu in Bucuresti, la o intalnire importanta si inevitabila, legata de munca. De ajuns am ajuns fara probleme. Intoarcerea acasa a fost mai complicata. O data pentru ca drumul Buzau-Braila a fost inchis, cu 20 de minute inainte sa ajungem la el, iar a doua oara pentru ca era aniversarea fiicei mele. Stiti cliseul din filmele americane in care tatal e atat de prins cu treburile lui incat lipseste de la momentele importante din viata copiilor. Ei bine, eu nu sunt american.

Asa ca am cerut sa fiu lasat la gara, gandindu-ma ca exista o probabilitate mai buna sa ajung acasa cu trenul decat cu masina pe un drum inchis. Trebuie sa spun ca am experienta de "sinistrat", patind-o si la sfarsitul lui ianuarie, cand viscolul m-a facut sa zabovesc o zi in plus in Bucuresti. Dar atunci, pe langa neplacerile intarzierii, am avut totusi ocazia unei intalniri interesante cu Valentin Ceafalau si Alin Ionita, in jurul unor beri Boc (sau bock). Ca sa nu zica lumea ca nu protestez, in felul meu.  

Modul in care CFR-ul trateaza intemperiile este pur romanesc. Adica haotic si fara vreun plan. Trenuri cu plecare incerta, intarzieri de 500 de minute la plecare, dupa care oamenii sunt dati jos din tren, iar trenul in sine anulat, lipsa de informatii, cozi emorme la ghiseu, unde nici functionarul nu stie daca trenul respectiv e anulat sau nu, etc. Singura sansa: sa stai in gara cu orele, cu ochii pe afisaj, poate-poate se trage la peron trenul tau si cu credinta in dumnezeu ca odata tras chiar va pleca. 

In Buzau a fost mai simplu, am intrebat la informatii despre eventualitatea unui tren spre Galati. Mi s-a spus ca am o sansa. Un intercity Bucuresti-Galati deviat prin Buzau, datorita inchiderii rutei obisnuite prin Urziceni, tren "care nu este de-al nostru", de ca si cum ar fi fost al cailor ferate japoneze, in sensul ca devierea il facea sa fie tratat cu oarecare condescendenta. Mi s-a dat o ora aproximativa de sosire, dar sa fiu linistit, trenul va fi anuntat si afisat pe display-urile garii. Traiesc in Romania si stiu ca nu trebuie sa te bazezi exclusiv pe informatiile date de functionari, asa ca iti ramane o singura sansa de a prinde trenul cu siguranta, si anume sa stai pe peronul garii, zgribulit in frig, cu ochii inspre directia din care ar trebui sa vina trenul. Si trenul a venit. Daca n-as fi aplicat  metoda experientei senzoriale e posibil sa fi mancat si acum covrigi de Buzau in sala de asteptare. Pentru ca exact asa s-a intamplat: trenul nu a fost anuntat, nu a fost afisat, nu s-au dat bilete pentru el (pentru ca "nu e de al nostru"), a stat doua minute la linia 5, peste alte doua trenuri deja trase, dupa care a plecat cu aceeasi discretie cu care a venit. Neavand bilet cu loc, dar in urma insistentelor capatandu-ma cu un bilet generic pe ruta Buzau-Galati, am fost mult mai linistit decat la precedenta sinistrare cand am platit un loc la un vagonul 6, trenul avand doar cinci vagoane. Atat de linistit, incat vazand multimea comasata din 4 trenuri anulate, m-am urcat la vagonul de clasa 1, unde stateau doar seful de tren si 2 politisti. Initial mi s-a spus ca neavand loc trebuie sa stau la clasa a II-a. Am aplicat o strategie infailibila: am comunicat "nasului" ca nici prin gand nu-mi trece sa ma mut si ca sunt bucuros sa platesc orice supliment doreste dumnealui atata vreme cat imi va da chitanta si toate celelalte. Am vazut "live", pe fata lui, procesul decizional care a tinut cateva secunde si care a dus spre asteptatul raspuns ca "situatia este oricum grea" asa ca pot ramane unde sunt. De fapt, n-avea chef de completat hartii. Il inteleg, avand in vedere ca "situatia este oricum grea" si cine mai are chef de taiat chitante in vremuri din acestea. Ironia situatiei face ca daca trenul n-ar fi plecat din Gara de Nord cu o intarziere respectabila, si daca aceasta nu s-ar fi marit pe parcurs, n-as fi putut prinde acest tren si nici aniversarea propriului copil. Deci Viva CFR si paharul de vin fiert din barul garii! Si cu doar cateva zeci de minute intarziere, eu si Ma numesc Rosu de Orhan Pamuk am ajuns acasa pe la 9 seara si chiar am putut ciocni un pahar de sampanie pentru copii. Yay,  Mission Acomplished!