Vrednicia vinurilor mici

Recent am participat la un târg de băuturi premium. Adică licori prețioase, la propriu și la figurat.
Unele din ele creatoare de revelații, șocant de bune. Desigur, bunătatea asta vine cu un preț, deloc mic. 

Stând liniștit la o cafea, după o tura de forță, mi s-a înfiripat în minte un ușor defazaj cu majoritatea cunoscuților mei. 

Ei nu beau aproape in exclusivitate vinuri premium (deși nu e un termen bătut in cuie, să zicem că pentru România 40 lei ar fi e o indicație a trecerii în această clasă). Nici eu n-aș face-o, dacă n-ar fi onorantele mele colaborări cu diverse magazine, site-uri de vânzări sau mostre primite de la producători. Poate dau dovada de o sinceritate care unora li se va părea aroganta, altora prostesc de directa, însă asta e efectul oarecum neintenționat al prezentei în media de specialitate de aproape 9 ani. 

Ei (cunoscuții) beau vin "normal", cumpărat din supermarket sau chiar vărsat de la unele vinării de cartier.

Când ai o relație distantă cu produsul și nu ești angrenat în industrie, modul în care alegi un vin tine mai degrabă de accesibilitate (adică să fie în locul unde te afli, ușor de găsit în supermarketuri și alte asemenea) și de notorietatea produsului ("ah, de asta am auzit, hai să-l iau"). Nu e nimic rău în asta, serios, nu vă privesc condescendent. 

Dacă acum 10 ani a găsi ceva bun sub 20 de lei în raftul unui supermarket era o loterie păguboasă pentru cumpărător, acum lucrurile s-au schimbat mult în bine. Sigur, nu trebuie să ne încântăm când vedem o etichetă care costă 6 lei. Nu spun că nu poate fi băubil, însă șansele nu sunt tocmai mari, din punctul meu de vedere.  Însă între 10 și 20 de lei putem găsi o sumedenie de vinuri corecte, fără defecte, proaspete. Apropos, asta e încă o mare problemă, care ține nu atât de magazin cât de distribuitori și producători. Când cumpărați un vin (alb, mai ales) din categoria așa numită entry-level, uitați-vă după recolta cea mai recentă. Acum vorbim de 2016, în câteva luni de 2017.

Vinul nu e făcut să stea ani de zile în poziția de drepți în rafturile acelea, sub lumină și la temperatură ambientală de peste 22 de grade. Apoi, chiar de ar fi, aceste vinuri sunt făcute sa fie consumate cât mai aproape de punerea pe piață, nu vor câștigă ceva în timp. Vinuri care să câștige ceva prin învechire, adică să devină mai bune, să evolueze în sticla, nu sunt foarte multe și acelea care sunt au un preț pe măsură și nu prea sunt de găsit în supermarketuri, oricum. Unii producători încearcă să contrazică această maximă, propunând vinuri din gamele superioare, sunt curios cu ce rezultate comerciale. Mărturisesc că am încercat sa scot un răspuns de la reprezentanții Selgros Galați cu care am colaborat, însă onorant (și firesc) n-am obținut altceva decât un zâmbet politicos.

Așa ca am întreprins câteva degustări în raza 10-20 de lei, pe care n-o mai vizitasem de ceva vreme. Deși evident că există un motiv pentru care un vin de 45 de lei să fie mai bun organoleptic decât unul de 15, trebuie să mărturisesc că am găsit câteva vinuri absolut decente. De la Jidvei, atât Dry-muscatul "Fata in iarba", cât și Sauvignonul blanc din gama sunt perfect băubile, ba chiar și în gama imediat inferioara, am gustat o Fetească albă și un Riesling care pot fi o soluție pentru mese nepretențioase. De la Cotnari, gama Selecții și-a schimbat etichetele, dar parca și calitatea s-a îmbunătățit. Aici avem Frâncușa, care deși nu e pentru toată lumea (are o aciditate mare), poate fi băută cu succes în compania unui pește de rău preparat tradițional, iar pentru toată lumea, Blanc de Cotnari, care are restul de zahar de partea sa, fiind demisec. Sau rose-ul din Fetească Neagră.  Recas oferă destul de multe în gama Castel Huniade, atât pe alb, cât și pe rosu. Chiar și Vincon poate oferi surprize, în gama Beciul Domnesc, însă atenție mare la anul de recolta. De la Sâmburești am încercat un roze sec. Nu l-am găsit foarte echilibrat, însă bine răcit poate satisface pe cineva.
În concluzie, e îmbucurător ca producătorii mari își ameliorează produsele de baza, populare și accesibile, și mai ales că există o sesizabila mișcare spre sec (sau în fine, demisec) oricum spre un rest de zahar mai mic decât cel din urmă cu câțiva ani. E bine și pentru sănătate, se spune. Am vorbit doar de cramele foarte mari pentru că după atâția ani în care au fost blamate pentru nivelul scăzut, acum iată, încet-încet, merită și putin credit. Însă sunt multe altele care oferă vinuri bune, la prețuri mici. Vinarte, Halewood, Oprisor, Averești sunt și ei de partea buna a lucrurilor, prin unele produse, cel putin. Și multe altele.

Nu e absolut niciun motiv pentru care un atare vin nepretențios să nu fie lubrifiantul social de care are nevoie o seară cu prieteni mai vechi sau mai noi. Vrednicia nu sta doar în norii înalți ai culturii sau ai științelor. Ea mai rezida și în măiestria unui meșter tencuitor care face un lucru bun, durabil, în talentul unui bucătar de popas, care chiar și fără să fie chef de fine-dining, poate să dozeze cum trebuie sarea și piperul, spre mulțumirea unui călător înfometat, sau a unui tehnician care poate sa producă un vin decent la bani puțini, dar care să bucure mulțimi. Vrednicie, ba chiar și măreție (e drept ca una mai mică, ca să glumesc puțin) e și a echipei de fotbal preferate care învinge dramatic, în prelungiri, după ce a fost condusa tot meciul, un adversar net superior pe hârtie. Lumea nu va sta în loc, dar măcar va face câțiva oameni să se simtă bine vremelnic.

Vinuri bune și scumpe poate face mai multă lume. Cineva ar putea spune că între mediocritate și vrednicie e o graniță subțire. Până la urmă, vrednicia este un ansamblu de calități care trezește respect. Sau cel puțin o faptă de merit, demnă de cinste.