Vine acuș 1 Decembrie, când ne vom simți mai români decât de obicei, cel putin formal!
Patriotul din noi cere pe masă un vin neaoș, românesc! Mărturisesc că sărbătoarea națională e de mai mulți ani, pentru mine, prilej de alegere a unui vin pur românesc, adică făcut din soiuri strămoșești. Bine, asta pe lângă gândurile pioase înălțate către eroii neamului, citate din Eminescu, sarmale și celelalte treburi sfinte.
Stăm și ne uităm la raftul cel lung de vinuri, ca la o colecție de artă contemporană din care nu înțelegem nimic, temători că nu pricepem, dar și doritori de nou, căci suntem oameni de bonton, ce Dumnezeu, deschiși la minte! Ei, stați pe pace, eu sunt aici să vă ajut! Nu cu arta contemporană, care sincer mă cam sperie și pe mine.
Feteasca neagră e portdrapel. Adică dacă ar fi să îngropăm vreo cutie cu comori pentru arheologii extratereștrii de peste un milion de ani, în care sa ne punem suflețelul național, pe lângă o copie după Luceafărul, un ciob din Columna lui Traian, o rețetă de bulz, o ie frumos împăturită și un dvd cu cele mai frumoase goluri ale lui Hagi, ar trebui sa stea și o sticlă de Fetească neagră!
Fie că acum 140 de ani nu știa nimeni de ea, în afară de cei din Moldova de nord. Detalii! Până la urmă, nici România nu exista acum 140 de ani (Regatul României a fost recunoscut după Războiul de independență, în 1881). Vinul ar trebui să fie de corpolență medie, adică gustativ nici Pacală, dar nici Greuceanu, cu taninuri fine, și cu arome în primul rând de prune, apoi mure, uneori vișine, condimente ca scorțișoara, vanilia si piperul (mai ales dacă e baricat, adică maturat în butoaie de stejar). Prună, da? Ce fruct poate fi mai românesc decât pruna?
Înainte să-i dăm drumul, fac precizarea că aceste mențiuni sunt din portofoliu Selgros Galați. Alte magazine Selgros, din zone mai dezvoltate dpdv Horeca, pot fi mai abundente cu varietatea vinului. Sau nu :)
Oricum, spre să apreciați că am surprins vinurile în fotografii ca un David Attenborough, adică în habitatul lor natural. Asa ca imaginați-vă că vorbesc în șoaptă, ca să nu le sperii.
Priviți aceste exemplare premium, fiecare cu un pedigree respectabil. Chiar dacă unii wineloveri versați ar putea clipi când vine vorba de Vincon sau Sîmburești, producatori de volum, nu întotdeauna de calitate mare, aceste două etichete sunt de toată lauda, credeți-mă!
Apoi cam la jumătate de preț, foarte demne a fi menționate stau și:
Budureasca și Oprișor sunt mai moderne și mai ușor de înțeles, fără ca asta să fie un defect. Însă sunt ușor în altă clasă față de precedentele.
În selecționata națională ar putea fi un Negru de Drăgășani de la Isărescu, deși după veștile din zilele astea, BNR nu-i tocmai popular. Dar vinul n-are nicio vina. Nu-i cel mai bun Negru de pe piață, dar nici cel mai rău. Negru de Drăgășani e pur românesc, dar din alte motive decât barba lui Burebista. Adică la unele vinuri naționalitatea e îndoielnică, iluzorie, fie pentru că sunt clone rebele ale strugurilor larg răspândiți, fie pentru că săracele plantele nu prea cunosc granițele vremelnice ale oamenilor, încăpățânându-se să crească în același loc și după ce frontierele se modifică. În cazul Negrului știm sigur că e de-al nostru pentru că s-a născut abia în 1993 la Stațiunea de cercetări Drăgășani, fiind o încrucișare din venerabilul Negru vârtos (aproape dispărut din cultura azi) și Saperavi, strugurele georgian. Vinul obținut oferă o corpolență medie, cu arome de cireșe, afine și condimente.
Cam în aceeași situație de manufactură se găsește și Șarba, reprezentă competent de:
Șarba s-a născut în Vrancea, rod al cercetătorilor de la Stațiunea de cercetare de la Odobești, fiind o încrucișare între Tămâioasa românească și Riesling italian. Ideea de bază, bine pusă în practica de Crama Gîrboiu a fost aceea de obține un vin sec, puternic, dar cu aromatica specifică Tămâioasei. Cred că au reușit, rămâne să testați și dumneavoastră realizarea.
Bun și așa ajungem la Feteasca albă. Unii zic că e ruda cu cea neagră, dovezi mai noi spun că nu. Are mai puțină importanță. Pentru publicul larg e cam la fel cu întrebarea dacă mărul golden e înrudit cu idared. Cui îi pasă? Oricum, veche varietate, atestată documentar încă de la începutul secolului 19, însa în cultură Dumnezeu știe de când. Poate chiar știe, atât de veche poate fi! Vin fără aromă deosebită, însă fin, cu aciditate, de modă veche. Știți cum e, briz-brizuri se mai găsesc, se pot și cumpăra, dar stil și finețe naturală...nu!
Ce am descoperit în raft?
Cramele Halewood oferă o varianta modernă, chiar elevată prin ușorul contact cu baricul. Tot de aici e recomandabilă și Tămâioasa, vinificată în sec. Apropos, vinificarea în sec sau demi e un trend recent și binefăcător industriei. E interesant cum se capturează aromatica specifică, îndrăgită de toți românii, într-un vin cu rest de zahăr scăzut, mult mai băubil convivial și chiar mai sănătos.
În această tendință trebuie menționați în primul rând și (care erau întâmplător colegi de raft, alăturați de oltenitatea lor):
Dacă veni vorba de aromatice
Și așa ajungem la Busuioacă și Grasă, două varietăți moldovenești de la vest de Prut arhicunoscute. Atât Tămâioasa cât și Busuioaca par a fi înrudite și împreună fac parte din marea familie a Muscaturilor, răspândită peste tot în Europa. Grasa însă are destinul ei. Legenda spune că vine din Ungaria, însă majoritatea testelor ADN infirmă rudenia cu Furmintul (care e baza și cel mai valoros strugure alb unguresc, mândria Tokaji-ului). Legătura cu Ștefan cel Mare este foarte plauzibilă, însă o ipoteză rezonabilă e că ar fi un strugure din sortimentul Tokaji, astăzi dispărut din cultură. Cert este că Grasa e indubitabil valoroasă și capabilă de vinuri mari, mai ales dacă e atacată de mucegaiul nobil care înconjoară boaba de strugure, deshidratând-o însă păstrându-i aciditatea și celelalte substanțe folositoare. Astăzi vă recomand un vin demisec produs de Casa de vinuri Cotnari (entitate diferită de marele Cotnari SA). Există și o variantă sec, e drept de găsit în alte parți decât în marele retail, însă vă încurajez s-o degustați deoarece veți descoperi un alt tip de vin decât cel clasic, cunoscut de toată suflarea. Chestiune valabilă și pentru Busuioacă!
Lipsește ceva, așa-i? N-am zis nimic de Feteasca regală! Reparăm imediat. Ampelografia clasică (ampelografia e știința studierii soiurilor de viță de vie) considera că Feteasca regală este o încrucișare dintre Grasă și Feteasca albă, apărută spontan la Daneș, comună din județul Mureș (nu departe de Sighișoara). E controversat. Unguri consideră că Kiralyleanika și Feteasca regală, în traducere fiind cam același lucru, nu sunt...același lucru. Poate o fi, poate nu, însă are mai puțină importanță. Cred că am mai spus asta :) Vinul e semi-aromat, cu arome florale, apoi de caise, piersici și corcodușe galbene, productiv și destul de taninos pentru un vin alb, dacă e fermentat tradițional de pielițe, cu concentrație bună de zaharuri (adică poate ieși un vin tare) și cu o aciditate foarte bună. Aici rafturile sunt pline. Recomandările mele pentru bugeturi mici și mititele sunt:
Produse de aceeași cramă, destul de cunoscută.
Mențiuni speciale:
Când pe producător îl cheamă Balla Geza cam știi de unde să-l iei. Cu exactitate de la Păuliș, județul Arad. Să nu uităm că ziua națională este a tuturor locuitorilor, indiferent de etnie. Și să nu greșim, Balla Geza este pe valul renașterii vinului românesc de calitate încă de la început, în fond eu însumi lăsându-mă atras în vârtejul bahic de un vin de al lui, o Cadarcă 2005. Cadarca e un soi roșu, întâlnit și în Ungaria, însă la Miniș și-a găsit un areal deosebit. Printre alte hituri îmi amintesc de un Cabernet sauvignon din 2003. Arealul în sine e interesant, cu dealuri pietroase care dau vinuri roșii tari și taninoase, necesitând ani buni de maturare pentru a fi agreabile, precum și albe acide, tăioase. Că veni vorba, se pare am evitat exact specialul "național" și anume Mustoasa de Maderat, care, dupa știinta mea, nu se mai produce nicăieri altundeva. E un vinișor alb, acid, cu arome de mere verzi și zarzăre, iar din vii vechi capătă și o densitate gustativă admirabilă. Din aceeași specie adaptabilă și nepretențioasă (fără a fi rude de...sevă) din care mai fac parte Zghihara de Huși, Plăvaia de Vrancea sau Frâncușa de Cotnari.
Asta a fost tot, oameni buni! Tare mi-ar fi plăcut să vă zic ceva și despre o Băbească neagră, bunica uneori străvezie a varietăților românesti de viță de vie, Pinot noir-ul indigen, însă lumea pare că vrea altceva în ziua de azi. Pană la anul, cine știe, poate va reapărea! (moment dramatic, pe fundal cu muzică de film, simfonică, emotionantă) Dar stați că pot! Nu e la noi, din România mare-mică dar…știți Purcari, nu? Mai la Nistru, dar tot de-ai noștri sunt! Rara de Purcari e Babeasca noastră moldovenească și pe care nici politrucii sovietici n-au reușit s-o dezțelenească! Vin jovial, redepe curgător, căci prin părțile acestea, autostradă a migratorilor, n-aveai mult timp pană să pui mâna pe furcă sau topor…
Dragii mei, noroc! Români, maghiari, lipoveni, greci, italieni, tătari, turci, armeni, evrei, cei șase sași rămași, cele 17 etnii reprezentate oficial în Parlament și toate celelalte mai neoficiale!
Să nu uităm că frumusețea vinului stă tocmai în diversitatea lui. Asta ar trebui să iubim și noi în toate cele. Iar de 1 Decembrie să putem ciocni un pahar de vin cu aproapele nostru de naționalitate română, chiar dacă (și mai ales dacă) nu e etnic român. Să trăim! Toți și împreună!
Băiete, înc-o baterie!
