...si iarta-ne noua pacatele noastre

E duminica. Ma trezesc tarziu. Am stat ca fraierul pana la doua noaptea ca sa vad un film rusesc. Ma imbrac, ma duc pana la o billa din apropiere sa cumpar lapte, branza, niste rosii. Vremea fiind mohorata si strazile relativ pustii sunt cuprins de un sentiment ciudat de penitenta. Pentru ca nu-i asa, duminica e ziua lui Dumnezeu, dupa cum ii zice si numele, si in ea trebuie sa ne gandim la nemurirea sufletului si la concupiscenta trupului nostru bicisnic. Brusc, printre rafturi, devin constient de existenta mea precara si  simt nevoia imperioasa sa cad in genunchi cerand iertare, sa ma autoflagelez, sa sufar pentru pacatele mele. Si cand ridic ochii mei plini de cainta ce vad in fata lor?  Un bici, un trivalium, un brau cu tepi? Ei, nu, dar pe aproape: Galbena de Obobesti Vincon Vrancea, fara an, imbuteliata in vara lui 2012.
O tempora o mores! Valuri de amintiri inspumate pe malul salbatec al inocentei mele, adolescenta de anii 90, saniuta, rom, golden de odobesti, suferinta, anturaj nepotrivit, etc, etc. Iau sticla in mana si o simt rece si grea precum graalul. my precious.

Dar...sunt un om slab. iertare marite, n-am putut duce cainta pana la capat. am incercat, dar...nu sunt suficient de puternic. doamne-ajuta!