Prizonier voluntar in Galati, cu evadari ocazionale, din 1979.
Absolvent de Filosofie, ulterior de Drept.
Publicat in reviste culturale (Dominus, Dilema veche) si de filosofie (Eidos, Analele UDJG). In lumea vinului din 2009, autor al blogului tematic lucruribune@blogspot.com, unul dintre cele mai vechi, mai bune si modeste din patria noastra, desi azi rasufla mai greu, articole publicate in print si online in Vinul.ro, Millesime, Somelierul etc. O pagina saptamanala in coditianul Viata Libera (2014-2015), aparitii in media tv, radio, influencer de rit vechi pe facebook si alte locuri iluzorii, cilibiu, iar printre alte calitati, sot, tata si alte ipostaze prozaice. Inca fumator si cititor, desi i s-a sugerat de mai multe ori sa se lase, pentru ca adevar va spun voua, timpul s-a scurtat de acum si nimeni nu mai are rabdare ca sa mearga cu tutunul si nici vreme de citit altceva decat postari, stiri mondene si mesaje ro-alert.
Acest text nu reprezinta o idealizare sau o justificare a unui viciu sau a viciosilor. Este doar o incercare de “luare in cultura” a unui fenomen blamat si ignobil. Apoi, rafinam si mai mult rafinatul: materia prima nu este pesta de carciuma din piata, ci sunt texte din Rimbaud, Dante, Marx, Abelard etc. Cu alte cuvinte vorbim despre betia asa cum apare ea in cultura, si nu cea de care ne agaseaza pe strada sau aiurea. Daca moderatia nu este posibila, macar masura sa fie!
via, ae f. 1. drum, cale: via Appia Calea Appia
Dictionar Latin-Român
'Cuvântul deviere (de la latinescul de via ) se refera la cel care se află alături de drum.'
Gerard Vincent, O Istorie a Secretului?
Trezindu-ne la marginea drumului ne uitam in jur si ce observam: infailibila maşina de fabricat ideal- Cârciuma. Privim înăuntru şi pe cine vedem? Vedem un domn bărbos, cu papion, cu părul mare, cărunt, dat pe spate, discutând aprins cu trei indivizi de origine vădit necontrolată. Pe masă patru sticle de vin, respectiv tot atâtea pahare. Aţi ghicit! Este Karl Marx conversând cu muncitorii francezi, tabloul lui von Mocznay. Într-adevăr un public adecvat. Cheflii, golanii de mahala, şi iubitorii surogatelor de Diotima au fost întotdeauna pe baricadele revoluţiilor ( ganditi-va la Dan Iosif şi Bebe Ivanovici; q.e.d.). Evident nu numai ei, altfel orice revoluţie s-ar fi încheiat paşnic în jurul unui grătar şi al navetelor de bere.
Două noţiuni: beţie şi comunism. Cel mai evident numitor comun al celor două este unitatea politic-teritorială cunoscută nouă tuturor sub numele de Rusia. Cel mai puţin evident îl vom afla în continuare. Ideea ne-a vizitat în mijlocul lecturii volumului eficient intitulat Prostia[1], semnat de Andre Glucksmann. La scrierea acestei cărţi am contribuit cu toţii, în măsuri diferite.
Unul din principiile ideologiei marxiste este egalitatea. Pentru atingerea acestui deziderat (observaţi, deja folosesc limbajul de lemn), populaţia trebuie să sufere mici neplăceri, cum ar fi: naţionalizarea, deportarea, şi, pentru cei mai puţin norocoşi, moartea. În practica economiei funcţionează planificarea, adică cârpeala: luăm dintr-o parte şi dăm într-alta. Nu ajung banii pentru salariile muncitorilor de la Reşiţa? Luăm de la Învăţământ. Oricum nu se cunoaşte. Capitalismul, imperialismul şi fascismul au înrăit şi învrăjbit omenirea. De aceea egalitatea trebuie, până la momentul paradisiac al societăţii mutilateral dezvoltate, gestionată cu forţa de o fiinţă supranaturală întâlnită sub titulatura de stat. Principiul egalităţii are totuşi finalităţi nobile: de la fiecare după capacităţii, fiecăruia după nevoi. Desigur o întrajutorare naturală şi spontană ar fi ideală.
Sau cum deducem din pasajul care ne interesează şi care face lumină: 'timpul are perioade de identitate comuniste: tovarăşii de băutură îşi împart credinţele, femeile, banii, îşi echilibrează beţiile, îşi dezvăluie secrete şi vibrează la unison'[2]. Ecce homo! Iată prototipul omului nou! Beţivii îşi împart totul, echidistanţa este perfectă, proprietatea e aproape nulă, în proto-sedinţe de comitet ei îşi fac autocritica, caută critici constructive, şi ajutorul celorlalţi ´tovarăşi´. Mai mult, vibrează la unison: cât de puţin ar lipsi ca în locul cântecelor de petrecere să intoneze Internationala, iar în locul toastului Bere berechet şi ficat de fier! să rostească mai constructivul Proletari din toate ţările, uniţi-vă!
Şi cât s-au străduit mult iubiţii conducători să creeze omul nou. Când colo, ilaritate, era aici de când lumea. Pictorul care a zugrăvit scena amintită a greşit. Vizionarul Marx nu îi căuta în bodega aceea pe proletari, ci pe beţivi. Ah, ce revoluţii ar fi putut face împreună cu ei! Baricadaţi la adăpostul unui bar, aruncând în zbirii statului sclavagist modern cu cocktailuri fremătând un iz de rom jamaican, cu vin de Madera, cu vodka brutală şi sinceră asemenea poporului care a inventat-o! Nu numai că revoluţiile n-ar fi fost de catifea, dar, mult mai boem, de cafenea. Păcat. Marx a decedat înainte de a le impărtăsi celorlalţi visele sale revoluţionare. Dar esenţa de rom rămâne: Karl Marx a avut dreptate, criteriul după care trebuie scrisă istoria este lupta de clasă. Între beţiv şi infama sa exploatatoare: nevasta.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu