Smartdrinks of Bucharest 2016 (19-20 octombrie)

Targul glamour al celor de la SmartDrinks (aka Alma Tim, cu George Chendi in rolul principal) s-a desfasurat la galeriile Artmark, pe Rosetti, la doi pasi de Piata Revolutiei, miercuri si joi, 19-20 octombrie.
In mod normal, s-ar preta o descriere care sa puna in valoare calitatea bauturilor prezente, ambientul domnos, silfidele hostese care zambeau la intrare...
Oricum ar iesi pana la urma, daca ati intrat vreodata in cladirea cu problema, pun pariu ca v-au apasat nitel decoratiunile interioare, pentru ca in vremurile acelea oamenii mai aveau si alte aspiratii de la spatiul locativ decat 22 de grade si HBO cu 7.1 true surround.
Acestea fie zise, probabil si un targ de bormasini ar fi fost elevat, sub privirile erosilor auriti din tavan si ale portretelor de mii de euro expuse pe pereti. Cu atat mai mult un targ de bauturi fine. Sa remarcam calitatea portofoliului acestui importator, care a reusit din nou sa umple generosul spatiu doar cu lucruri din propriul catalog.

Trecand peste aceste consideratii introductive, sa vorbim un pic de licori, fircare prezentate fie de un reprezentant al producatorului, fie de persoane bine antrenate din partea importatorului.
La Besserat de Bellefon din Champagne mi-a placut Cuvee-ul Des Moines Blanc de Blancs, cu un nas si un atac neobisnuit de placinta cu mere.
Daca tot suntem la capitolul bule champenoise, m-au impresionat din nou Devaux, in special cu ale lor Ultra Extra Brut si pretioasa Stenope Brut, o lucrare de o finete impresionanta, un soi de spuma usor fructata, cu arome delicate de patiserie. Top Stuff.
La negociantul Brotte e greu sa nu treci prin multitudinea de apelatii de Ron sau Provence. Pentru ca atentia este capricioasa, o sa pun degetul pe un Hermitage Seigneur des Coteaux 2012, peste spectaculosul Vacqueyras Vieilles Vignes 2014, Viognierul Condrieu Versant Dore 2014 si Tavel Les Eglantiers 2015, aceasta curiozitate rose cu anduranta. Mi-au confirmat calitate medie pentru locurile pe care le reprezinta, ceea ce nu e putin lucru pentru un negociant. Altfel, vinuri foarte puternice, caution advised!
La vinuri linistite, pentru sufletelul meu, mi-a atras atentia (candidat la titlul de cel mai cel) supertoscanul Cortaccio 2005, de la Villa Cafagio, prezent in standul asociatiei La Vis. Ce vin! Un Cabernet sauvignon, in care aromele de fruct (dupa 10 ani!) se imbina cu note elegante de maturitate. Insa gustativ e marele wow, cand vezi cum aciditatea si niste taninuri surprinzatoare mai au inca nevoie de timp pentru a se polisa. Minunat! Nici "fratele" din alt "cru", San Martino 2006 nu e de lepadat, insa nu e atat de echilibrat.
Wow a fost si Tralca 2007 al chilienilor de la Bisquertt, din Colchagua Valley, un blend de Cabernet Sauvignon, Carmenere si putin Syrah. Sigur, nu e ieftin (280 lei!), insa se confirma ca chilenii nu prea joaca de obicei in liga super-mega-premium, insa cand o fac, reusesc sa combine inteligent stilul lor cald, catifelat, fruct&baric cu note eleborate, elevate.  La alt nivel, linia La Joya (cu merlot, carmenere respecyiv cabernet) s-a prezentat foarte bine balansata cu pretul(45).   
La americanii de la Terlato Family e greu sa nu fi gasit interesanta mini orizontala de Cabernet Sauvignon 2010, cu Rutherford Hill, Terlato si Chimney Rock, toate vinuri puternice, bine infipte, precum si la un nivel mai accesibil, Zinfandelul si blendul Zinfandel/Syrah Dueling Pistols din gama "patriotica" The Federalist.
In ceea ce ar fi avut mai mult sens sub administratia Reagan, am ajuns dupa California direct in Liban, de unde am gustat vinurile celor de la Chateau Ksara. Rose-ul Sunset 2015 s-a prezentat foarte fresh, pe cand vedeta standului a fost cuveeul pentru mileniul trei (nu glumesc, asa se cheama), un rosu elevat din Petit Verdot, Cabernet franc si Syrah, recolta 2012. 
De la spaniolele Juan Gil, din podgoria Calatayud, am retinut La Atayala del Camino 2013 (cupaj de Garnacha tintorera/Alicante bouschet, Monastrell) si Atteca (Garnacha 100%), din acelasi an, ambele din vii batrane. Avand in vedere pretul (~50), fanii vinurilor dense, care apasa puternic pe papile, ar trebui sa le aiba in vedere.
Am gustat si vinurile private label Vila Babiciu, pe care le propune Alma Tim inclusiv in Mega Image. Albul e un SB de Loara, rose-ul e de Provence, iar rosul e de-al nostru, un cab/merlot de la Ceptura (as in Crama Ceptura). La pretul lor (25, cand nu sunt la diverse promotii) n-ai ce sa le reprosezi. Sunt vinuri agreabile, usor de baut, potrivite "target"-ului.

Purtat de entuziasm am gustat si unele bauturi tari, desi nu prea imi sta in caracter. Am ridicat din sprancene la doua astfel de licori, ambele din Americi. In primul rand, romul venezuelean Diplomatico Single Vintage 2002, finisat in butoaie de sherry, care isi depaseste conditia si se ofera ca o bautura extrem de fina, de meditatie. In acelasi spirit, tequila Herencia Mexicana extra anejo, este altceva decat ne-am astepta. Tot o bautura fina, evoluata, care priveste condescendent spre 99,99% din rudele ei. Mi s-a parut suficient de complexa incat sa poata fi savurata incetisor, in liniste si nu zmucita in serii de shot-uri.
  
Smartdrinks of Bucharest isi confirma unicitatea in peisajul targurilor de vin de la noi. El se adreseaza aproape exclusiv pasionatilor "premium". Lume buna, mai un artist cunoscut, mai un medic celebru... 
Preturile au fost promotionale, unele semnificativ mai mici fata de pretul de lista, pana la urma asta inseamna targ. 
Inspirat si sloganul brandului personal al lui George Chendi. Pana la urma, toti cei de acolo eram cautatori de gusturi bune. Important e ca, din ce in ce, avem si unde sa le gasim!


Si la o calitate mai buna: AICI

Trei vinuri albe 2015 de la DAVINO (Plai&Monogram)

Acum ceva vreme am primit de la Davino (Unicom Production) trei vinuri albe 2015. 
Dupa cercetarea CV-ului a rezultat ca sunt Feteasca alba Plai, Sauvignon blanc Plai si Sauvignon blanc Monogram. 
Dupa proba practica, comisia (formata din mine si multiplele mele personalitati) a tras urmatoarele concluzii:
Feteasca Alba Plai 2015. Se pare ca fie anul, fie selectia de struguri, fie alte lucruri pe care un biet blogger din Galati nu are cum sa le cunoasca, au facut ca rezultatul sa fie oarecum surprinzator. Un vin care pe langa vinozitate si o robustete gustativa, s-a prezentat destul de timid aromatic. Sunt sesizabile mai ales pastise vegetale, minerale si impresii de fructe albe, iar gustativ apare o nota neobisnuita, usor mentolata. Nu e cel mai remarcabil produs Unicom pe cvare l-am incercat, insa departe de a fi nereusit. 35-40 lei 78 pct (poza s-a desprins de CV, asta e, urmatorul!)

Sauvignon Plai 2015. Un veritabil soc-vignon, de linie, insa cu prospetime si cu puternice si asteptate note de soc/grepfrut, mere verzi, dar si treburi tropicale, e drept mai discrete. N-ai ce sa reprosezi, nu are adancimea vinului urmator, insa avand in vedere incadrarea de pret, nici nu trebuie. 35-40 lei, 83 pct


Sauvignon blanc Monogram 2015. Ei, aici se vede o lucrare maiastra, usor diferita de editiile trecute (sub aceasta eticheta sau Edition Limitee), in care aciditatea si mineralitatea se exprima mai plenar, cu un déjà connu de Loara, cu coacaze si agrise, vertical, taios, usor cretos si cu o remanenta fantastica. Face pofta de mancare, deci atentie la silueta (care are). 65-70 lei, 87 pct


  








Vii? Vin. Despre biblioteca vie de pe raft de magazin (articol pentru SELGROS)

"Există în magazine o bibliotecă ascunsă. Nu o găsiți la raionul de librarie, dacă la asta vă gândeați. Ați trecut de multe ori prin mijlocul ei, în drum spre cumpărături mai presante, fără să vă dati seama ce încărcătură culturală vă apasă, parol!

Nu e o bibliotecă plină de cărti, ci una de gusturi, de povești, de istorie. Exact! La raionul de vinuri mă gândesc.
La prima vedere, sticlele acelea nu reprezintă decât un conținut lichid, agreabil, jovial și îmbătător (de la un gramaj încolo), un produs ca oricare altul.
Nimic mai fals, dragilor!"
Dragilor, va invit sa cititi restul articolului la sursa, adica AICI. Sa va fie de bine!



Prince Mircea 2012 si 2013 Vinarte

2012. Exista doua feluri de a te raporta la intalnirea cu un vin pe care l-ai incercat cu mai mult timp in urma. "Eu" e un concept mult mai putin schimbator decat "tu", desi si celalalt, la randul sau, e un "eu" pentru sine. Poate ca sentimentele de bucurie, respectiv de stranietate, de stangacie sau chiar uneori de neplacut, sunt date nu atat de schimbarea celuilalt, de diferenta intre el-cunoscutul-de-atunci si el-cel-de-acum, ci de constientizarea indirecta a propriei noastre schimbari. Asa și cu vinurile pe care le reincercam.
Acest Prince Mircea, pe care l-am degustat ultima oara anul trecut, tot gratie Unvinpezi si caruia i-am purtat o amintire sumara, precum mai tututor vinurilor pe care le-am incercat, este un mix de familiar si nou, pe care il salut! Brusturosul e acum mai degraba o adiere iodata, amintind de nuci verzi, insa musculatura puternica inca pare a iesi din croiala camasii. Nu stiu daca nivelul puternic de alcool se va integra vreodata, dar cum nu exista oameni perfecti, nici macar "eu", cu atat mai putin ar trebui sa cautam asta la un vin. In rest, dur, cu taninuri puternice si cu cativa ani de evolutie in fata. Eu unul sper sa ma intalnesc cu el din nou, peste un an sau doi, ca sa va relatez iarasi despre fenomenologia intalnirii cu celalalt. 47 lei, 14,5%, 83pct

2013. Mircea a fost mereu un baiat bun. Aproape de fiecare data este tratat condescendent, prin asemanare cu Prince Matei, ceea ce este nedrept, pentru ca aceasta eticheta din portofoliul Vinarte are propriul sau destin. Usor brusturos, iubitor de aer pentru a se deschide, cu indicii amarui, la confluenta dintre cerneluri si cirese amare, cu taninuri prezente, gustativ cu magiun si fructe rosii de padure, cu buna persistenta. Un lucru insa imparte cu fratele sau: abilitatea de a evolua, cel putin pe termen mediu. 
Fata de 2012 mi s-a parut  mult mai asezat, mult mai amabil, nivelul de alcool este mai jos si mult mai bine integrat, lemnul si-a facut mai bine treaba, rezultand un vin cu o jovialitate eleganta.  47 lei (btw merita sa aruncati un ochi la unvinpezi.ro, unde azi are un pret special), 13,5%, 86pct.



Azi dimineata m-am trezit la Galatz in 1929

Daca m-as trezi intr-o dimineata de vara, nu prea calduroasa, in orasul Galatz (oricat de absurd ar parea), in anul 1929, as face-o in asternuturile mirosind a sapun de lavanda ale Hotelului Bristol. Pe atunci mai central de atat nu exista. Ilustrata de mai jos este realizata din Parcul Municipal, actualmente Eminescu, asadar azi ne-am uita drept spre actualul centru comercial Winmarkt, fostul Modern. 
Hotelul nostru ar fi partea deschisa la culoare. Ziceam de sapun, pentru ca sapunul, lumanarile si toate pomezile de pe lume, isi aveau atunci cartierul general la Galati. Erau foarte multe fabrici de profil. Bunaoara Apollo, fabrica  infiintata in secolul 19  si desfiintata abia in tranzitia post-decembrista, era doar una dintre ele (cred ca jumatate din comerciantii listati in "Industriasi si comercianti galateni, harnici si de temut", Tudose Tatu, Adrian Pohrib, Galati 2013, aveau un obiect de activitate similar). Manufactura de pe Domneasca colt cu Radu Negru, unde se facea sapunul Cheia ("Vreţi să cuceriţi femeia? Folosiţi săpunul Cheia!"), era atat de cunoscuta in tara incat nici comunistii, dupa nationalizare, nu i-au schimbat numele! 


Dupa micul dejun la restaurantul hotelului, cu unt, felii de paine calda, mezelicuri si un ceai Floarea Indiana de la Comertul Roman, firma consulului danez la Galatz, A.C. Jorgensen, voi face cativa pasi (literalmente cativa) pentru ca voi intra la libraria lui Grosu, parte si ea din acelasi lant de cladiri cu Bristol, pravalia lui Sure si cele doua cofetarii, ale lui Ettinger si Manzavinatos. Aici, manat de un sentiment patriotic care nu va fi egalat de receptarea critica, voi cumpara cel mai nou roman al lui Liviu Rebreanu, Craisorul, proaspat aparut. Librarul imi va impacheta atent cartea, iar eu, dupa implinirea spirituala care este achizitionarea unei carti, ma voi indrepta spre ocupatii mai mundane.

De la cofetaria lui Carol Ettinger, cel venit de la Viena, sa ofere galatenilor ciocolata si prajituri nemaivazute, ma voi indulci cu cateva fursecuri cu stafide la o cafea Julius Meinl concentrata si scurta, dupa moda italieneasca.
Voi merge la magazinul Goldenberg, aflat, nu departe, pe strada Domneasca nr. 26. Aici voi achizitiona aceasta frumoasa palarie Bowler/Derby. Goldenberg&Fii, "furnisorii Casei Regale" vindeau articole de imbracaminte barbatesti, importate din Anglia, de o calitate foarte buna, din moment ce doua astfel de palarii vor ajunge peste ani via matusa Tania din Bucuresti, in stare foarte buna, in patrimoniul unui oarecare blogger, ocupatie care trebuie sa fi sunat foarte ciudat pentru cineva din 1929 (unora le suna si acum!). 

Probabil vindeau si ceasuri, insa pentru ceva deosebit ar fi fost mai indicat sa traversez parcul, pana pe strada general Berthelot/Mavramol/Balcescu, la un alt Goldenberg, vestit in epoca. As fi mers la celebrul Helder, insa in 1929, cred ca ramasese din comert doar renumele casei, in care puteai gasi marci celebre ca Longines sau Garnier, inscriptionate "Helder" din fabrica.






Apoi, cum merg fara tinta pe bulevard, ridic privirea si in fata cinematografului Trianon (unul din cele vreo 8 cinematografe din urbe) vad o pancarta pe care scrie mare "Ispitele trupului" (da click pe fotografia de mai sus). Cum? Mai sa fie!? In 1929? Cum nu aveam altceva de facut, platesc un bilet la matineu si intru in sala mica si intunecata. 

Filmul se dovedeste a fi o melodrama (evident muta), coloana sonora se aude dintr-un gramofon si din cand in cand pe ecran apar mici texte lamuritoare. 

Filmul are ceva istorie. In original "The way of All Flesh", regizat de Victor Fleming, cel care mai tarziu va conduce filme mult mai celebre, cum ar fi Vrajitorul din Oz sau Pe aripile vantului, l-a avut in rolul principal pe Emil Jannings (dupa cum se vede si din poza, mijloc-dreapta), un superstar al filmelor mute. De altfel, pentru acest rol, actorul care va castiga premiul primul Oscar. "Primul" adica primul premiu acordat vreodata pentru rol principal, la prima editie a acum celebrelor premii, din 1929. Sigur, pe atunci aceasta distinctie nu insemna nimic in Galatz, nici in restul lumii de dupa Hollywood. Mai e o curiozitate legata de acest film. Este singurul, dintre toate cele laureate cumva la premiile Academiei americane de film, care s-a pierdut! S-au pastrat doar 3 minute din aceasta pelicula, pe care, daca sunteti extrem de curiosi, le puteti vedea pe youtube.

Iar am facut excesive si obositoare cumparaturi iar acum e ora pranzului. Cobor vadul Carabus pana pe strada Dogariei, plina de ateliere de artizani, de unde cumpar repede mici feronerii maiastre, iar apoi opresc La Bulgaru, carciuma celebra, plina de negustorii din Port care isi beau satisfacuti aldamasul, dupa cum va scrie, peste ani, medicul-cercetator Crisan V. Museteanu in memoriile sale. Vom avea un pranz neaos, dar foarte gustos, poate un ghiveci cu fleici maruntite si un vinut rosu dobrogean, din struguri de Samovanca (ubi sunt?), poate o bucata grea de sturion fript la jar, urmate oricum ar fi de o cafea la nisip si cateva baclavale sleite in siropul lor de miere cu miez de nuci...

Trebuie sa ajungem iar in Centru. Luam un tramvai din Port si in Piata Regala asteptam un pic ca sa luam o masina al noul infiintatului Serviciu Public de Autobuze, fapt care in 1929 ar fi sunat ceva mai exotic decat azi, intrucat insusi cuvantul "autobuz" ar fi fost nu tocmai vechi in vocabularul limbii romane.
Din foisorul parcului se aud acordurile compozitorilor celebri ai urbei, Ionel Fernic cu al sau tango "megahit" Pe bolta cand apare luna sau batranul Iosif Ivanovici, seful orchestrei de marina, cu valsurile sale ultra-cunoscute.

Ne plictisim de atata asteptare si luam o birja. Ne ducem la meciul de fotbal de care se vorbeste in targ de cateva zile! Stadionul e binisor in afara orasului, care se termina inainte de dealul Tiglinei. Birja o o ia inainte pe calea Brailei. Pe drum vedem mici manufacturi, case taranesti, gradini de zarzavat si vii.


Stadionul Dunarea a fost inaugurat in 1920. Daca ne uitam la fotografia alaturata (facuta probabil inainte de razboi) observam cu un sentiment de stranietate mai degraba lipsurile: nici urma de impunatoarea cladire a spitalului judetean, nici urma de blocurile cartierului Ada Marinescu, cu ale sale Micro 18, 19 etc.  Multime mare, domni adusi de soferi in masinile lungi si inalte, beizadele cum vedem si astazi cu masini sport, decapotabile, dar si o gramada de pierde vara si cersetori. In fond ziarele vremii aveau un subiect perpetuu. ("Galatii, orasul oamenilor fara capatai" titra "Vocea Galatilor" 11 septembrie 1929, reprodus in Pohrob Adrian Din istoria politiei romane. Politia orasului Galati intre anii 1832 si 1949, editura Agaton, Galati, pg  641). Suntem la cateva luni de Marea Criza din America. Dar pana atunci, platim un pol si intram pe aceasta frumoasa arena, prima din Romania sapata si nu construita. Practic de la nivelul strazii nu urcai ci coborai in stadion, chestiune posibila datorita reliefului din vadul Tiglinei. Oricum, dupa cum galatenii stiu deja, stadionul inca exista insa arata astazi ceva mai rau decat in acesta poza. 

Meci mare! Dacia Vasile Alecsandri, echipa locala, fondata in 1920 prin fuziunea echipelor Soimii Dacia si cea a liceului Vasile Alecsandri, intalnea in optimile de finala ale Diviziei A pe Victoria Iasi. Dacia Vasile Alecsandri venea, precum adversara sa, din pozitia de castigatoare a competitiei regionale. 
Cu cateva saptamani in urma, DVA isi castigase dreptul de a juca in compania echipelor mari ale vremii, ca Venus Bucuresti sau campioana en-titre Colţea Braşov, dupa ce invinsese in finala regiunii pe Dacia Unirea Braila. 
Ce meci! Publicul e in delir! Crețeanu, Naciu si compania au maturat pe jos cu echipa ieseana. Scor final: 7-1! Si Galatiul merge in sferturi! (Gheorghe Arsenie, Inceputurile fotbalului la Galati, Viata Libera)
Unde se va si opri, ce-i drept, invins la limita de Dragoş Vodă Cernăuţi, insa noi nu ne oprim, deoarece imbarbatati si entuziamati de rezultat, ne vom intoarce in Centru, sa luam cina si sa cinstim pentru mareata victorie. Unde? 

Bineinteles ca la Sure, pe Domneasca, vis-a-vis de parcul municipal (azi Eminescu), perete in perete cu Hotel Bristol. Nu exista in urbe restaurant mai chic decat al lui Sure, cu accentul pe e, frantuzit. Pentru ca desi greci, umbla vorba ca alde Sure (sau Soure) ar fi fost la origine cruciati francezi ramasi in insulele grecesti. Intai era pravalia, care avea si o mica terasa, pentru aperitive si minuturi. Ce gaseam in rafturi? "Cu butoiul de masline si cel de telemea in fata la intrare, inauntru in rafturi, in pivnita si magazii, cele mai fine produse ale Mediteranei, de la caracatita pana la masline de Volo si vinuri de Lemnos, de Creta si de Cipru. In pravalie se gasea si untdelemn Puget, frantuzesc [...] ba chiar si ulei de seminte de dovleac si biscuiti Perrier si chiar vinuri bordoleze, burgunde sau din valea Ronului, dar le tinea doar asa ca sa nu zica cineva ca nu are". Erau branzeturi frantuzesti si mezeluri felurite.

Inauntru erau cateva mese de marmura alba, pentru clientii care doreau un aperitiv si nu apucau loc la terasa, ori nu doreau sa stea in vazul lumii. Sa intram! Sa comandam o mastica de Chios. Baiatul va aduce si o farfuriuta cu masline. Intrucat suntem veseli si multi comandam o carafa de pelin de mai, ca sa mearga bine la scordoleaua cu bacala sarata. Pelinul era local, caci orasul era inconjurat de vii, pe dealurile de la Tiglina, Barbosi Filesti, Tulucesti sau de jos, de la Brates. Unii ar fi preferat sardele Robert cu un Odobesti. (Crisan V. Museteanu, Lumea copilariei mele, pg 188, din Opere Alese I, Editura Muzeului de Istorie Galati, 2013). 

Apoi, mai urcam cateva trepte si intram in restaurant. Eu inclin spre o friptura englezeasca de vita, adica "cu miezul necuprins de foc", sparanghel stropit cu unt si o salata de andive inacrita cu un strop de lamaie. La Sure ai de ales intre doua vinuri trufanda: fie un Nicoresti de Coasta Lupii, cea mai bun "cru" din podgorie (Pastorel Teodoreanu este complet de acord) adica o Babeasca neagra cum nu poate fi alta, dar si, capatandu-l doar daca il ceri anume, vinul Manastirii Cocos, de peste Dunare, in drum spre Tulcea, o Feteasca neagra care l-a facut pe voda Ferdinand sa doarma pe bancheta din spate a limuzinei regale. Apropos, e un episod simpatic in cartea sus amintita despre ispravile bahice ale regelui la manastire (Museteanu, op cit , pg 117): "Ma, m-a luat Voda cu el aici, la manastirea Cocos, sa gustam vinul care-i place lui. Am mancat si am baut, ca la popi, la manastire. Trei zile si trei nopti. Ziua in trapeza, noaptea afara. Tineau fratii, stii popi ai mai tineri, faclii de rasina aprinsa. Ultima zi, catre miezul noptii, Voda a trebuit sa plece, cica avea un consiliu a doua zi si vrand sa fie odihnit, s-a culcat in masina, asa ca n-am mai avut si eu loc cu el". Dupa plecarea regelui, Oskar Spathy, cel care povesteste episodul, a continuat cu staretul, insa cand a cerut sa isi stinga "jigaria" de stomac, in loc de apa i s-a dat rachiu, moment in care s-a infricosat ca n-o sa scape viu de acolo si a fugit pur si simplu de la manastire, a tocmit din sat o caruta pana la Zaclau, a trecut fluviul cu bacul si a aparut nebarbierit si cu hainele botite in curtea fratilor Mantu, unde il cunostea pe Nicolae, cu care fusese coleg de scoala la Berlin.

Dupa o zi atat de plina, ar fi bine sa ne retragem in camera noastra de la Bristol, unde inainte sa inchidem ochii vom socoti ca viata e frumoasa in acest colt de Romanie. Peste cateva luni, valurile recesiunii americane se vor sparge si de malurile Dunarii, Carol al II-lea isi va incepe domnia, aducand cu el sfarsitul bonomiei si inceputul dictaturii, conflictele cu comunistii se vor acutiza, la fel si sentimentele antisemite.
Dar 1929 a fost un an bun.

Sfarsit alternativ (de moravuri usoare): In functie de cat de aprinsi si nerusinati am fi fost, mai ales barbatii, am fi putut sa dam ocol cladirii, si prin intrarea din spate sa urcam la etajul cel mai de sus. E ciudat ca la nivelul strazii se gaseau stabilimente cat se poate de frecventabile si respectabile, iar sus era amplasata o alta institutie a orasului: bordelul. In fine, unul din ele. Museteanu zice ca era o lume inchisa. Nu se vedea nimic, nu se auzea nimic, ferestrele nu se deschideau si un strain n-ar fi banuit ce se intampla acolo.
In plus, pare exotic, insa daca cineva si-ar fi dorit foarte mult, ar fi putut sa gasesca in Galati cocaina. In Vocea Galatilor vom fi citit de "droghistul" (adica farmacistul) Farladansky prins in flagrant de un agent sub acoperire al Sigurantei Statului. Insa au ramas multi altii sa-i preia comertul. Ce sa facem, intr-un oras cosmopolit si ispitete sunt la fel.

Surse foto: grupul facebook Vechiul Galati in imagini,  "Industriasi si comercianti galateni, harnici si de temut", Tudose Tatu, Adrian Pohrib; marele www.

Daca preferati sa deschideti ochii in 1901, dati click aici.

Later (much later edit) : inaugurarea stadionului e sub dezbatere. Opinia pe care o împărtășesc azi e ca Dunărea s-a construit mult mai târziu.