Eforturi pentru o teorie unificata a legaturii dintre vin si batuta moldoveneasca (I)

sau incercari de rezolvare a unor probleme ridicate de cititorii nostri in replica la post-ul Vinul intre pop si batuta moldoveneasca (I) 

"Apropo de blues si muzica araba, daca nu esti deja familiarizat iti recomand blues-ul toaregilor din Mali (terakaft, toumast sau tinariwen de ex) si ai sa vezi cum spiritul s-a intrors din delta missisippi-ului in desertul african - eu sint absolut fascinat."(Lucian Luncan, comentariul pe blog)

Tinariwen, foto: kxci.org

Trebuie sa recunosc ca muzica tuaregilor nu mi-a fost foarte familiara. De la comentariul lui Lucian- imi este si ii multumesc. Terakaft, Tinariwen sau Tamikrest sunt cateva dintre trupele care mi-au invadat playlist-ul de cateva zile. Si ca sa nu cred ca toti tuaregii au nume care incep cu T- un chitarist foarte bun numit- Bombino. Daca nu sunteti la curent cu situatia politica a acestor populatii semi-nomade- ei bine, teritoriul pe care il populau din vremuri ancestrale- desertul Sahara de vest- este impartit azi intre Maroc, Mali, Niger, Libia, Algeria sau Nigeria. Diferentele culturale duc la dese lupte armate, insurgentele armate ale tuaregilor fiind constante de cand puterile coloniale au parasit Africa predand autoritatea noilor state.

Bluesul tuaregilor se numeste assouf, un cuvant din araba berbera care semnifica "nostalgie". Exista un puternic mesaj politic si din aceasta pricina muzica lor e interzisa in tari precum Mali. E bine de stiut ca muzica aceasta rebela e cantata de rebeli autentici, care lasa chitara si pun mana pe arme cand e nevoie. De exemplu, doi dintre membri Tinariwen au murit in luptele din 1994 si 2005.

Muzica in sine este surprinzatoare. Multi au inceput sa cante la intrumente improvizate. Cu timpul chitara acustica si apoi chitara electrica au inlocuit instrumentele traditionale, folosesc bass electric, percutia e pe alocuri traditionala. Sound-ul e interesant, aminteste in multe momente de Chicago blues, bluegrass chiar si country sau reggae. E linistita, dar ritmul construieste o tensiune presanta. Stilul vocal e traditional. Si asta creaza un fusion placut- mix de familiar si exotic.

Daca ascultatorul va sesiza asemanari cu muzica  Dire Straits, Bob Marley, Hendrix, Santana, sau doamne iarta-ma, Kenny Rodgers- sa stiti ca nu e intamplator. Cei numiti au fost foarte populari in africa sahariana, raspandindu-se pe discuri si casete bootleg- cam ca la noi inainte si imediat dupa Revolutie.

Cred ca americanii i-au spus desert blues pentru ca sunt evidente asemanari cu propria lor muzica. Ritmul west-african are evidente similitudini cu muzica celor de culoare din delta Missisippi. Insa nu cred ca tuaregii au fost initial constienti ca ce fac ei e o fuziune. Ca sunetul electric impreuna cu stilul vocal traditional o sa rezoneze atat de modern. Dar s-a intamplat. Si mai cred ca exista si altceva care leaga delta blues de desert blues. Sunt autentice- transmit amandoua ceva- atat etern- dragoste, suparare, viata, cat si specific- usor protestatar. E o revolta autentica si o expresie sincera a unor sentimente, e muzica adevarata, cu suflet, nu fonfleuri in care se protesteaza impotriva disparitiei șocâtelui de preerie sau alte asemenea.

Ma gandeam cum sa reconciliez ipoteza ca muzica, vinul- in fine, un produs traditional in general, poate migra si ramane in egala masura autentic, adevarat. Pe de o parte e unicitatea sentimentului pe de alta o patrie care sa gazduiasca fecund acest sentiment. De la negrul de pe plantatie la tuaregul haituit de guvernele noilor tari care il gazduieste printr-o intorsatura a sortii in care oamenii desertului n-au avut niciun cuvant de spus.

In lumea vinului cred ca exista cateva exemple similare. Migratia sauvignonului blanc si a pinotului noir in Noua Zeelanda, a cabernetului in Napa Valley, ice wine-ul canadian si exemplele pot continua. Pana la urma fermentul era deja acolo- migratia strugurelui a fost precum cea a chitarii electrice si a unor ritmuri intrucatva similare cu cele impamantenite, traditionale. Din acest mix a reiesit ceva unic, expresiv- un produs ancorat in doua lumi, si care- in cele din urma- si-a rupt legaturile cu tara mama. 

Asa s-a ajuns la malbec-ul si torrontes-ul argentinian, la carmenere-le din Chile. Toate exemplele amintite reprezinta importuri din lumea veche, unele vechi de sute de ani- ramase ca reprezentante ale unor culturi disparute. 

Aceste expresii raman valoroase si autentice intrucat nu incearca sa cloneze stilul din locul de origine, ci si-au gasit  in terroir-ul acela particular o scena de pe care sa ne capteze atentia.

PS: In partea a doua ma voi referi la opinia lui Mihai Oprea redata mai jos. Spre jazz, deci!

"Fain scris, total de acord. Insa, adevaratul test de maturitate al traditiei (si al publicului) este cand reinterpretezi piesa pe ritmuri de jazz, si suna in continuare bine. La fel si cu vinul...." (Mihai Oprea, comentariul pe facebook)

PS II: daca voi mai avea multi astfel de cititori care sa-mi puna probleme, cine stie, poate ii voi cere lui Tony Poptamas sa-mi scrie un studiu introductiv :) Asta ca sa nu-mi luati titlurile mai in serios decat merita.