Disclaimer
Acest text nu reprezinta o idealizare sau o justificare a unui viciu sau a viciosilor. Este doar o incercare de “luare in cultura” a unui fenomen blamat si ignobil. Apoi, rafinam si mai mult rafinatul: materia prima nu este pesta de carciuma din piata, ci sunt texte din Rimbaud, Dante, Marx, Abelard etc. Cu alte cuvinte vorbim despre betia asa cum apare ea in cultura, si nu cea de care ne agaseaza pe strada sau aiurea. Daca moderatia nu este posibila, macar masura sa fie!
Veghe scurtă si sfântă a beţiei!
Sfântă măcar pentru masca pe care ne-ai dăruit-o!
Rimbaud: Dimineaţa de beţie, Iluminaţiile
Termenul sociologic care se aplică beţivului este 'deviant social'. Cuvântul românesc provine din latinescul 'de via', care semnifică proprietatea de a fi lângă drum, de a sta alături. Betivul se situează la marginea drumului: este un marginal. Într-adevăr ni-l putem închipui, aşezat la o masă, pe o terasă parisiană, obturând trotuarul şi traiectul trecătorilor. Aici survine diferenţa capitală; spre deosebire de ei, beţivul nu are destinaţie, nu este trecător. Cei care aleargă pe Wall Street sau de ce nu? bulevardul Magheru par stabiliţi în fuga lor. Destinatio înseamnă, în primul sens al cuvântului, stabilire, pe când semnificaţiei originare modernitatea i-a adăugat un caracter proiectiv: pe drum destinaţia este înainte. Mai bine zis: va fi. Pentru trecătorii bulevardelor aglomerate destinaţia este proiectus , prezintă un viitor problematic plin de neprevăzutul evenimentelor ce le vor ieşi în cale. Destinaţia marginalului alcoolic are sensul antic. Beţivul este static, viaţa sa este expresia unei fixaţii pentru maşina de fabricat ideal. Nu e de mirare. Destino chiar asta înseamnă: a fixa (ex. destino rates ancoris= a fixa plutele cu ancore). Există ceva mai static decât cheflii din Luikkerland-ul lui Bruegel cel Bătrân? 'Beţivul beat' (mai bine spus ebrius=beat, decat ebriosus=beţiv. Ebrius reprezintă actualizarea lui ebriosus ca potenţă) stă locului, nimic din exteriorul său nu apare în mişcare.
Asemeni Spectrului din Hamlet, beţivul apare static, este o apariţie, o arătare. Însă această stare locului, încremenire şi imobilitate remarcă existenţa unui tumult subînţeles. Imobilitatea spectrului survine ca urmare a dezarticulării timpului şi lumii, imagine oximoronică a perturbării ordinii. Beţivul din arestul poliţiei nu a perturbat doar ordinea publică, ci şi cosmosul ca idee a ordinii. El se abate din Drum pentru a poposi în Cârciumă. Îşi justifică excesul prin senzaţia inaccesibilă celorlalţi, cum observa Gerard Vincent, dispretuieşte valorile încetăţenite: sănătate, muncă, proprietate, carieră, am adăuga: familia. Refuzul destinaţiei tradiţionale îl face deviant în ochii societăţii. (Fantoma lui Marx apare discret: oare Drumul nu este Capitalul? oare beţivul nu este întruchiparea proletarului? oare dispreţul pentru munca, familia, proprietatea, cariera, toate de sorginte burgheză, nu poartă în sine sâmburele Revoluţiei? Când la capătul Drumului stă exploatarea omului de către om, nu este mai înţelept să te opreşti?).
Enunţam tumultul din spatele imobilităţii, ca peisajul distorsionat din spatele personajului static din Strigătul lui Edvard Munch. Şi acolo ca în situaţia noastră imaginea ansamblului este motrică, vibrantă, pe cand personajul apare fixat. Dacă amintim faptul că pictura lui Munch este considerată expresionistă, reprezentând peisajului ca oglindire a lumii interioare, nu suntem decât la un pas de eroul nostru alcoolic. Imaginea spectrul şi a beţivului nu sunt decât apariţii statice ale dezarticulării interne. Să fim inţeleşi: Drumul nu este fundalul Strigătului, iar dacă lumea noastră cea de toate zilele ar fi produsul unui Dumnezeu expresionist, atunci în urma fiecarui sentiment de disperare al lui, să zicem, Norman Bates (eroul din Psiho) ar rămâne mormane de cadavre ciopârţite.
Destinaţia beţivului nu este înainte, ca fuga trecătorilor pe Drum. Traiectul său este acelaşi cu cel al hamsterului din cuşca rotativă: o cursă internă. Cursus, cuvântul latin de la care provine 'cursa' autohtonă, semnifică într-un prin sens nimic altceva decât fugă, goană. Un alt sens este cel de 'a impiedica', de unde cursa insemnând capcană. Nimic mai apropiat biografiei alcoolice decât sintagma Fuga Captivă. Destinaţia bahica nu iese în faţă, în coordonata orizontală a Drumului, ci rezultă din dimensiunea incomensurabilă a internului: căderea, închiderea în sine.
Înainte de a intra în infern, Dante este condus de muza spre un tărâm unde locuitorii nu sunt ´nici fideli puterii creatoare, dar nici rebeli n-au fost.´ Cei de aici nu au nici onoare, nici infamie, nu sunt nici în purgatoriu, dar nici în iad [1]. Ei stau laolaltă cu îngerii căzuţi şi păcatul lor după Dante este că ´sunt închişi în ei`. Închis în sine, beţivul trăieşte într-un veritabil ´past-time paradise`, vorba lui Stevie Wonder. Fuzionat cu maşina de fabricat ideal[2], viaţa sa se transformă în destin. Este sortit să piară devorat de Fiara sa (Rimbaud se intreaba:´cărei jivine să mă închin?´, şi tot ce gaseşte este ´viciul acesta care şi-a înfipt în mine rădăcinile dureroase încă de la vârsta când am început să judec´[3]), fie ea sticlă, poezie, dragoste, sau Dumnezeu. Încercările sale de a se sustrage sunt asemeni sortite eşecului împlinind tragismul. Scurtele momente de luciditate nu fac decât să-l lase lipsit de obiectul dorinţei, să-şi observe nuditatea propriului sine, aşa cum conştiinţa tragică postulată de Hegel în Fenomenologia Spiritului vede doar statuile goale, părăsite de suflul divin care le anima odată. Sau dacă preferaţi aşa cum beţivul rămas fără bani are o fărâmă de luciditate şi îşi trăieşte căderea în goliciunea sticlei (cum delicat spuneau cei de la Nickelback: ´I´ve been to the bottom of every bottle´). Şi beţivul este închis în sticlă (´On ne part pas`, din poemul Sânge Stricat al lui Rimbaud ), obiect care devine atât recipientul vieţii sale, dar şi limita peste care nu va putea trece niciodată oricât ar încerca. Tentativa de a depăşi o limită de netrecut dă tot sublimul tragicul, explica profesorul Ion Ianoşi .
Pe eroul lui Malcolm Lowry, Consulul din romanul Sub Vulcan[4], mescalul îl izolează într-un trecut care deşi paradisiac, este sursa celor mai întunecate obsesii şi regrete. Şi într-adevăr reveria Paradisului nu poartă în sine regretul că orice paradis este pierdut? Poate şi de aceea atunci când Yvonne, Eva redivivus, se întoarce pentru a-l salva din recipientul biografic care îl ţine captiv, eroul se încredinţează treptat că tragicomedia sa trebuie împlinită, respingând mâna de ajutor pe care de altfel o aşteptase cu speranţă. Consulul nu vrea să fie mântuit, îşi acceptă curajos (e greu să fii erou literar) căderea. El nu vrea să fie salvat, convieţuirea cu propria jivina îi este de ajuns. Destinul autorului Lowry e aproape identic cu al personajului (nu e nici o surpriză: scriitorii `serioşi`, `titanii literaturii` nu vor putea niciodată să scrie o astfel de carte). Şi nu întâmplător, atât pentru opera şi viaţa sa, cât şi pentru aceste rânduri, ca motto-uri ale romanului stau un fragment din Antigona lui Sofocle, dar şi următoarea sentinţă a lui Goethe: `Wer immer strebend sich bemuth, den können wir erlösen` (`Numai pe cel ce se străduieşte fără încetare să se înalte...pe el îl putem salva`).
1´de iad respinşi, căci ar putea cei răi din iad cu ei să-şi facă onoare´, Dante Infernul, Prietenii Carţii, Bucuresti, 1998, cântul III.
2. această frumoasă sintagmă îi aparţine lui Andre Glucksmann.
3. Sânge Stricat, Arthur Rimbaud, O şedere în Iad, Integrala poetică, Eminescu, Bucureşti, 1999.
4. Marlom Lowry, Sub Vulcan, Univers, Bucuresti, 1999.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu