Un truc retoric ar fi sa spun de la inceput ca vinul perfect nu exista, dupa care sa dreg usoara dezamagire creata cititorului, descriind un vin care sa se apropie cat de cat de perfectiune.
Dar as minti. Pentru ca vinul perfect exista. Retrospectiv, l-am baut de mai multe ori. Sa vi-l descriu.
A fost un rosu-inchis cu tuse purpurii, cu nas alambicat, floral, fructat si mineral. Un gust divin, plin, un sec dar dulce, cu fructe rosii coapte, un final etern, glicerinos, indoit de o zmeura sau chiar de o cireasa amara. In alta zi a fost un rubiniu zglobiu, cu gust de cirese proaspete, acid dar bine structurat, bun de pici pe jos, vin de veselie ceva mai culta. Ulterior, a devenit un alb fresh, abia lansat, in care gura iti era luata cu asalt de mii de ace mici si efervescente, cu gust de mar copt si para, cu final de caisa si mandarine. Sau un dulce devastator, cu cativa ani in spate, pe care nu te opri sa-l bei pana la ultima picatura, desi stii ca te ingrasa in timp real. Sau chiar un rose cu eticheta mirosind inca a tipar, cu toata zmeura si capsunele din piata, cu fizz, dar si cu ceva finete, un strop de zahar, nu mai mult.
In mod ironic, desi imi amintesc sentimentul, nu-mi mai aduc aminte vinurile. Poate unul sau doua. Si pentru ca ratiunea maculeaza impactul initial, te face sa descoperi o sumedenie de defecte in ceea ce a parut - si chiar a fost, pret de cateva momente, minute, ore- perfect. Sau dupa ce vinul a parut urias, o alta sticla, alta data, nu mai pare atat de geniala. Acesta e alt aspect. Actul de apreciere dependent de vin, om si moment. Se schimba un element, se modifica toata sandramaua.
Nu pot spune ca am baut multe vinuri perfecte. As cobori prea mult stacheta si le-as face prea accesibile. Cu cat incerci mai multe, cu atat stacheta urca mai sus, asta o stim toti cei care am pasit pe calea asta. E o chestiune de largire a orizontului cultural, pana la urma. Si e iar ironic ca unele din vinurile care mi se pareau super acum 4-5 ani, in urma procesului de descoperire demarat odata cu primul articol de pe blog, au devenit pentru mine ordinare sau mai rau, de evitat. Dar pana la urma, dupa ce am descoperit ca surplusul de zahar nu face vinul mai bun, ca aroma puternica nu inseamna neaparat ca vinul va fi agreabil sau baubil peste poate, etc., ii dau dreptate amicului Saint Exupery care spunea ca perfectiunea e atinsa nu atunci cand nu mai este nimic de adaugat, ci cand nu mai este nimic de inlaturat...
7 comentarii:
Corect este un cerc vicios asociat unui sentiment de efort de Sisif...e greu, dar ne sacrificam in fiecare zi..:)
Oricum recitind postul concluzia pe care o trag este ca ACEL vin perfect nu exista si nu va exista niciodata, doar un lung sir de extazieri urmate de dezamagiri ulterioare...Devin depresiv. Pentru ca probabil ai dreptate...
Ba nu, vinul perfect e ala care primeste 100 pct de la Parker, am zis :D
@Dan: Eu stiu, poate fericirea e ca o bula de spumant, o existenta efemera. O alveola de timp intr-un spatiu bine delimitat. Nu poti re-crea sentimentul, dar nu poti uita ca l-ai avut. Si ca sa-i raspund si lui Ciprian: punctele Parker se refera la caracteristicile organoleptice ale vinului, evaluate de catre un anume degustator, la un moment precis in timp. Nu exista puncte Parker pentru ceea ce creaza sau acompaniaza vinul in tine. Si e de bun simt sa fie asa. Nu exista perfectiune intrinseca a vinului (artei, etc), ea nu poate fi masurata cu aparate de masura, oricat ar fi ele de sofisticate.
ehh, stiu mai George, glumeam si eu; sunt multi care considera ca ala e vinul perfect :)
Asa e, Ciprian. Singura mea curiozitate este daca un fan convins al punctelor Parker chiar resimte vinul acela mai bun.
Sa stii.... "
Fericirea e un lucru marunt/ E o aripa care vibreaza/ fericirea e un lucru mic/ un pitic ce danseaza." Aka: Tapinarii, Sunt Fericit.. Frumoasa piesa, mi-am dus per moment aminte de ea si de cat de frumos merge insotita de un vin bun..:) si in asocierea asta pot descoperi (inca) o "bula" de fericire!
that's the spirit! :)
Trimiteți un comentariu