*text publicat in Revista Millesime, nr. 2, iarna, 2012.
Aş putea să-mi închipui un roman a cărui trama să se desfăşoare integral, pe parcursul a 600 de pagini, într-o bucătărie de bloc comunist? L-aş citi? Cred că răspunsul variază în funcţie de măiestria autorului. Deja îmi înfloresc idei despre cum ar putea fi. Ar putea fi ceva măreţ, o expediţie de speologie spirituală în care să se descopere specii nemaivăzute, sentimente şi idei noi, ceva scris cu “nobelitate” evidentă.
Imaginati-vă cum ar putea fi scris dintr-o mie de perspective, din punctul de vedere al unui personaj, din punctul de vedere al tabloului de pe perete, din punctul de vedere al sticlei cu vin de pe masă, sau- de ce nu- din punctul de vedere al gândacului de bucătarie, al porumbelului de pe pervaz, al radioului rusesc de pe frigider, etc. 600 de pagini de schimbare continuă a perspectivei, un maraton stilistic pe care cititorul să-l termine la capătul puterilor, precum Pheidippides. Deci, aş vrea să citesc aşa ceva? La naiba, da!
Sau…întregul roman ar putea fi doar efortul dereglat al unui tip fără talent, o demenţă scrisă din plictiseală, publicată din fonduri proprii, sau suportată contraproductiv de un editor neinteresat de calitate. Fără talent, fără stil, fără ţintă. Pagină după pagină de plictiseală absolută. Aşa ceva n-aş vrea să citesc, şi sunt convins că nici voi.
Vinul pe care as prefera să-l beau nu este foarte diferit de exemplul de mai sus, dacă mă gândesc la principii. El poate fi creat în cea mai anostă podgorie a lumii, precum locul acţiunii romanul de care aminteam, fără nimic exotic, fără munţi maiestoşi în depărtare, fără terase abrupte, fără adieri saline, litorale. E altceva care transformă fructul în vinul încăntător. Este grijă pentru fraza perfectă, tăieturile, rescrierile maniacale de paragraf care fac diferenţa între un autor indolent şi unul mare. Şi vinul incepe din grija pentru vie, e un clişeu cunoscut. Ei, ca verbul şi planta trebuie îngrijită şi susţinută, trebuie ştiut ce calitate vrei să obţii, un vin de masă nepretenţios, de volum, sau o expresie pură, autentică, interesantă, a fructului. Apoi, odată făcută această alegere propedeutică se naşte o altă dilemă: ce soi de vin să obţinem. Va utiliza enologul, precum scriitorul, clişee care atrag unii cititori neelevaţi? E o poveste de dragoste melodramatică, previzibilă, e acţiune, sunt super-eroi? Copii care plâng şi câini cu ochii mari şi umezi?
Eu cred că acestea, la fel ca în reclamele tv, sunt doar trucuri afective, nu e nimic valoros şi sincer în ele. Poate fi o poveste cu copertă colorată, cumparată de la chioscul de ziare din Gara de Nord, consumabila pe durata călatoriei, fără nimic memorabil, real, durabil, sau poate fi ceva marcant, original şi autentic. În lumea vinului adjuvanţii, enzimele, baricul, zahărul rezidual şi un întreg manual de chimie alimentară sunt trucurile afective de care vorbeam. Eu cred că măiestria unui winemaker stă în exprimarea pură a locului, soiului, tradiţiei, pe scurt- aşa numitul terroir. E mai greu sa faci un vin care să nu utilizeze tot repertoriul de substanţe străine pentru obţinerea unui rezultat plăcut. E greu sa faci un vin alb, corpolent, fără un pic de gelatină. E greu sa obţii o fetească neagră cu o culoare strălucitoare, frumoasă, fără unele enzime. Dar aici se sesizeaza mai bine diferenţa între enologul pentru care făcutul vinului e un job ca oricare altul, iar rezultatul un produs industrial fără o poveste coerentă, alta decât “targetul” de volum fixat de acţionari şi enologul experimentat şi creativ, care îşi iubeşte arta.
Eu cred că acestea, la fel ca în reclamele tv, sunt doar trucuri afective, nu e nimic valoros şi sincer în ele. Poate fi o poveste cu copertă colorată, cumparată de la chioscul de ziare din Gara de Nord, consumabila pe durata călatoriei, fără nimic memorabil, real, durabil, sau poate fi ceva marcant, original şi autentic. În lumea vinului adjuvanţii, enzimele, baricul, zahărul rezidual şi un întreg manual de chimie alimentară sunt trucurile afective de care vorbeam. Eu cred că măiestria unui winemaker stă în exprimarea pură a locului, soiului, tradiţiei, pe scurt- aşa numitul terroir. E mai greu sa faci un vin care să nu utilizeze tot repertoriul de substanţe străine pentru obţinerea unui rezultat plăcut. E greu sa faci un vin alb, corpolent, fără un pic de gelatină. E greu sa obţii o fetească neagră cu o culoare strălucitoare, frumoasă, fără unele enzime. Dar aici se sesizeaza mai bine diferenţa între enologul pentru care făcutul vinului e un job ca oricare altul, iar rezultatul un produs industrial fără o poveste coerentă, alta decât “targetul” de volum fixat de acţionari şi enologul experimentat şi creativ, care îşi iubeşte arta.
E vinul acestuia din urmă cel pe care aş vrea să-l beau. Unul care să-mi transmită prin toţi taninii, tartraţii şi fructul său, o poveste clară, inovatoare, exotică, dar fără iz artificial de seară tradiţională la resort-ul all inclusive. Un vin serios şi educat, cu personalitate, sau măcar o puşlama amuzantă, de provincie, cu accent puternic. Nu e uşor, ştiu, dar de ce am încerca un vin care să nu ne creeze măcar câteva clipe senzaţia de imersiune în lumea lui, care să nu ne captiveze imaginaţia, făcându-ne să ne închipuim dintr-o înghiţitură locul, strugurii, oamenii cu toate poveştile lor?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu