Lisa isi stranse capotul de matase si se aseza in fata cabinetului de toaleta. Chiar fara pomada sau farduri care sa-i accentueze trasaturile, ochii sai albastri pareau a avea adancimea unui lac de munte, rece si primejdios. Si nu fara temei, caci multi barbati de altfel vrednici isi innecasera mandria in irișii ei. Si nu numai mandria si numai in ochii ei, barfea lumea.
Ieri seara fusese la cinemascop, condusa de bunul Mauritiu, ocrotitorul ei de ani de zile, de cand murise batranul Ceptureanu. Nu de bani avea nevoie Lisa, caci vaduva primise o mosie mica din averea raposatului precum si o renta viagera multumitoare, si nici de caldura noaptea, dar avea trebuinta de bratul unui barbat puternic si influent, ca sa-si pastreze locul in ceea ce s-ar putea numi inalta societate a Bucurescilor, in masura in care capitala noastra avea asa ceva.
De cand auzise de atentatul de la Constanta, Lisa avea un of care nu-i dadea pace. Se simtea legata de o pomenire ca luntrea intr-o apa repede curgatoare, priponita cu o funie ce sta a plesni sub tensiunea valtorii. Ferdinand fusese si al ei, nu numai al Bulgariei.
*****
In biroul sau consular, situat in casa de la numarul 74, de pe strada Mihai Bravu, Heinz Mayerhofer von Hubbelbuller citea cu ingrijorare o misiva. I se cerea sa supravegheze cu atentie activitatea tuturor negustorilor de vinuri din Galati, precum si a sosirilor de transporturi in port, deoarece se raportasera achizitii insemnatate de vin comandate de statul major al armatei romane. La prima vedere mesajul era o chestiune minora, insa aceasta chestiune minora venise prin masina Thompson, dispozitivul de criptare deghizat in marcophonul din birou, direct de la Serviciul Secret Imperial.
Ieri seara fusese la cinemascop, condusa de bunul Mauritiu, ocrotitorul ei de ani de zile, de cand murise batranul Ceptureanu. Nu de bani avea nevoie Lisa, caci vaduva primise o mosie mica din averea raposatului precum si o renta viagera multumitoare, si nici de caldura noaptea, dar avea trebuinta de bratul unui barbat puternic si influent, ca sa-si pastreze locul in ceea ce s-ar putea numi inalta societate a Bucurescilor, in masura in care capitala noastra avea asa ceva.
De cand auzise de atentatul de la Constanta, Lisa avea un of care nu-i dadea pace. Se simtea legata de o pomenire ca luntrea intr-o apa repede curgatoare, priponita cu o funie ce sta a plesni sub tensiunea valtorii. Ferdinand fusese si al ei, nu numai al Bulgariei.
*****
 |
| sursa foto: pointsadhsblog.wordpress.com |
Von Hubbelbuller era un om educat si inteligent, avand doar cusurul unui orgoliu nemasurat, care se revarsase la momentul nepotrivit in compania unor oameni nepotriviti. Asa ajunsese sa fie exilat aici, in oraselul asta din Dunarea de Jos.
De ce ar fi cumparat armata cantitati mari de vin? Raspunsul clar la aceasta intrebare ar fi produs, fara indoiala, ingrijorare. Vinul face parte din ratiile soldatilor atunci cand sunt pe front. Ii face sa uite de mizeria transeelor si le anesteziaza instinctul de conservare atunci cand sergentul isi sufla fluierul. Raspunzand la intrebarea cat vin se achizitioneaza, se poate estima cam care e dimensiunea operatiunii planuite. Asta trebuie sa fie! Altfel de ce ar fi interesat Serviciul Secret de cat vin cumpara romanii?
Legat de aceasta, sau poate nu, ieri primise vizita a doi compatrioti, un domn mai in varsta, rasat, cu aliura prusaca si insotitorul sau, mult mai tanar, un om aducand mai degraba a boxeur decat a negustor. Masina Thompson il avertizase in legatura cu asta. Erau oameni in slujba imperiului. S-au prezentat sub niste nume comune, fara indoiala inventate. Erau interesati de informatii privind traficul naval, in special daca au existat transporturi recente ale navelor societatii Belgica Marine. Le-a raspuns sincer ca biroul sau nu poate controla originea tuturor navele care se perindau prin Port, nu fara a atrage atentia cel putin. In schimb le-a furnizat numele unui functionar de la Directiunea Vamilor, care contra unor sume modice, il ajuta cu informatii din cand in cand. Le-ar fi spus sa fie discreti, insa considerand cine erau acei oameni, ii paru redundant.
*****
Privit de sus, din daiarele care legau orasele tarii, satul Pisicii arata ca un camp plin de musuroaie alaturate. Case de pamant, bordeie nevaruite acoperite cu stuf. Sat pescaresc, din care sigur un lucru nu lipsea si acela era tocmai lipsa. Saracie lucie. Daca n-ar fi fost Dunarea aproape, cu pestele ei si cu apa pentru micile gradinite cu legume de pe mal, ar fi dat si ei in sminteala pelagrei, precum satele de campie. Insa cand vrea Dumnezeu darul se schimba in blestem, iar apele se umflau facand oamenii sa se stramute la deal, ca o satra, traind cu mamaliga si peste afumat cu saptamanile, pana cand apa isi reintra in matca. Priveau de acolo biserica abandonata din pricina sinistrului, singura si alba pe tapseanul din mijlocul satului. Se intampla odata la cativa ani. De aceea, in afara de Ivan Lipalit, starostele pescarilor si cel mai aproape de ceea ce in alte locuri s-ar numi primar sau politai, nimeni nu isi facuse casa deasupra pamantului. Ivan isi inaltase casa cativa coti, pe o movila facuta de el, carand pamant cu carutele si batandu-l cu pari. Cand venea apa mare ramanea singur in mijlocul apelor, cu nevasta si cei doi flacai ramasi pe langa gospodarie, pana le-o veni si lor sorocul de insuratoare, rugandu-se la Dumnezeu sa nu treaca de sacii de pamant din pridvor.
Cat despre ceilalti...cand ai putin, n-ai ce pierde. Bordeiele se refaceau in cateva zile, cu busteni adusi de ape si uscati la soare, in colturi, iar pentru acoperis stuf era destul in balti.
Ivan era stiutor de carte, singurul din sat, daca nu-l punem la socoteala pe popa Tatu, care traia la Isaccea, si venea la Pisica doar sa slujeasca, in sareta lui scartaitoare trasa de o iapa baltata si desalata.
Isi facea de treaba curatand o plasa, in pridvorul casei, cand auzi larma dinspre apa. Patru pescari carau un al cincilea pe brate, iar in jurul lor duium de copii, bazaind subtire ca un cuib de viespii.
Ivan se indrepta spre pricina. Intrara toti in prima curte, aruncara repede o toala pe prispa de pamant si-l asezara acolo pe cel petrecut. Era Anatol.
Afla ca il gasisera in nesimtire, scaldat pe mal. Il crezura dus, dar obisnuiti cu apa il intorsesera pe o parte si-l batura in spate. Anatol se trezi, scuipand dunarea tulbure din plamani, tusind si tremurand. La sfarsit se tranti pe spate, cu ochii sticlosi, indreptati intr-o cautatura fixa, de om nebun. Buzele i se miscau, dar vocea ii era ata de firava incat nimeni nu intelegea daca vrea sa spuna ceva sau il apucara frisoanele. Starostele isi apropie urechea de fata lui Anatol. Intr-un final se ridica. Toti se uitau la el intrebatori.
"Ce zice, ce zice?"
"Vorbe fara noima", raspunse Ivan, desi in mintea lui se plamadi un amvon de biserica, lumanari fumegande, icoane pictate si un glas ritos care zice iar si iar "...si Iona a stat in pantecele pestelui trei zile si trei nopti".
*****
puteti citi celelalte parti AICI
Privit de sus, din daiarele care legau orasele tarii, satul Pisicii arata ca un camp plin de musuroaie alaturate. Case de pamant, bordeie nevaruite acoperite cu stuf. Sat pescaresc, din care sigur un lucru nu lipsea si acela era tocmai lipsa. Saracie lucie. Daca n-ar fi fost Dunarea aproape, cu pestele ei si cu apa pentru micile gradinite cu legume de pe mal, ar fi dat si ei in sminteala pelagrei, precum satele de campie. Insa cand vrea Dumnezeu darul se schimba in blestem, iar apele se umflau facand oamenii sa se stramute la deal, ca o satra, traind cu mamaliga si peste afumat cu saptamanile, pana cand apa isi reintra in matca. Priveau de acolo biserica abandonata din pricina sinistrului, singura si alba pe tapseanul din mijlocul satului. Se intampla odata la cativa ani. De aceea, in afara de Ivan Lipalit, starostele pescarilor si cel mai aproape de ceea ce in alte locuri s-ar numi primar sau politai, nimeni nu isi facuse casa deasupra pamantului. Ivan isi inaltase casa cativa coti, pe o movila facuta de el, carand pamant cu carutele si batandu-l cu pari. Cand venea apa mare ramanea singur in mijlocul apelor, cu nevasta si cei doi flacai ramasi pe langa gospodarie, pana le-o veni si lor sorocul de insuratoare, rugandu-se la Dumnezeu sa nu treaca de sacii de pamant din pridvor.
Cat despre ceilalti...cand ai putin, n-ai ce pierde. Bordeiele se refaceau in cateva zile, cu busteni adusi de ape si uscati la soare, in colturi, iar pentru acoperis stuf era destul in balti.
Ivan era stiutor de carte, singurul din sat, daca nu-l punem la socoteala pe popa Tatu, care traia la Isaccea, si venea la Pisica doar sa slujeasca, in sareta lui scartaitoare trasa de o iapa baltata si desalata.
Isi facea de treaba curatand o plasa, in pridvorul casei, cand auzi larma dinspre apa. Patru pescari carau un al cincilea pe brate, iar in jurul lor duium de copii, bazaind subtire ca un cuib de viespii.
Ivan se indrepta spre pricina. Intrara toti in prima curte, aruncara repede o toala pe prispa de pamant si-l asezara acolo pe cel petrecut. Era Anatol.
Afla ca il gasisera in nesimtire, scaldat pe mal. Il crezura dus, dar obisnuiti cu apa il intorsesera pe o parte si-l batura in spate. Anatol se trezi, scuipand dunarea tulbure din plamani, tusind si tremurand. La sfarsit se tranti pe spate, cu ochii sticlosi, indreptati intr-o cautatura fixa, de om nebun. Buzele i se miscau, dar vocea ii era ata de firava incat nimeni nu intelegea daca vrea sa spuna ceva sau il apucara frisoanele. Starostele isi apropie urechea de fata lui Anatol. Intr-un final se ridica. Toti se uitau la el intrebatori.
"Ce zice, ce zice?"
"Vorbe fara noima", raspunse Ivan, desi in mintea lui se plamadi un amvon de biserica, lumanari fumegande, icoane pictate si un glas ritos care zice iar si iar "...si Iona a stat in pantecele pestelui trei zile si trei nopti".
*****
puteti citi celelalte parti AICI
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu