Nu știu cum am făcut, dar azi ne întoarcem la Ferdinand, acum într-o ipostază mult mai ceremonială decât
băuta nocturnă de la Mânăstirea Cocoș, în compania sculptorului Oscar Spathe, despre care am vorbit în articolul precedent de pe
selgroscautapasiunea.ro.
În 1922 se desăvâșește Unirea prin încoronarea lui Ferdinand I ca rege al României Mari. Din rațiuni simbolice, procesiunea a avut loc la Alba Iulia. După ceremonie a avut loc o masă festivă, la care au participat peste 400 de invitați de soi. Ca un detaliu simpatic, masa a fost supravegheată chiar de generalul Berthelot. Eficiența militară e consemnată de Regina Maria în memoriile sale, menționând că (din fericire) toată masa nu a durat mai mult de o oră și jumătate.
Din meniul tipărit în limba de circulație a epocii- franceza – descoperim că începea cu caviar, apoi ouă “à la forestière” (cu ciuperci de pădure). Ulterior se trecea la sturion de Dunăre “à la parisiènne” și la filé de vită “à la Dauphine”, cu sos remoulade. La final, desigur, se ajungea la cele dulci, plecând de la un aspic de foie-gras ”Bellevue”, înspre parfeu de praline, gofrette, trufe de ciocolată, bomboane și fructe fine.
Le predau ștafeta colegilor culinari, poate vor dori să reproducă ceva din acest meniul regal, spre atenția dumneavoastră.
Și așa ajungem, pe teren propriu, la băuturi.
S-a servit vin alb vechi de Drăgăşani, vin roșu de Dealu Mare din 1907, iar bule au avut “champagne” Capşa Brut şi Rhein Extra. Băuturile tari au fost franțuzești- Cointreau (triple sec) şi Martell (cognac).
Elementul de legătură între băuturi a fost furnizorul de catering: Casa Capșa. Până la naţionalizare, Casa Capşa a fost mult mai mult decât o cafenea, mai mult decat un hotel sau un restaurant. Grigore Capșa deţinea monopolul ,,tuturor banchetelor oficiale şi neoficiale, al recepţiilor şi meselor oficiale şi particulare din Bucureşti şi din ţară” (vezi wikipedia ,,Casa Capșa”), fiind, avant-la-lettre – „mogulul” cateringului interbelic. Iar acest statut a putut fi păstrat doar datorită unui control strict asupra serviciilor şi produselor. Personalul specializat (bucătari, cofetari, chiar şi unii chelneri) era adus de la Paris.
Cele două vinuri liniștite din meniul încoronării, pe etichetele cărora scria Capșa, erau de pe mosia lui Barbu Știrbey de la Drăgășani (zice-se
aici), iar cel rosu provenea cel mai probabil din rezerva lui Nicolae Basilescu. Acesta a publicat ăn 1927 o scrisoare publicitară în care se amintește de legăturile cu marele restaurant bucureștean (transcrierea poate fi citită
aici).
Cele două spumante autohtone din meniu erau Rhein Extra și un “private label” Casa Capșa, în fapt produs tot de Basilescu, fie la crama sa de la Urlați, fie la cea din Bucureștii Noi (convertită pentru producția de spumant dintr-o mai veche fabrică de bere).
Rhein Extra există și astăzi în rafturile magazinelor (inclusiv Selgros) iar fermentația secundară (în sticlă) are loc în același fabrică, anume la Azuga. Data viitoare când mergeți la schi sau când aveți poftă de aer de munte, puteți vizita locul. Google Maps îl știe bine. Rhein este considerat cel mai vechi “brand” încă în activitate din istoria vinului românesc, producându-se prima dată în 1892. A dispărut după naționalizare, fiind reînviat după privatizarea postdecembristă a companiei care deținea și fabrica.
Recomandările mele sunt Rhein Extra Imperial Brut și mai ales Rhein Extra Brut Rose. De remarcat ca extra este o denumire comercială și nu parte din “extrabrut”, categoria de spumant după restul de zahăr rezidual. Primul costă vreo 35-37, al doilea undeva pe la 45-49 lei. Sunt două spumante fine, cu un plus de eleganță pentru rose.
Întorcându-ne la al doilea spumant din meniul regal, să zicem că spumantul Casa Capșa nu mai există, nici Basilescu, deși crama a renăscut după anii 2000, cu noi proprietari. Totuși există un brand care continuă tradiția.
După naționalizarea din 1948, pivnitele Basilescu din București ajung în administrarea celor care dețin cel mai bătrân brand de vin românesc cu istorie neîntreruptă. Rhein este cel mai vechi, dar nu are continuitate după 1945. Care este acest brand? Poate nu ne vine pe loc în minte, dar îl cunoaștem cu toții: Zarea. De la înființare, în 1912, și până azi a existat tot timpul o sticlă de spumant pe care să scrie “Zarea”.
Interesant e ca fondatorul Zarea, germanul Wilhelm Mott, a lucrat (anterior deschiderii companiei la București) câțiva ani la Azuga pentru Pivnitele Rhein! O lume mică, de câteva sticle!
De aici vă recomand Zarea 100, care există în două variante. Varianta demisec (recomandată pentru desert) și preferata mea- brut natur- cu zahăr rezidual între 0 si 3 grame, fară licoare de expediție. E o frumoasă surpriză din partea unui producător de volume mari. E în același palier de preț ca precedentele, adică undeva pe la 35-40 lei.
Iar de treburile tari, care să meargă la cafeaua de după (și la trabuc, pentru cine mai practică fumigenul obicei) ambele branduri franțuzești sunt încă in activitate și în rafturi.
Așa că, data viitoare când sunteți la cumpărături, puteți încerca una dintre aceste licori care au stat pe masa lui Ferdinand în istorica zi a încoronării sale ca rege al României Mari.
Bunăoară, iată că astăzi, la un secol după Marea Unire, vinul românesc ne oferă și el, cu memoria sa mustoasă, prilej de aducere aminte.
Santé!
Iacob rose 2017, 14,3%, ~40 lei. E un rose cu ceva vinozitate, usor potentata de nivelul de alcool, are o aromatica care aminteste de pielitele de strugure, care planeaza peste aromele de visine si piersica verde, mai evidente in gust. Un rose puternic, interesant, dar care pare inca neasezat pe deplin. 84 pct.
Iacob rose 2017, 14,3%, ~40 lei. E un rose cu ceva vinozitate, usor potentata de nivelul de alcool, are o aromatica care aminteste de pielitele de strugure, care planeaza peste aromele de visine si piersica verde, mai evidente in gust. Un rose puternic, interesant, dar care pare inca neasezat pe deplin. 84 pct.
