Vinul. Cu dragoste, Dumnezeu (IV, Lumea iudaică și Creștinismul)

Simone Brentana(1656-1742), Noe 

Tonul se va modera (și exalta în egală măsură) odată cu victoria ideologiei iudeo-creștine. În textele Vechiului Testament îl descoperim pe Noe, după potop, într-o ciudată antiteză între eroul civilizator, care este "lucrător de Pământ" și care sădește vie, și omul decăzut care "a băut vin și, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său" (Facerea). Așadar via și vinul sunt printre primele lucruri de după legământul lui Noe cu Dumnezeu, făcând din ele un simbol al vieții, al păcii și al bucuriei.

La Isaia, Dumnezeu însuși e descris ca un viticultor, iar când se supără amenință poporul lui Israel că "zece pogoane de vie (n.n ~5 hectare) vor rodi un bat (38 litri), şi un homer de sămânţă (388l), numai o efă (38.8 l)"

Dumnezeu dă uneori sfaturi precise: "Nici să nu culegi strugurii rămaşi după cules în via ta şi să nu strângi boabele ce vor cădea din ei, să le laşi săracului şi străinului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru" (Leviticul).

Unul dintre cele mai frumoase (și moralizatoare!) pasaje se găsește în Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul, 31) unde se declară:

"Ce viaţă are cel lipsit de vin? Că acesta s-a făcut ca să veselească pe oameni.

Bucuria inimii şi veselia sufletului este vinul, când se bea la vreme cu măsură.

Amărăciune sufletului este vinul când se bea mult; certuri şi căderi face.

Beţia înmulţeşte mânia celui fără de minte spre împiedicare şi împuţinează virtutea şi agoniseşte răni.

La ospăţul vinului să nu mustri pe aproapele tău şi să nu-l defaimi la veselia lui.

Cuvânt de batjocură să nu-i zici şi să nu-l necăjeşti cu vreo cerere."

În tradiția rabinică “vinul reprezintă esența bunătății. Tora, Ierusalimul, Israelul, Mesia, drept-credincioșii- toți sunt comparați cu vinul. Cei răi sunt asemanați cu oțetul, iar un om bun întors spre rele este comparat cu un vin acru. Eleazar b. Simeon a fost numit “Oțetul, fiul Vinului (B. M. 83b). Vinul care este destinat drepților din lumea care va veni este păstrat în struguri din a șasea zi a Creației  (Ber.34b)” (Emil G. Hirsch, Judah David Eisenstein, Wine )

În Noul Testament, fără a repeta inutil episoade arhicunoscute, știm de minunea schimbării apei în vin, ceea ce îi subliniază importanța simbolică. În fond pe lângă mersul pe ape, vindecări miraculoase și ridicatul din morți a lui Lazăr, schimbatul apei în vin poate părea nelalocul său. Și totuși iată-l! La Cina cea de Taină, Isus spune "Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsã spre iertarea pãcatelor" (Matei), legând odată pentru totdeauna vinul de esența culturii creștine. "Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl meu este lucrătorul" (Ioan). La fel de adevărat e că doctrina condamnă excesul, mai ales prin Pavel (Epistola către Romani), continuând tradiția iudaică (în special Isaia și Ioil).

Vinul continuă să fie un filigran al fibrei creștine și datorită caracterului ritualic, sacramental. Pâinea și vinul nu se mănâncă și nu se beau în cadrul slujbelor, ci se fac parte din împărtășania cărnii și sangelui Domnului, într-un veritabil proces de transsubstanțiere.

Cât despre vinuri biblice celebre, nu putem trece peste mențiunea din Osea 14.8:

"Să se întoarcă la Mine şi să se adăpostească la umbra Mea, să-şi agonisească hrană, şi ca viţa să înflorească şi să li se ducă numele ca vinul cel din Liban". Așadar când mai aveți în față vreun Musar sau Ksara, să știți că zona e renumită din secolul VIII î.H.

***

Deosebirea între toate celelalte religii, unde vinul apare mai mult sau mai puțin ca element ritualic, uneori de trecere, și creștinism, constă tocmai în rolul figurativ mult mai complex în cazul din urmă, metamorfozându-se în altceva și în mai mult decât un vehicul psihotrop, devenind prin transsubstanțiere parte din împărtășania oricărui credincios, sângele lui Isus, vărsat de Mântuitor pentru iertarea păcatelor lumii.

Să reținem însă că pentru mai toate culturile unde vița de vie a fost prezentă, vinul s-a prins în cea mai fină țesătură culturală, devenind pe lângă firescul rol alimentar și social, un mijloc către cele sfinte sau chiar un sacrament, o parte integrantă din taină.

(scris pentru revista Millesime nr. 8/2017 pg 70-73. Revista poate fi achizitionata direct de la sursa, din sectiunea shop)

Vinul. Cu dragoste, Dumnezeu (III, Lumea de dincolo de vin)

Vă invit să trecem în revistă vinul așa cum apare în alte culturi și religii, care din pricini climatice l-au apropiat mai puțin. 

Bunăoară pentru hinduși, vinul nu face parte din preocuparile lor. Cu toate acestea, în scrierile ayurvedice, inclusiv în Atharvaveda, se pomenește despre Draksharishta (vinul din struguri) ca remediu pentru diferite boli, în special cardio-vasculare. Având in vedere că textul are cel puțin trei milenii vechime, nu putem decât să remarcăm justețea diagnosticului.

Jainiștii și budiștii nu consumă alcool sub nicio formă. Interesant ca în vreme ce budiștii nu o fac pentru că le-ar întuneca mintea (iar claritatea gândirii este un deziderat fundamental), jainiștii au un alt motiv: fiind strict vegetarieni, consideră ca din moment ce drojdiile sunt evident organisme, vinul nu poate fi un produs pur vegetal!

În lumea musulmană, situația e destul de clară, așa cum putem vedea în Coran (Surat 5.9):

"O, voi cei care credeți! Vinul, jocul de noroc, pietrele ridicate [idolii] și săgețile [pentru prezicere] sunt numai murdării din lucrătura lui Seitan. Deci feriți-vă de ele ca să izbânditi!". 

La începuturile Islamului această "prevedere" a fost mai puțin luată în serios, altfel nu ne închipuim cum a putut Omar Khayam să-și scrie Rubaiatele, însă odată cu întărirea puterii islamice, s-a terminat cu aceste plăceri diavolești.
later edit: Am trecut prea ușor peste descrierea raiului musulman, din Muhammed 47:15. Să ne reparăm greșeala: " [...] în el sunt râuri cu apă care nu este stricată și râuri cu lapte al cărui gust nu se strică și râuri de vin spre plăcerea celor ce beau, râuri de miere limpede. Și vor avea în el din toate rodurile precum si iertarea de la Domnul lor. (Oare sunt ei) ca acela care va sălășlui veșnic în Foc și ca aceia cărora li se va da să bea apa clocotită, ce le va mărunți intestinele?”.  Așadar nu disperați, există speranță!

În ce privește America, sunt dovezi că amerindienii, în special cei din sud-vestul Americii de nord, știau să producă vin și înainte de colonizare, însă rezultatul era exclusiv folosit în cadru ritualic, șamanic (Frank, Moore, Ames,  Historical and Cultural Roots of Drinking ProblemsAmong American Indians), alături de alte substanțe psihotrope.

Ilustratie din Shiwubencao (Materia dietetica)
Perioada Ming (1368-1644)

China reprezintă un capitol aparte. Chiar dacă vinul a fost cunoscut încă din cele mai vechi timpuri, după cum am văzut chiar în primul articolul al seriei de față, iar alte cercetări arheologice au scos la iveală vase în care s-a aflat vin, unele datând din epoca bronzului (2000-700 i.H), vinul n-a fost niciodată pentru chinezi o băutură de masă, ci una exotica, adesea apreciată doar de împărați și de cei mai mult decât prosperi. Abia după cucerirea Ghaocangului (un mic stat aflat pe Drumul mătăsii) în timpul dinastiei Tang (aprox. 641 d.H.), China imperială dobândește un strugure potrivit vinificării, numit maru, precum și stiința facerii vinului. Curând vinul va inspira poeții, poate cel mai notabil fiind Li-bai (701–762). Iată o mostră:

Să dăm pe gât, şi vinul,

Şi luna prinsă-n ceşti,

Căci azi sunt albi la tâmple

Toţi oamenii aceşti ! (La o ceaşcă de vin, trad. Eusebiu Camilar).

Alți poeti Tang au vorbit laudativ de vinurile din Liangzhou, Taiyuan si Shanxi.

Însă, cu excepția acestei bule culturale, vinul din struguri nu a prins, chinezii de rând fiind mult mai multumiți cu obișnuitul lor vin de orez sau cu băuturile tari, distilate, iar din punct de vedere religios, vinul nu are o uzanță ritualică pentru chinezi, fie ei taoiști sau adepți ai confucianismului.

(va urma)

(scris pentru revista Millesime nr. 8/2017 pg 70-73. Revista poate fi achizitionata direct de la sursa, din sectiunea shop)

Vinul. Cu dragoste, Dumnezeu (II, Grecia si Roma)

Atena servindu-l cu vin pe Heracle

Din Egipt, trecând prin Creta minoană, ajungem în Elada. Aici cultul lui Dionisos este probabil cel mai elocvent pentru legătura vinului cu religia. El este un zeu al vegetației, al pomiculturii, al vinului, al extazului și al fertilității, figură misterioasă, uneori sălbatică, urmat de un alai de fauni, muze și bacante, cu origine incertă (Creta, Ligia, Tracia etc). Unii cercetători îl aseamană cu Osiris, forța vitală primordială și zeu al reîntoarcerii. În orice caz, vinul e o certitudine în cazul lui Dionisos, consumat din abundență (ca vehicol către transă, către comunicarea cu iraționalul divin) în procesiuni.

Dionisos, cel născut de două ori, întâi în pântecul mamei, Semele, și, după moartea ei, adus la îndeplinire de însuși Zeus (care l-a păstrat în coapsa sa), e figura care leagă vinul de divin.

Și adoratoarele sale au intrat în istorie prin intermediul lui Euripide. Cum frumos spune Massimo Dona (Filosofia vinului) "bacantele, femeile cuprinse de necumpătarea lui Dionisos, sau Bacchus, pe care Euripide le descrie într-una dintre marile sale încercări poetice, o tragedie dominată de figura zeului radiind tinerețe și frumusețe, care împarte fericirea și uitarea, care face minuni divine și întinde capcane perfide, care dovedește puterea nebuniei, implantând tot delirul acesteia în preotesele sale". Dionisos pornește un "pârâu de vin", iar procesiunea "spală păcatul".

Cultul era unul închis. Eliade, în "Istoria credințelor și ideilor religioase" mentioneză că aceste confrerii își aveau propriile cimitire. Tot el ne spune că textele târzii propun figura lui Dionisos ca “Rege al vremurilor celor noi”, o figură mesianică în crepusculul zeilor vechi, până în pragul creștinătății, lucru dovedit de supranumele de “Noul Dionisos” auto-atribuit de unii împărați romani.

De la greci avem și unele mențiuni despre vinuri renumite, cum ar fi cele de pe cele cinci dealuri (Denthiades, Carystus, Oenus, Onogli și Stathmus) așa cum aflam de la poetul Alcman (sec. VII î.H.), citat de Athenaeus. Vinul de Lemnos, care se produce și azi, după toate aparențele din același strugure (limnio) este pomenit de Aristofan în Pacea, dar și de Aristotel, care amintește de aroma sa specifică de...oregano.

Și în Roma antică, Dionisos, reinventat ca Bacchus, isi pastreaza bacanalele și adoratorii, așa cum dovedesc multiple scrieri din epocă, dar si frescele din Villa dei Misteri (Pompei), care ilustreaza procesiunile dedicate ("misteriile"). Romanii au îmbrățișat cu entuziasm cultul zeului vinului, ducând și arta vinificației la un nivel superior.

pictura murala din Pompei

Astfel, pentru romani, vinul produs de Faustus în 121 î.H., era cam ce este un Cheval Blanc 1947 pentru noi. Licoarea provenea de la poalele muntelui Falerno (azi Massico, la cc 50 de km nord de Napoli, în Campania), unde printre multe altele, era podgoria numitului Faustus, fiul dictatorului Sulla, cel mai renumit producător de vin din Roma Antică.

Se pare că anul 121, așa numit “recolta opimiană”, a fost atât de bun, încât a purtat în istorie numele consulului din acea perioada- Opimius, un tip odios de altfel. Vinul era atât de celebru, încât ne-au rămas numeroase mărturii despre el. Spre exemplu, în ruinele Pompeiului s-a găsit o inscripție murală, probabil o listă de prețuri dintr-o cârciumă, care punea problema într-un mod poetic: pentru un [ban] poți bea vin, pentru 2 poți bea cel mai bun vin, iar pentru 4 poți bea Falernum (contrafăcut, trebuie spus, originalul fiind mult mai scump și mult mai greu de găsit).

Trimalchio servește Falernum la banchetul său din Satyricon (Petronius), Galenus se plângea de contrafacerea vinului la Roma, Plutarh ne spune cum se lamenta Cleopatrei celebrul trădător Dellius că în vreme ce Antonius le servea vin acru în Grecia, Sarmentus (unul din iubiții lui Octavian Augustus) se delecta la Roma cu Falernum. Marcus Terentius Varro spunea și el, pe un ton didactic, în De re rustica (a nu se confunda cu opera omonimă a lui Columella), că multe vinuri trebuie băute tinere, în vreme ce vinurile superioare, cum este cel de Falernum, devin mai bune odată cu trecerea timpului. Plinius cel Batran (în Naturalis Historia) descria cele mai bune vii din Campania, amintind că vițele de vie erau încurajate să formeze bolte foarte înalte, culesul strugurilor la înălțime fiind o treabă destul de periculoasă! Tot Plinius descrie vinul servit la banchetul în onoarea victoriilor lui Cezar din Spania (60 î.H.) ca fiind un Falernum 121, asadar un vin trecut de 60 de ani! Să-l credem, în fond lui i se atribuie celebrul dicton “in vino veritas”!

Falernum era, dupa toate probabilitățile, un vin alb, recoltat târziu, despre care se spune că era mai bun în anii cu secetă și înghețuri în perioada de recoltare. Varietatea de strugure nu este clară, totuși se pare ca soiul (dispărut acum) era numit Aminea. Așadar, putem să ne închipuim un soi de icewine roman. Se pare că oxidarea (cel puțin parțială) era utilizată ca metodă de vinificare.

Rezultatul era un nectar puternic alcoolizat (Plinius spune că era singurul vin care putea lua foc, deși e desigur improbabil, pentru că într-un vin de peste 16% alc. drojdiile își dau obstescul sfârșit și odată ci ele și fermentarea). Se matura în amfore pentru o perioadă de minim 10 ani. Vinul era de trei tipuri: austerum (sec), dulce și tenue (ușor). Totuși, trebuie spus că romanii consumau rareori vinul pur, cel mai adesea îndoindu-l cu apă și uneori cu adaos de ierburi aromatice. Există multe controverse privind alte tehnici de vinificare, poate că mustul era fiert, sau poate vinul era fortifiat cu mied sau miere de albine.

(va urma)

(scris pentru revista Millesime nr. 8/2017 pg 70-73. Revista poate fi achizitionata direct de la sursa, din sectiunea shop)

Vinul. Cu dragoste, Dumnezeu (I, Începuturi)

Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de dragoste pentru via lui (Isaia, 5.1)

Începutul

Ashurbanipal, basorelief, British Museum 

Mergem pe cărări bătătorite. Cu toate acestea, nu e ușor. Nu incertitudinile academice sunt o problemă, ci simpla vastitate a subiectului. În cele ce urmează vom investiga doar câteva din bornele importante, fără nicio pretenție exhaustivă. Să mergem!

Primele dovezi ale preparării băuturilor alcoolice au apărut ca urmare a analizei chimice a vaselor descoperite într-un mormant din Jiahu, în nordul Chinei, datate între anii 7000-6600 î.H. După toate aparențele vasele adăpostiseră o băutură fermentată conținând orez, miere, boabe de păducel și struguri. Glumind puțin, chiar dacă nu putem vorbi de primul vin, suntem aproape de atestarea primului BFL (băutură fermentată liniștit) din istorie.

Descoperirile arheologice plasează apariția vinului în Transcaucazia, în Georgia din ziua de azi, unde, în cadrul așezărilor neolitice datate în jurul anului 6000 î.H. s-au gasit semințe de vița de vie care diferă de cea sălbatică, indicând așadar o cultură a viței de vie. Pe lângă acestea, fragmentele de vase în care se păstra vinul erau decorate cu figuri de oameni cu mâinile ridicate, în ceea ce putem interpreta ca o sărbătoare sau chiar un ritual proto-religios.

De aici via și vinul se răspândesc rapid în Orientul mijlociu și în Europa, dovezile în acest sens fiind nenumărate, inclusiv pe teritoriul țării noastre.

În epopeea lui Ghilgameș vinul apare de câteva ori, fie în povestea lui Uta-Napiștim, acest Noe dinainte de Noe, când eroul servește constructorilor arcei vin roșu și vin alb, apoi în ceremonia inițiatică a lui Enkidu, care se civilizează bând vin într-un cadru ritualic, și până la hangița Siduri, cea cu vinuri pritocite în teasc de aur.

De altfel, de la imperiile mesopotaniene avem nenumărate vestigii în care vinul și vița de vie apar. Sumerienii, acadienii, asirienii și babilonienii consumau vin, atât în ritualuri religioase, cât și în agape mai laice. E celebru basorelieful din Ninive (expus la British Museum), înfățișându-l pe regele Ashurbanipal și pe regina sa, savurand o cupă de vin, sub o boltă de vie.

Egiptul

Vase de pastrare a vinului.
Muzeul de Istorie din 

La egipteni legătura dintre vin și religie se strânge, după cum aflam din frescele piramidelor, dar și din Istoriile lui Herodot. În fiecare an, în Bubastis, avea loc o mare procesiune în cinstea zeiței Bastet, la care vinul avea un rol principal. Herodot spune că atunci se bea mai mult vin decât în tot restul anului. De la Tim Unwin (Wine and the vine) știm că există o interdicție de comercializare a vinului, acesta fiind de regula doar la îndemana sarcerdoților și a nobilimii. Valoarea sacră a băuturii e reliefată și de obiectele din mormintele faraonilor.

Astfel, s-au descoperit în mormântul lui Tutankhamon vase care au conținut indubitabil licoarea din struguri fermentați. Evident dupa 3000 de ani, n-a mai ramas ceva de degustat însă testele au aratăt ca în acele recipiente a fost cândva vin.

Dar nu asta este surprinzător. Ci faptul că pe vasele respective erau inscriptionate podgoria, anul, chiar și vinificatorul. Din cartea lui Patrick McGovern "The Search for the Origins of Viniculture" aflăm ca regiunea din care proveneau majoritatea vinurilor era "Râul de vest" iar vinificatorul preferat era Khai. Acesta apare pe majoritatea vaselor găsite în mormântul faraonului, fiind singurul căruia i se atribuie vinuri inscripționate Casa lui Tutankhamon sau Casa lui Aton, dar și din ani diferiți (anul 4 si 5). Cel mai probabil anul 1 era anul încoronării, așadar putem afirma ca primul DOC din lume provine din 1329 î.H. Așadar la data înbălsămării lui Tutankhamon era un vin de 6 ani, sugerând ca și egiptenii preferau vinul învechit. Trebuie spus că n-au fost la fel de meticuloși în a consemna și soiul de viță de vie, dar n-ar fi contat prea mult pentru că, oricum, cel mai probabil, erau vinuri îndulcite cu miere și aromatizate cu diverse plante și condimente.

Într-o altă inscripție (plasată undeva în jurul anului 1450 î.H.) dintr-un mormânt din Teba egipteană, o femeie spune "Dați-mi 18 cupe de vin...nu vedeți că vreau să mă îmbăt? Măruntaiele îmi sunt uscate ca un pai!" (Unwin, op. cit). De unde aflam că banchetele acestea erau din ce în ce mai puțin pioase, însă, dupa opinia cercetătorilor, păstrau un caracter ritualic, ca parte dintr-un ceremonial elaborat al reîncarnării.

(va urma)

(scris pentru revista Millesime nr. 8/2017 pg 70-73. Revista poate fi achizitionata direct de la sursa, din sectiunea shop)