Zilele trecute
imi aminteam despre obiceiul acum aproape apus al matuselor si doamnelor mai in
varsta de a oferi dulceturi sau serbet ca “tratatie” musafirilor. Nu vorbim de
musafiri invitati la masa, ci de interactiuni neprogramate, lipsite de
incarcatura simbolica sau protocolara. Cu toate acestea, exista un tipic. Cand
eram cu parintii sau cu bunicii intr-o astfel de vizita, primeam des o
farfuriuta cu dulceata sau o lingurita cu serbet si un pahar cu apa. Insa azi e
vorba despre dulceturi.
 |
| credit foto: seasonedkitchen.com |
Ei, nu mare imi
fu mirarea, umbland creanga prin “Calatori straini despre tarile romane…”, sa
nimeresc peste un pasaj care detaliaza oarecum stiintific aplecarea
locuitorilor din principate pentru dulceturi. Las si eu pasajul mai jos, nu de
alta dar poate va fi folositor altora mai dedicati subiectului.
Joseph Caillat a fost un medic
francez (distins cu Legiunea de Onoare) care a practicat medicina in Principate,
intre 1845 pana in 1848, iar in urma calatoriilor a lasat o interesanta
relatare, publicata mai tarziu, in foileton, in “L'Union Medicale" Paris, din
lunile martie-mai 1854.
Iata mai jos un
pasaj din “Calatorie medicala in provinciile dunarene”, foileton reprodus
partial in “Calatori straini despre tarile romane in secolul al XIX-lea”, Serie
noua, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2010. Pasajul de fata se gaseste in Vol.
VI, Pg. 522. Sublinierile imi apartin.
“A face dulceata este un obicei care nu este lasat
niciodata pe mana servitorilor. Chiar
doamna tarii nu se da inapoi de a face dulceturi si in anumite ocazii le
trimite sotiilor de consul. Modul de a oferi dulceata celui care te
viziteaza marturiseste despre pretuirea de care se bucura. Se face dulceata din
flori si fructe coapte.
A lua dulceata inseamna sa inghiti o lingurita apoi sa
bei apa proaspata. Este o racoritoare pe care o prefer serbeturilor din
Constantinopol sau bauturilor reci din Neapole. Toti strainii sunt de acord ca
este mai buna decat limonada, oranjada, berea sau alte lichide care astampara
setea. Romanul aflat in calatorie nu se
dezlipeste de borcanul de dulceata, saculetul cu tutun sau pielea imblanita.
Din punct de
vedere medical, uzul dulcetei este foarte interesant. In toate diminetile,
boierul sau negustorul ia una, doua sau trei lingurite, alaturi de pahare cu
apa proaspata, pana cand au scaune. Daca
nu are efectul imediat, atunci nu iese din casa si ia medicamente. Acest
obicei este atat de mutt inradacinat incat limba o marturiseste. Am iesit afara
semnifica am avut un scaun, dar si am iesit din casa [...]
Folosirea
dulcetei este importanta si sub raport terapeutic. Se pregateste dulceata cu miere in loc de zahar
pentru a fi un Iaxativ; cu petale de trandafiri pentru febra
intermitenta; cu coarne pentru a fi
astringenta; o indulcesc cu flori de
violete; iar pentru a fi racoritoare
cu zmeura etc. Aceste diverse sortimente, inghitite lingurita, de
lingurita, cu apa proaspata de cei foarte bolnavi, sunt apreciate si pot spune
ca nu am vazut la acestia respingerea provocata de celelalte infuzii pe care le
cunoastem. Ingerarea acestora din urma nu numai instaleaza treptat dezgustul,
dar de multe ori obosesc stomacul, in timp ce apa proaspata nu poate face nimic
rau [...]
In convalescenta
se da, pentru a reface stomacul, dulceata de gutui, de cedru, iar pentru a
starni apetitul cea preparata cu radacina de hrean salbatic. Dulceata romaneasca nu
seamana cu halvaua, un fel dulce turcesc cu miere, care are o mare reputatie in
intreg Orientul, unde este cunoscut sub numele de rahat. Acestea sunt solide,
moi, umplu gura, in timp ce primele sunt semilichide si mai
putin consistente ca inghetatele noastre, se inghit mai repede, ceea ce le
permite bolnavilor de a le lua de mai multe ori, fara efort [...]”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu