Printre îndatoririle de gălățean, pe lângă plata unor taxe și impozite, stă și obligația
obștească de a mânca scrumbie de Florii. E momentul magic în care Isus intra în
Ierusalim iar noi ieșim din pescărie cu 25-30 lei pe kilogram de scrumbie mai
puțin. Iar dacă ieșim din restaurant…Doamne-ajută!
Am
premeditat licoarea nimerită cu vreo săptămână mai devreme, invitat la Selgros
Galati,
de unde am plecat cu o mândrețe de captură, una bucată de 0,75 l de Rusalca
2015, vin produs de Crama Oprișor. Am folosit o montură compusă din farmecul
meu natural și campania Selgros caută pasiunea. A tras din prima!
După
cum și numele sugerează, e un vin cu "bătaie" acvatică, rusalca fiind
versiunea slavă a nimfelor apei, la noi știma apei sau vâlva apei, la
alții sub denumirea binecunoscută de sirenă. Acum să nu ne gândim la asocierea
cu o coadă prăjită de personaj mitologic, dar orișicât e clar că ar fi nimerit
să avem în plan pește și lighioane acvatice mai accesibile.
Vinul
în sine este adus pe lume de doi oenologi, Veronica Gheorghiu pe partea de
vinificare și de Liviu Grigorică, responsabil de proporțiile cupajul.
În amestecul de vinuri pot fi folosiți doi termeni: asamblaj, respectiv cupaj.
Distincția e iluzorie. Unii zic că asamblajul e amestecul elevat, ca un parfum,
construit după arta "parfumierului" pe straturi aromatice, care se deschid
pe rând, pe când cupajul e ruda ignobilă, menită a face băubile vinuri nu
tocmai de primă clasă. Dacă mă întrebați pe mine, așa o fi fost acum 100 de
ani. Azi cu progresele tehnologice nu mai trebuie să fii așa mare artist ca să
obții vinuri băubile. Oricum, Crama Oprișor preferă termenul "cupaj",
chiar dacă e cel mai bun vin alb al lor. Poate și pentru că, spre deosebire de
"asamblaj", cupajul apare în DEX în sens oenologic.
Apropos,
Liviu este gălățean de-al meu, deci vedeți că se leagă. Iar soiurile folosite
sunt Sauvignon blanc (dominant, cu aprox. 40-45%), Chardonnay, Pinot gris (fiecare undeva între 20 si 25%) și Riesling de Rin (10%).
Când
cei din tagma mea descriu un vin, rezultatul se numește "notă de
degustare". Aceasta poate fi (și ar fi bine să fie) succintă. De regulă,
ar trebui să parcurgă toate etapele examinării. Nu e obligatoriu, dar așa e
considerat profesionist. Chiar dacă nu ești:) Iată un exemplu:
Rusalca
2015, cupaj alb, sec, elaborat, galben auriu deschis, cu o aromatică elegantă,
cu nuanțe câmpenești, în registru floral-vegetal, de flori albe și iarbă, ușor
citric. Gustul amintește de fructe proaspete, cum ar fi merele verzi, limeta,
dar și o latură consistentă, rotundă, de pepene galben și banană. Gustul remanent
este mediu, citric-dulceag și usor tonic, ca de cireșe albe. 13,5% alc, bine
integrat. 88 pct.
Dacă
veți citi o revistă de specialitate cam așa vor arăta notele de degustare din cuprins. Că veni vorba, 88 pct înseamnă foarte bine. Se utilizează
diferite metode de punctaj (scara de 20 pct, 100 pct, 3 stele, 5 stele etc),
însă cea mai răspândită e cea de 100 pct, ca sistemul de notare american.
Pentru că a fost propusă (și impusă) de cel care avea să devină cel mai
influent critic de vinuri: Robert Parker, un avocat american care a ajuns atât
de influent, încât are (mai bine zis avea, fiind de câțiva ani în retragere) de
unul singur, cu gustul și standardele sale, un impact asupra pieței mondiale de
vin.
Dar
sunt și alte moduri de a descrie un vin. Mai creative, dacă mă întrebați pe
mine și chiar mai ușor de înțeles pentru publicul larg. Deși nota de degustare
de mai sus spune destul de multe unui cunoscător, un neofit s-ar simti nițel
stinger. De aceea, nu-i o ideea rea să scurtăm lista de descriptori și să
adaugăm puțin afect:
Rusalca
2015 e un vin cu o curgere care începe molcom, ardelenește, urmând ca pe
parcurs să capete energie, devenind bombastic și precipitat, precum Oltul
coborând la vale, printre munți, spre Dunăre. Lucrare frumoasă și fină, dar
extrem de băubilă, care poate fi precum premonitoriul nume, ademenioare și
periculoasă, atrăgând în mrejele ei băutorul imberb și imprudent. Așadar, cumparați
două, ca să nu rămâneți pe uscat precoce, sau folosiți metoda Ulise, adică
dopuri de ceară. Eu vă recomand prima variantă, nu de alta, dar să nu vă înecați!
Cu el (vinul) sau cu osul de pește pentru care este predestinat.
Și
cititul e după gust, precum vinul. Ca să mă întorc la scrumbiile noastre, desigur
că vinul de azi merge cu ele. Merge și rândunica
de mare, dorada, merge și crevetele, ba
și stridia! Totuși, îmi place să cred că un vin cu indicație geografică
Dealurile Olteniei, capătă prin simpla regionalitate o legătură cu pământul,
apa și lighioanele locului. Așadar, scrumbie de Dunăre și în subsidiar: crap,
caras, dar și răpitori, ca: șalăul, poate un păstrăv mare, cum se găsesc în lacurile de acumulare, era să zic lostriță, dar mi-am dat seama că a rămas
mai multă în manualul de literatură decât în râurile noastre, din păcate. Sigur
că fiecare pește, în funcție de metoda de preparare, cunoștințele și inspirația
somelierului (profesionist sau auto-intitulat), poate fi asociat cu un vin și
mai specific, însă risc să spun că vinul de azi se poate descurca mulțumitor
lângă majoritatea peștilor numiți.
Însă...e
ceva cu scrumbia! Ce-i al ei e pus deoparte! E un pește cu oase, fără utilitate
pentru un francez sau spaniol, însă la grătar, cu niște ulei de măsline stropit
și zeama de lămâie stoarsă pe deasupra, ei, aici se dezvolta "deliciozitatea",
acest umami românesc. Nu sunt mulți pești care fac asta la noi, bucătăria
noastră fiind bazată, în principal, pe pești de apă dulce. Scrumbia aduce înăuntru
gustul salin al Mării, e unul dintre puținii pești emigrați pe Dunăre care
aduce ceva din greutatea uleioasă și puterea aromatică a rudelor din mări și
oceane, ca sardina sau macroul. E ceva foarte românesc în acest pește, nu e cel
mai ușor de mâncat, are oase și toate cele, însă are și o netăgăduită savoare.
La
Galați (hai să zic si Brăila, din pură probitate profesională, deși știți cum e
cu brăilenii și gălățenii) și desigur Tulcea, sunt oameni care cumpără zeci de
kilograme de scrumbie în aprilie și mai, ca să le ajungă tot anul. Scrumbia e o
religie, mai onestă și mai pacifistă decât multe altele, care cere și un vin pe
măsură: sec, citric, preferabil elegant, fin și ușor de băut, cum e exemplarul
de azi. Nu e ieftin, nu e nelimitat, se fac doar câteva mii de sticle anual,
însă se fac bine! Nu e un vin destinat marelui retail, însă e bine poziționat în
Selgros, hypermarket care vizează segmentul de profesioniști HoReCa. E și un raion de pește acolo care
merită vizitat, cu tot felul de lighioane exotice (și nu numai). Iar de
vin...well, iată că are cine să vă povestească!
articol scris pentru campania SELGROS cauta pasiunea
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu