Românii și dulcețurile în secolul al XIX-lea (o mărturie)

Zilele trecute imi aminteam despre obiceiul acum aproape apus al matuselor si doamnelor mai in varsta de a oferi dulceturi sau serbet ca “tratatie” musafirilor. Nu vorbim de musafiri invitati la masa, ci de interactiuni neprogramate, lipsite de incarcatura simbolica sau protocolara. Cu toate acestea, exista un tipic. Cand eram cu parintii sau cu bunicii intr-o astfel de vizita, primeam des o farfuriuta cu dulceata sau o lingurita cu serbet si un pahar cu apa. Insa azi e vorba despre dulceturi.

credit foto: seasonedkitchen.com

Ei, nu mare imi fu mirarea, umbland creanga prin “Calatori straini despre tarile romane…”, sa nimeresc peste un pasaj care detaliaza oarecum stiintific aplecarea locuitorilor din principate pentru dulceturi. Las si eu pasajul mai jos, nu de alta dar poate va fi folositor altora mai dedicati subiectului.

Joseph Caillat a fost un medic francez (distins cu Legiunea de Onoare) care a practicat medicina in Principate, intre 1845 pana in 1848, iar in urma calatoriilor a lasat o interesanta relatare, publicata mai tarziu, in foileton, in “L'Union Medicale" Paris, din lunile martie-mai 1854.

Iata mai jos un pasaj din “Calatorie medicala in provinciile dunarene”, foileton reprodus partial in “Calatori straini despre tarile romane in secolul al XIX-lea”, Serie noua, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2010. Pasajul de fata se gaseste in Vol. VI, Pg. 522. Sublinierile imi apartin.

“A face dulceata este un obicei care nu este lasat niciodata pe mana servitorilor. Chiar doamna tarii nu se da inapoi de a face dulceturi si in anumite ocazii le trimite sotiilor de consul. Modul de a oferi dulceata celui care te viziteaza marturiseste despre pretuirea de care se bucura. Se face dulceata din flori si fructe coapte.

A lua dulceata inseamna sa inghiti o lingurita apoi sa bei apa proaspata. Este o racoritoare pe care o prefer serbeturilor din Constantinopol sau bauturilor reci din Neapole. Toti strainii sunt de acord ca este mai buna decat limonada, oranjada, berea sau alte lichide care astampara setea. Romanul aflat in calatorie nu se dezlipeste de borcanul de dulceata, saculetul cu tutun sau pielea imblanita.

Din punct de vedere medical, uzul dulcetei este foarte interesant. In toate diminetile, boierul sau negustorul ia una, doua sau trei lingurite, alaturi de pahare cu apa proaspata, pana cand au scaune. Daca nu are efectul imediat, atunci nu iese din casa si ia medicamente. Acest obicei este atat de mutt inradacinat incat limba o marturiseste. Am iesit afara semnifica am avut un scaun, dar si am iesit din casa [...]

Folosirea dulcetei este importanta si sub raport terapeutic. Se pregateste dulceata cu miere in loc de zahar pentru a fi un Iaxativ; cu petale de trandafiri pentru febra intermitenta; cu coarne pentru a fi astringenta; o indulcesc cu flori de violete; iar pentru a fi racoritoare cu zmeura etc. Aceste diverse sortimente, inghitite lingurita, de lingurita, cu apa proaspata de cei foarte bolnavi, sunt apreciate si pot spune ca nu am vazut la acestia respingerea provocata de celelalte infuzii pe care le cunoastem. Ingerarea acestora din urma nu numai instaleaza treptat dezgustul, dar de multe ori obosesc stomacul, in timp ce apa proaspata nu poate face nimic rau [...]

In convalescenta se da, pentru a reface stomacul, dulceata de gutui, de cedru, iar pentru a starni apetitul cea preparata cu radacina de hrean salbatic. Dulceata romaneasca nu seamana cu halvaua, un fel dulce turcesc cu miere, care are o mare reputatie in intreg Orientul, unde este cunoscut sub numele de rahat. Acestea sunt solide, moi, umplu gura, in timp ce primele sunt semilichide si mai putin consistente ca inghetatele noastre, se inghit mai repede, ceea ce le permite bolnavilor de a le lua de mai multe ori, fara efort [...]”