Pe cat de greu de pronuntat, pe atat de usor de baut: Künstler Hochheim Kirchenstück Riesling Grosses Gewachs 2019

In Germania sunt mii de crame, fata de cateva sute in Romania. Din aceste mii de crame mai putin de 200, cele mai bune, s-au asociat in ceva numit VPD. Creme de la creme. VDP-ul are propria clasificare, iar GROSSE LAGE e in varful piramidei. Apoi mai avem si acel GG (GROSSES GEWÄCHS) care ne spune ca e un GROSSE LAGE trocken (adica sec).

Künstler e o crama de familie cu o traditie de 370 de ani in produsul vinului, initial in Moravia de sud, mai apoi in Rheingau. Vinul din imagine provine din apelatia de 15 hectare Hochheim Kirchenstück din care Künstler detine 2,4. 

La capitolul "si altele" e amanuntul ca pretul e de 220 lei. Face banii?

Daca iti permiti aceasta sticla de vin, fie si cu un efort, ca un capriciu putin costisitor, sunt aici sa-ti spun ca da, face banii. De ce? Pentru ca e extraordinar. De la debutul cu arome fine, de corcoduse galbene, lime, adieri florale si vegetale, foarte fin iz de hidrocarburi mai degraba cand se incalzeste in pahar (un trademark al Rieslingului, pana la urma), in gustul vivace cu aciditate de otel, aproape electrica, o tensiune constanta, vibranta, de citrica coapta si un final "eternel" amintind de citronada si gutuie. 

Din pricina echilibrului si a caracterului delicios sticla se termina foarte repede. Deci numai probleme! Dupa ce ca e scump, se termina si repede! :) Insa ramai cu senzatia unui eveniment, a unei experiente pe care nici nu stiu daca e sanatos sa o repeti foarte des, desi in realitatea paralela in care sunt miliardar, acest vin ar fi un "everyday wine" preferat de-al meu.

Bon! 

Riesling Kunstler Kirchenstuck GG Grosse Lage 2019, inchidere cu screw-cap, 12,5%, 220 lei, 96 pct, disponibil doar pe vinmagazin.ro



Black Friday cu Tenuta Punkster

De curand, mi s-a intamplat ceva grav. Nu va faceti griji, e pe duca, sunt aproape bine acum.
Totul a inceput cu o notificare la telefon. De la Google. Acesta mi-a spus ca pentru ca sunt asa un client fidel, imi da gratis 3 luni la un nou serviciu de-al lui, numit Stadia. Daca-i moca, cu placere, right?


Ei, umbland un pic prin aplicatie, mi-am dat seama ca ma aflu in prezenta viitorului. Stadia e un serviciu de gaming in cloud. Si daca ai o rasnita de cafea care e capabila sa deschida o pagina de net, poti sa te joci cam orice. Adica orice, inclusiv Cyberpunk 2077. Unele jocuri sunt gratis, in baza abonamentului, altele costa. Chestia fantastica este ca nu utilizeaza resursele masinariei tale, care poate fi un calculator de 10 ani care nu ar putea rula niciodata jocurile grele de azi. Dar nu despre asta e vorba acum. Ei, unul din jocurile free to play este un indie mititel numit Hundred Days (de ce se cheama asa? Habar n-am!).

E mai greu de inteles, asa ca va spun subtitlul: Winemaking Simulator! Si...Doamne, iarta-ma, de ce ai aruncat ispita asta asupra mea? Si dai si lupta cu dedicatie demna de o cauza mai buna, strange bani sa cumperi un tractor, sa schimbi tancul de fibra macar cu unul de beton, sa cumperi o presa automata, sa mai faci si putin marketing, sa faci taieri in verde, sa alegi drojdia si perioada de maturare, sa ramai fara stoc fix cand Nebbiolo intra in trend etc etc extrem de datator de adictie. Dar ce sentiment de jubilare ai cand faci primul Grignolino de 100 puncte! Ei, vedeti? Sau cand iei premiul ăl mare la expozitia nationala cu...ehem, un Chardonnay? Si ce dezamagire cand ai "heatwave" la cules si iti iese Barbera de doar 70 pct! Ah, da, evident ca in Piemont se intampla actiunea.

Ei, si fix in climaxul acestei nebunii, intervine a doua, mai raspandita: Black Friday! Uuu, ati patit-o si voi, este? Si uite asa cineva cumpara niste chestii de la emag pe care n-ar trebui sa le cumpere (de la emag). Stiti voi, ziua cand toate vechiturile uitate prin depozite prind viata, isi tripleaza pretul, dupa care sunt reduse cu 70% :)   Si ce sa vezi? O gramada de vinuri italiene! Cand am vazut acolo Dolcetto&co am inceput sa clipesc. Pe scurt, am incercat pana acum Barbera si...domn'le,  aduce la profil cu ce zice jocul, aciditate mare, taninuri mai putin, corp nici prea prea nici foarte foarte, cu atat mai putin cu cat winemakerul jucator a economisit timp si bani, fara maturare prea mare si aceea in tanc de otel. Cu toate astea, e un vin de consum curent destul de onest. 

Mie cea mai buna Barbera mi-a iesit la 96 pct si am vandut-o in 8 luni doar pe comenzi private, la 36 euro/sticla, asa ca la 24 lei de BF la emag si 82-83 pct, zic ca n-am iesit foarte rau, nici entuziasmant, ca deh! nu toti producatorii sunt atat de exclusivisti ca Tenuta Punkster, de la care va recomand calduros un Nebbiolo 2075. Mi-a iesit o nebunie, nu ca ma laud, dar va zic!


PS: 
Vite Colte San Nicolao (deci e bun si in ghetute!, daca ati fost cuminti, desigur) Barbera d'Asti 2019, 13.5%, pret normal ~45 lei, 83 pct

Hundred Days- Winemaking Simulator,  editor: Broken Arms Games (disponibil pe steam, pe google play la 29,99 lei, Stadia etc)










 

Vinurile pe care le beau fara sa stie nimeni (vorba vine)

In viata de zi cu zi, aceasta ruda mai saraca a existentei online, nu totul este documentat prin posturi pe instagram, tik-tok sau facebook. In viata de zi cu zi nu orice masa are un complement intr-un vin inedit, uimitor, exotic sau foarte pretios, tras prin filtre de fotografie si prezentat lumii ca un accesoriu al persoanei, care se propune ca un mega-connoisseur cu gusturi rafinate si cultura enciclopedica. Nu in fiecare zi am vreo spectaculoasa grower Champagne, vreun alb mineral de Azore sau Santorini, un minunat si obscur village de Burgundia, o Rioja old-shool sau un suculent Chianti Classico. Nici macar vreo Smerenie, un cab franc de la Geza sau DCR-uri. In plus, pentru cei pro sau semi-pro in lumea vinului rutina e: s-a gustat, s-a pozat, s-a pus pe insta etc, urmatorul! Nu poti sa pui aceeasi eticheta prea des, ca bate la ochi si strica fengshuiul.

Astfel incat am inceput sa am un respect mai mare pentru vinuri pe care le-as numi utilitare si pe care le comand in cantitati mai mari, tocmai pentru ca le consum mai des. Asta nu insemna ca sunt vreo eticheta galbena sau asa ceva, caci avem totusi un standard, insa nu maretia e scopul pentru care au fost create. Sunt vinuri medii, insa oneste si care transmit un sens, daca nu atat al locului de unde provin, cel putin isi releva o individualitate clara. Ce sa va zic, e important sa transmita un sentiment de veridicitate si naturalete, sa nu fie prea fardate, ca nu sunt genul meu. Apoi mai trebuie sa aiba o trasatura de caracter: sa aiba caracter! Sa nu fie plictisitoare, dar nici prea schimbatoare. Precum in viata de cuplu, e un mare atu sa poti surprinde, macar din cand in cand, sa poti aduce o inflexiune in ritmul poate prea constant al zilelor. De partea cealalta, nu-mi place deloc cand in acelasi an de recolta gasesti variatii mari sub aceeasi eticheta. Asta ar vorbi nu tocmai laudativ despre oamenii care fac si vand vinul respectiv.

Bun, teoria e placuta cand nu dureaza prea mult, asa ca o sa va dau exemple de vinuri romanesti pe care le consider de toata isprava, la nivelul lor existential, desigur:

Albe

Aligote La Sapata, Crama Delta Dunarii  

Grasa de Cotnari Colocviu la Moscova, Casa de vinuri Cotnari

Sauvignon Blanc, Vin de Teaca, Valea Ascunsa (new entry, sunt inca in perioada de supraveghere :)

Alb de Histria, Crama Histria

Iacob alb, Unicom/Davino 

Rose: not my weapon of choice

Rosii:

Jar, Dagon Wines

Cabernet Sauvignon-Merlot, Corcova


PS: nu luati cele de mai sus ca pe un top. Nu e o lista exhaustiva, ci una dependenta de multiple variabile: accesibilitate, pret (oferte, discounturi), gust personal, relatia cu oamenii de acolo etc. 

Porcul ("Pig" 2021) si inamicul dinauntru (El Enemigo Cabernet Franc 2017)

Mi se pare usor maret, ca sa vorbim in oximorone, sa reusesti sa produci un rol atat de bun intr-o mare de roluri nesemnificative din filme proaste. Nicolas Cage este un maestru al revenirilor de orgoliu. Intai a fost Joe (2013), acum e acest Pig (2021). E un indie mititel, dar bine scris si strunit vizual de Michael Sarnoski, un ilustru necunoscut (pentru mine), care reuseste sa plece de la o premisa destul de utilizata (personajul linistit, dar carand o  intensitate sesizabila; niste intrusi care ii rapesc animalul pretios- porcul cautator de trufe si cautarea ulterioara a responsabililor), dar careia filmul ii supravietuieste cu succes. 

Sunt momente cand te gandesti ca o va lua pe panta John Wick, insa istet si cu ceva suspans reuseste sa vireze in ultima clipa intr-o directie contrara. Desigur ca are loc o infruntare intre antagonisti, insa desfasurarea ei este inedita si schimba intelesul si in final impresia generala despre film. 

Recomandat cu un alt produs artistic inselator, anume El Enemigo Cabernet Franc 2017 (cu niste picaturi de Malbec prin viscere), un vin care desi pare ca se indreapta spre tipicul new-world (Mendoza, Argentina), cu un "nas" cald (condimente, mure, coacaze), cu note florale, parand ca duce intr-o moliciune densa gustativ, exact ca in climax sa schimbe directia radical, oferind o "muscatura" suculenta, delicioasa si onoranta pentru creatori. Si da, presupun ca ar merge la trufe, mai ales dupa cativa ani de maturare. Acest vin este si o declaratie destul de profunda si poetica, numele indicand inamicul Argentinei, frana progresului ei. Borges ar fi dat un like.

Altfel, desi nu va pot spune unde puteti vedea filmul (sorry!), pot sa va spun ca vinul e de gasit la winepoint.ro, la vreo 110 lei. 13,5% alc. 93 pct


City break la Mizil

"Mulți vrăjmași are Mizilul!" a gândit cu amărăciune Leonida (O zi solemna, I.L. Caragiale)

"Aflu că nu e telefonistă decât de două luni. Nu e de fel din Mizil. E din provincie. Stupoare. - Cum, din provincie? - Adică de la ţară, dintr-un sat. - A, da! A venit în Mizil, fiindcă în provincie nu avea ce face. Aici, e telefonistă."  (Geo Bogza, O sută şapte zeci şi cinci de minute la Mizil)

Weekendul trecut am vizitat cateva crame in Dealu Mare. Poate ati vazut pe facebook. Insa punctul de plecare dimineata si de intoarcere seara nu a fost pensiunea vreunei crame amplasata intre dealuri pitoresti, ci inima orasului Mizil. Caci Mizilul este un oras si presupun ca are o inima care bate puternic intru propasirea vinului romanesc in general si a celui de Dealu mare in particular. Ah, si mai mult, ca sa vedeti cat de tare m-am imersat in existenta vremelnica de mizilean, am stat intr-un apartament de bloc, urcand si coborand scarile slefuite in timp de atatia mizileni plecati sau intorsi de la treburi, intalniri si cate si mai cate.

Marturisesc ca nu e prima oara cand am pus capul pe o perna inmiresmata de aerul specific Mizilului. Cu cativa ani in urma am fost invitat la inaugurarea unei crame, iar seara am fost cazat la un mic hotel. A doua zi am plecat devreme avand treaba acasa si am ramas cu profundul regret ca nu am apucat sa vizitez urbea cu nume turcesc (pare-se ca numele provine din menzil, care ar trebui sa insemne "poștă")

Astfel incat, ca sa repar injustitia, sambata seara am iesit la plimbare cu amicul Ciprian in centrul Mizilului unde ne-am intalnit cu Gabi Lacureanu, cunoscutul oenolog consultant, care a venit din Valea Calugareasca sa vada cu ochii lui teribila incercare prin care treceam. L-am gasit pe o banca din parcul de langa primarie. Ma rog, parc...Sa zicem ca e un parc pe masura Mizilului, insa pe cat e de mic, pe atat e de ingrijit.

Gabi a simtit nevoia sa-mi prezinte atractiile urbei, luand-o la pas prin piateta care incepe de la un monument numit Spirala Timpului (ceva gen Coloana infinitului). In toate cele 5 minute ale periplului am vazut o biserica, ni s-a spus unde e piata, apoi am luat la cunostinta de alte repere mizilene, cum ar fi ANAF-ul, brigada de pompierii si sediul Politiei. Lidl-ul il vizitasem deja, pe cont propriu. Frumos.

Intorsi la monument am poposit pe terasa cafenelei/bar/pizzerie "Alexandra" unde berea a avut acelasi gust ca peste tot iar vorbele au tasnit din noi cu vioiciunea vinului cand se da cep butoiului. Am discutat si alte aspecte ale vietii cotidiene mizilene care ne-au starnit curiozitatea. Cum ar fi coada de dimineata de la bancomat. Adica doua dimineti la rand am observat acelasi tipar. Gabi ne-a luminat spunandu-ne ca sambata si duminica se platesc muncitorii din vie si aceasta treaba necesita cash. Hm. Apoi am mai observat ceva interesant, cum ar fi abundenta automatelor de cafea, care nu sunt pur si simplu amplasate intr-un magazin sau asa ceva, ci au propriile casute, cu usi din termopan. Se vede ca mizilenii au mare grija de automatele lor de cafea. Cand ne-am ridicat am dat cu ochii de ceva care ne-a ridicat brusc consideratia pentru Mizil si antreprenorii sai. Eu unul n-am mai vazut asa ceva. Adica sunt convins ca exista atare inventie in Tokio, insa nu ma asteptam sa-mi largesc orizontul cunoasterii tocmai in Mizil. 

Domnilor, exista un automat de flori! Serios, bagi cardul, selectezi si bang! se deschide usita si iti poti lua buchetul de flori la orice ora din zi sau din noapte. Orice s-ar zice, oricat am carcoti sau ironiza mica urbe prahoveana, trebuie sa recunoastem ca fara doar si poate Mizilul este un varf de lance in  tehnologia retailul cu flori din Romania. Pe langa aceasta, ma intreb cam cat de pacatosi sau romantici, dupa caz, sunt barbatii mizileni, de simt nevoia sa cumpere flori non-stop?

Si pe nevazute, oboseala si o placuta amorteala data de maiastrele fripturi de vita facute de gazda noastra primitoare, somelierul si factotum la Crama Apogeum, Vasile Ghimpu, de noul rose al lui Gabi si un Brunello de scoala veche, printre altele, ne-au condus voios spre o placuta odihna in tihna Mizilului. Cel putin pana a doua zi, la 8.30, cand clopotele bisericii din apropiere ne-au dat ocazia sa privim din nou, la cafeaua de pe balcon, spectacolul uman al cozii de la bancomat.

Apoi ne-am luat la revedere de la Vasile, precum si de la pravalia pe care scria mare Sicrie/Geamuri si ne-am intors energizati de vitalitatea Mizilului spre partile noastre energofage de lume.

Multumim, Mizil! A fost o placere!


PS: Dovada de tumultoasa viata culturala, aflati ca Mizilul gazduieste un festival international de poezie si epigrama numit "Romeo si Julieta la Mizil", ajuns la a XIV-a editie!

Cooperativa Munca in Zadar prezinta: cinci cantece de succes din 1960, 1970, 1980 etc

1960

Georgia on My Mind- Ray Charles

Only the Lonely- Roy Orbison

It's Now or Never- Elvis Presley

The Twist- Chubby Checker

Are You Lonesome Tonight- Elvis Presley

Grammy "Record of the year" 1961: Theme of Exodus OST, Ernest Gold


1970

Let it be- The Beatles

Bridge Over Troubled Water- Simon&Garfunkel

Paranoid- Black Sabbath

American Woman- The Guess Who

Immigrant Song- Led Zeppelin

Grammy "Record of the year" 1971: Bridge over Troubled Water- Simon&Garfunkel


1980

Call Me- Blondie

Cars- Gary Numan

Crazy Little Thing Called Love- Queen

Another Brick in the Wall, Part II-  Pink Floyd

Rock with You- Michael Jackson

Grammy "Record of the year" 1981: Sailing- Christopher Cross


1990

Nothing compares 2 U- Sinead O'Conner

It Must Have Been Love- Roxette

Enjoy the Silence- Depeche Mode

U Can't Touch This- MC Hammer

Ice Ice Baby- Vanilla Ice

Grammy "Record of the year" 1991: From A Distance- Bette Midler (Julie Gold) 


2000

The Real Slim Shady"- Eminem

Maria Maria- Santana featuring The Product G&B

Beautiful Day- U2

Otherside- Red Hot Chili Peppers

Say My Name- Destiny's Child

Grammy "Record of the year" 2001: Beautiful Day- U2


2010

Need You Now- Lady Antebellum

Hey, Soul Sister- Train

California Gurls- Katy Perry featuring Snoop Dogg

Bad Romance- Lady Gaga

Love the Way You Lie- Eminem featuring Rihanna

Grammy "Record of the year" 2011: Need You Now- Lady Antebellum


2020

Blinding Lights- The Weeknd

Circles- Post Malone

The Box- Roddy Ricch

Don't Start Now- Dua Lipa

Rockstar- DaBaby featuring Roddy Ricch

Grammy "Record of the year" 2021: I Can't Breathe, H.E.R.


Cu exceptia anului 2020, unde piesele sunt in ordinea pozitiei cumulate anual din Billboard Hot 100, in rest piesele sunt alese mai selectiv, desi toate au fost piese de succes, de top 50 cel putin.  Ah, si pe post de sare, am adaugat si castigatorul Grammy pentru "Record of the Year", care se acorda in anul urmator (de exemplu, pentru piesele lansate in 1970, ceremonia de acordare a avut loc in 1971 si asa mai departe) . 

Acum, trageti voi ce concluzii considerati, daca considerati ca trebuie trasa vreo concluzie. Eu ma intreb (retoric) doar daca vreuna din piesele din 2020 o sa mai fie ascultata peste 40 de ani.

Doamnele Escu si vinurile lor

Doamna Ionescu a fost educatoare. Și-a trăit viata, cu bune și rele, alături de domnul Ionescu, care nu este un bărbat rău, Doamne ferește, dar...a avut putine ambiții in viata lui. Când doamna nu era încă doamna, citea Proust, însă după atatia ani e prea târziu să-și plângă de mila lângă soțul ei, electricianul. Bea de dimineață câte un păhărel de vin dulce și apoi își suna fiica, prevenind-o ca nu care cumva sa plece cu nepoții în weekend la Predeal, deoarece s-a anunțat cod galben de polei pe DN1. Cu toate acestea, e ceva ce doamna Ionescu nu are cum să știe: după ce se va prăpădi, jurnalul ei intim, și care acum sta îngălbenit într-un sertar, între chitantele la curent din anii 60-70, va ajunge un clasic al literaturii române. 

In același timp, doamna Stefanescu,  magazionera la întreprinderea de termoficare, și-a verificat horoscopul. Fiind balanta e tot timpul nehotărâta și capricioasa, iar domnul Stefanescu știe asta prea bine. Nu bea vin, nici o alta forma de bautură cu alcool. Înțelege, dar nu e de acord, ca bărbații sunt cum sunt, și mai ales pentru ca fata face pregătire și va da la facultate la anul, îl apostrofeaza pe domnul Stefanescu de fiecare data când se întoarce de la piață cu un pet de vin alb, care e o cheltuiala inutilă și care mai ales care nu a fost trecută pe lista de cumpărături judicios și caligrafic scrisa de ea cu pix rosu. Doamna Stefanescu este o foarte bună magazionera. 

Doamna Georgescu se tine bine. Așa-i spune și șeful ei de la Casa de asigurari, unde lucrează de 15 ani. Când se duce la salon petrece ceva timp alegând vinurile de pe wine.....ro. Comanda 12 sticle la 2 săptămâni. Ce o enervează oarecum e ca barbatu-su de la primărie se chinuie de 10 ani sa ajungă șef de direcție, în fond socrul a fost cineva in miliție, om cu direcție și funcție. Și mai mult, o enervează ca desi ea alege vinurile pentru mesele de familie, tot el se da marele cunoscător. Doamna Georgescu va ajunge directoare în instituție și chiar, pentru o scurta perioada, ministru secretar de stat într-un guvern PSD. Domnul Georgescu va ajunge, intr-un final, șef de direcție, promovare care nu va fi altceva decat un induiosator cadou de despartire oferit de doamna Georgescu, ajunsa pe pozitii inalte in partid.

Doamna Popescu nu e tocmai doamna, în ochii ei, cel puțin. Adică e, desigur, pentru vecini, când este de față. Doamna Popescu are puțin peste 30 de ani și e așa, mai hippy. Arată bine și conduce un Mini Cooper, pe care îl parchează întotdeauna corect în parcarea de la sală, chiar dacă asta îi va lua câteva manevre în plus. Pe lângă mașină mai conduce și un atelier de design vestimentar. Își vede soțul rar. Ii plac vinurile de Loara, de pe vremea când a făcut un master Erasmus la Nantes. Uneori iese cu prietenele la winebar, alteori merge la teatru, și de fiecare data se simte singura. Și când se simte singura, comanda online printre altele de la vin.... ro, pentru ca nu-i place cum se uita libidinoșii la ea când are un vin pe banda la supermarket.  În căutările ei pe google, dacă ar avea cineva puterea sa le exploreze, se gasesc câteva cabinete de avocatură specializate în divorțuri. Rar pune câte un selfie mai decoltat (dar decent) pe Insta, doar așa, ca să se valideze pentru sine, deși se va enerva ulterior din pricina idioților care dau inimioare în serie


Despre domnii Escu: aici

Patru tipuri de Escu si vinurile lor

 “Cum sa dai 150 de lei pe sticla aia de vin? Tre’ sa fii nebun! Uite aici, la mine, 35 de lei- face acelasi lucru, merge bine si cu sarmale.” Asa-i spunea Georgescu lui Popescu. Stefanescu surprinde o parte din conversatie si le zice celor doi: “35 de lei?! Pfa, pai la banii astia cumpar 4 litri din ala bun, de la vinaria din piata”, moment in care dom’ Ionescu isi face aparitia si le spune celor trei: “sunteti niste prosti cu totii: uite aicea vin de butuc de la frati-miu de la tara: mie-mi place si e gratis!”

La un nivel al discutiei foarte basic, dom’ Ionescu are dreptate: toate cele patru variante sunt vinuri, se toarna in pahar si se beau. Din moment ce lui ii place vinul “de butuc” iar acesta nu l-a costat nimic, orice costa ceva, indiferent ca vorbim 9 lei sau 35 sau 150, e pura prostie si bani aruncati. 

Stefanescu intelege punctul de vedere al lui Ionescu. Nu exista ceva mai bun decat gratis, insa stie pe gustate ca vinul de tara al lui Ionescu nu este la fel de aromat si gustos precum cel pe care il cumpara el din piata. In acelasi timp se simte mai istet decat Georgescu intrucat nu-i chiar asa mare diferenta intre vinul de 9 lei din piata si ala de 35, unde mai pui ca ala din piata e demisec si merge sprit, ca pana cand o viata de amar? Insa sa dai 150 pe o sticla de vin, ca Popescu, ei, asta e prostie si bani aruncati.

Georgescu il priveste cu superioritate pe Ionescu (“vai de capul lui, n-are gusturi, vinul ala de tara care sigur e si foxat si oxidat si de nebaut fara apa. Si sa ma plateasca cineva si nu l-as bea”). Totusi il intelege pe Stefanescu. A gustat un pahar din vinul de 9 lei cand a fost la piata si desi evident nu se ridica la nivelul vinului de 35 lei, trebuie sa recunoasca ca se putea bea. Iar despre Popescu, cum i-a si zis, la 150 ar fi bine sa-ti cante si ingerii cand duci la gura paharul. Totusi, intr-un ungher din creier  e si ideea ca nu l-ar deranja sa bea el insusi numai vinuri de 150 sau chiar 4500, de ce nu?

Popescu nu prea ii intelege pe ceilalti trei. In primul rand 150 nu i se pare atat de mult. Sigur, isi da seama ca nu e ieftin, dar a baut si mai scumpe. E mai intelegator fata de Georgescu, in fond l-a si intalnit odata la o degustare de vinuri, insa nu ii impartaseste rationamentul utilitar. Iar in ce-i priveste pe ceilalti doi, el nu merge la piata, nu bea nici vin de butuc, ca sa nu mai vorbim ca sa puna pe masa altceva decat un vin imbuteliat intr-o sticla respectabila i se pare inacceptabil. Putina demnitate ca doar nu e ultimul sarac!


Judecand situatia, am zice ca toti au dreptate in felul lor si se inseala simultan. Sigur ca pentru Ionescu vinul de tara e suficient pentru nevoile lui. Nici nu prea intelege ce atata caz pentru un pahar. A vazut si el la televizor pe unul vorbind de un anume vin cum ca “piersici, flori bla bla”. Adica astia pun chestii in vin, macar vinul de butuc e vin adevarat care miroase a vin, nu a tot felul de prostii. Si apoi, la cate cheltuieli trebuie sa acopere din pensia lui mica, de unde sa mai ramana si pentru vin, fie si din ala la 9 lei din piata.

Si asa ajungem la Stefanescu. Stefanescu e maistru la un atelier mai mare de termopane. Ii place vinul, dar se intinde cat ii e plapuma. I se pare iresponsabil sa dea o caruta de bani pentru vin, insa nu prea ii place vinul de butuc, ca-i din ala turnesol care-ti innegreste dintii. Se gandeste ca daca ar avea banii lui Georgescu, care si-a luat Duster nou, ca-l vede in parcare, poate ar incerca si el vinuri din alea de 35 si mai mult, pe care le vede la supermarket. Dar nu sufera prea tare, ca e bun si asta din piata si oricum trebuie sa mai puna deoparte ca la anul intra fata la facultate.

Georgescu e entuziast in ale vinului, ii place sa stea la un pahar, asa, de meditatie, sa asculte o muzica, sa invarta paharul etc. E functionar la primarie si in ultimii ani i s-a marit binisor salariul, asa ca a facut saltul de la vinuri de 15-20 la 30-40. Indiscutabil sunt mai pline de caracter. Urmareste pe facebook cand sunt degustari si daca are timp participa, desigur la cele fara bani. Asa a gustat de cateva ori vinuri din alea foarte scumpe si intelege ca pot fi mult mai bune decat astea pe care le bea el, care oricum sunt “premium”, dar da!…e alta clasa. Totusi considera ca are ochi pentru chilipiruri si pentru diamante in noroi si cumva asta il face sa se simta aproape la fel cand bea un vin cum isi inchipuie ca se simte bogatul ala de Popescu.

Lui Popescu i-a mers binisor in viata, face afaceri, plimba bani, investeste intr-o chestie aici, o vinde mai incolo si tot asa. Are darul afacerilor, cum se zice, mostenit probabil de la tatal lui care a fost gestionar la alimentara inainte de revolutie si director la propria firma de import-export care a cumparat complexul cu alimentara dupa. Popescu nu bea foarte des, si pentru ca munceste mult si merge mult cu masina, asa ca niciodata nu si-a pus problema ca un vin de 150 e exagerat de scump. In plus, sunt doar 5-6 vinuri pe care le cumpara, toate romanesti. Inca nu are incredere in alea straine, desi alea rosii din sudul Italiei ii cam fac cu ochiul, asa moi si dulcege cum sunt, dar nu are timp de descoperiri. Oricum prefera sa consume vinul la restaurant. E si o chestiune de statut. Altfel omul e la a doua casnicie si are doi copii din prima. Ii iubeste mult, dar ii vede cam rar, fiind tot timpul pe drumuri cu afacerile.


Nu sunt incadrari definitive, desigur, tipologiile pot fi interschimbabile. In fond am cunoscut chiar eu un miliardar al carui vin preferat era un vin de Vrancea imbuteliat in plastic. La fel de bine pot sa-mi inchipui un iubitor al vinului care fara a avea venituri mari, mai sparge pusculita din cand in cand pentru ceva scump, care promite revelatii. Si asa mai departe.

Ideea principala ar fi ca fiecare se raporteaza la propriul sine si la propria situatie cand ii “judeca” pe ceilalti. Isi inchipuie ca nevoie sale sau motivele pentru care bea un vin sunt cumva un fel de standard, cand evident nu sunt. Si aici, ca mai peste tot in viata, putina empatie nu strica. Fiecare consuma vinul pe care il intelege si cu care se simte "confortabil", insa asta nu inseamna ca altcineva, in alta situatie, greseste facand altfel.  

PS 1: pentru ca unde sunt domni sunt si doamne, iata acest modest add-on: Doamnele Escu si vinurile lor 

PS 2: textul este inspirat de o idee a vlogerului audiofil John Darko 

Drusian Prosecco Valdobbiadene Brut


Acest Prosecco Valdobbiadene brut este non vintage, dar foarte proaspăt, cu certitudine lot recent. Strugurii de Glera ai lui Drusian provin de pe coline atât de abrupte încât mecanizarea e imposibilă, e nevoie de niște Giovanni (sau poate niște Vasile sau Vasilica, căci știm cazul româncelor aduse în plin lockdown cu un private jet in Alto Adige) să întrețină și să recolteze viile. 
La proba paharului s-a prezentat foarte bine, surprinzând încă de la turnare prin persistenta și diametrul mic al bulelor, semn ca oamenii ăștia știu ce fac. Aromele sunt clare, de pere, caise, mere verzi și unt, gustul are aderență pe palat, ca o para Williams suculentă. Carbonația este bine drămuită. Pe final, apar ușoare note tonice, de migdale, deștept înșurubate pe ideea comodă și familiară a unui spumant accesibil precum Prosecco. 
După cum se vede din fotografii am început în paharul meu obișnuit, cum fac cu mai toate vinurile, dar după câteva înghițituri am transferat vinul în flută și așa l-am terminat, pentru ca diferența mi s-a părut semnificativă

Drusian Francesco Prosecco Valdobbiadene Brut NV
11%, 60 lei, winedistrict.ro