Azi dimineata m-am trezit la Galatz, in 1901

Daca m-as trezi intr-o dimineata in orasul Galatz (oricat de absurd ar parea), in anul 1901, as face-o probabil intr-un pat de la Hotelul Splendid, pentru ca imi place cum suna. Insa nu era singurul astfel de stabiliment din urbe, nici macar singurul din Piata Domneasca. Vis-a-vis era Hotelul Imperial, care, ironic, gazduia in mare parte comis-voiajori, in camere mici dar...insufletite. 

Sigur, m-as putea trezi in propriul imobil de pe strada Domneasca, de preferinta mare si frumos. Sau pe un prici, intr-o camera a unei case tinuta de o grecoaica, din spatele strazii Portului, alaturi de alti cinci hamali. Dar, cum e vorba de imaginatia mea, prefer sa-mi inchipui una din primele variante.

In Galatz (denumirea orasului pe limba strainilor), sediu al Comisiei Europene a Dunarii, au fost, mai ales in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, nu mai putin de 16 consulate straine, afluxul de negustori si meseriasi straini, in principal evrei, italieni, armeni, greci si...elvetieni (de unul dintre ei, negustor de vinuri, am vorbit aici), neavand precedent.

Mai departe, în poveste, as fi coborat la restaurantul hotelului, unde as fi comandat un ceai Jacobson, de la Continental Tea Company din Londra. Baiatul mi-ar fi adus din partea casei niste biscuiti Ludwig Josiek, facuti nu departe, de Prima Fabrica Romana cu Aburi de Paste fainoase. Poate ambalajul ar fi avut imprimata medalia de argint obtinuta de fabrica la Expozitia Universala de la Paris 1900, cine stie. 

Luand-o la picior, as fi mers, pentru suveniruri, catre una din pravaliile-sucursale ale distileriei Prodom. Pentru ca in 1901 as fi stiut ca aceasta nu e o simpla fabrica de rachiu din Galatz, ci ca aici se obtin tot felul de specialitati, cum ar fi: absint, diverse sortimente de rom, mastica, coniac si diferite lichioruri, Benedictine, Chartreuse si Pepermint. 

Ioan Prodom isi lua mastica din Insula Chios dar zaharul si anasonul le procura din tara. Sticlele de la Azuga, iar cele mai deosebite direct din Franta si Olanda. Patronul se specializase in Franta, fiind distilator si licorist cu acte in regula. A importat alambicuri speciale pentru cognacuri si instalatii pentru lichioruri. 

La Expozitia Internationala de la Bordeaux din 1896 a primit medalie de aur, la fel un an mai tarziu la Expozitia alimentara de la Archalon des Bains si la Expozitia de la Paris. La Expozitia Universala din 1900 a primit medalie de argint, asadar nu era o distilerie obisnuita.

Pentru sufletelul meu as fi incercat un absint, iar pentru sufletelul doamnei un Chartreuse.

Cum botinele s-au prafuit de atata umblat, caut cu privirea un lustrangiu. Ma apropii si vad cu satisfactie ca foloseste celebra crema Vacs Albina, cea care va ajunge via Vlad Musatescu si Constantin Tanase sa insemne in limbajul comun "ce mare lucru!" sau "fleacuri!". Motivul consta in reclama abundenta si de lunga durata pe care fabrica lui Max Fischer din Galati a facut-o acestui produs. "Vacs" adica crema, ceara (de la wachs, in germana si wax, in engleza), iar "Albina" era atat denumirea Fabricii cat si "brandul" principal, cum am zice azi.

Apoi as fi sarit intr-un tramvai, spre strada Portului.

Opa, am nimerit intr-o inundatie. Nu se poate, de la capat!

Asa e mai bine

sau asa

As fi coborat intai la Palat, sa-l salut pe vechiul amic Basil Ionesco, care ma va forta sa degust "monstrele" sale. O voi face, cu oarece placere, gustarind o babeasca de Nicoresciu si un auriu de Dragasani. 

La plecare ii voi cere o cutie de "bombone-pernute Candite" si o punga de caramele Pelișor, produse de fabrica Ancora, amplasata aproape, pe strada Brasoveni. "Se simte vanilia in aer, amice", va zice Basil. Din fericire, voi gandi eu, pentru ca sunt destule alte miresme in jur. Privesc cutia si-mi dau seama ca Zoller si Ackermann, patronii fabricii, n-au scapat ocazia sa reproduca medalia de aur si premiul Grand Prix de la Expozitia Internationala de la Bordeaux. Cativa ani mai tarziu, in 1906, principele Ferdinand va trimite o scrisoare de apreciere fabricii.

Si pentru ca am obosit si de scris si de umblat, ma voi opri la o terasa de pe strada Domneasca, cu vedere la Parcul Municipal (azi Eminescu, pentru ca in 1911 aici se va amplasa prima statuie a poetului, din Romania). Poate la Beraria Regala, de pe "Corso"-ul galatean. Unde voi comanda o sticla de "bere de salon" Ploll. 

Minune mare, caci bucura ochiul fiind clara, una din primele Pilsen din Romania. O vreme, fabrica galateana a lui Josef Ploll a produs un milion de litri pe an, fiind una din cele mai mari din tara, beneficiind de instalatii moderne si de un maestru berar adus din Boemia, pe nume Nowacek. Cum zicea Amelia Ploll, urmasa lui Josef, intr-un anunt din 1888: „Sub-semnata aduc la cunoştinţă onor public că de astăzi pun în cosumaţiune bere PILSEN de salon şi bere Granat de primă calitate lucrată după sistemul fabricei din Bohemia.". Na' advertising cu "subsemnata"! Oricum fabrica e una din primele din Moldova, infiintata in 1842 de Marcu Schein, un evreu austriac, ceea ce nu inseamna ca nu se facea bere si inainte (in hrisoavele manastirii Mavramol exista o imputernicire domnească din secolul XVII pentru fiertul berii!). Voi manca, probabil, un muschi Wellington cu puree de broajbă, caci pe vremea aceea mai existau bucatari in Galati care sa stie cum se face, iar eu as fi stiut fara sa caut in DEX ce inseamna broajba. Si le voi impinge cu un Negru de Dealu Mare (jumate vartos, jumate moale). Poezie, nu alta!

Si uite asa, mi se facu de siesta, ma voi intorce in patul meu curat, mirosind a sapun aromat de rufe "Apollo"*. Ma voi trezi pe la 4 si voi deschide televizorul, moment in care realitatea cruda ma va face sa uit reveriile de la amiaza.

*la sfarsit de secol XIX si inceput de secol XX, Galatiul industrial era renumit nu pentru furnale si otelarii, ci pentru "stearinariile" sale, fabricile de lumanari si sapun. Fabrica Apollo s-a deschis in 1886 si avut o existenta neintrerupta mai mult de 100 de ani, pana cand a fost privatizata, inchisa si demolata in 2009.

surse: "Industriasi si comercianti galateni, harnici si de temut", Tudose Tatu, Adrian Pohrib, Galati 2013 (de unde sunt fotografiile marcilor de comert); "Berea Ploll, redescoperită după mai bine de un secol!", Ovidiu Amalinei, Viata Libera, 09 Decembrie 2011; "Monografia fabricilor din Galaţi", Codreanu George, Galati 1908; surse ilustrate: marele www si bvau.ro 

PS: un "facebook add-on", nitel neo-realist

Edit: Daca preferati sa deschideti ochii in 1929, dati click aici.

Citatul cultural și spumantul "românesc"

Pierdusem răbojul timpului. Aș fi dormit înainte, dus, fără zgomotoasa sosire a unei misive scurte. Clinc Clinc! Pornirea mă-mpingea să întind brațul dupa marcofon, însă trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Mormăii numai să fiu lăsat în pace. Nici în pat nu mă puteam mișca. Deșurubat de la încheieturi, cu șalele frânte, mi se părea că ajunsesem în stare de piftie. În mintea mea aburită miji frica să nu mă fi lovit damblaua.

Daca as avea talentul sau dedicatia sa scriu lucruri care sa ma propuna candva la Premiul Nobel, ar fi util sa precizez ca cele de mai sus sunt o pastisa dupa primele paragrafe din "Craii de Curtea Veche" de Mateiu Caragiale. Dar cum premisa nu se va indeplini, nici nu ma obosesc sa va previn. he, he.

Sigur, in stilul steampunk al Conului Basil, postasul cu scrisoarea originala e inlocuit de "notificarea" misivei, care vine prin marcofon, un soi de telefon fara fir de la 1900 (e SF, da?). SMS, whatsapp, you get the picture.

Mircea Cartarescu a fost acuzat de plagiat pentru una din primele poezii publicate, ceea ce da apa la moara unor ofuscati, chiar si in ziua de azi. Cand, de fapt, ceea ce a facut a fost tot un soi de pastisa, un experiment literar, un citat cultural, prin care a preluat un text dintr-un roman de Laurence Sterne, impartindu-l in versuri, fragmentatie care ofera o alta muzicalitate si un alt intelesul textului. Mai sunt si alte exemple de versuri, hai sa le zicem "interpretate". Cu timpul, pana si autorul si-a dat seama ca a fost prea indraznet, ca sa nu spunem "nesabuit". In antologia "Poezia", publicata anul trecut, Cartarescu a decis sa plasese intre citate "interpretarile", ca sa incheie din punctul sau de vedere o controversa veche de 35 de ani (puteti citi un articol scris de Ion Spanu, in Cotidianul, insa luati-va manusile de protectie intai. E foarte murdar...).

Dar altceva doresc sa va spun de fapt. 

Daca niste coacaze romanesti culese cu truda din padurile patriei, ajung intr-o hala de sortare din Suceava, unde sunt congelate rapid, apoi sunt trimise in Germania, unde o firma face dulceata din ele, cum e dulceata de fapt? Este romaneasca? Sau mai degraba nemteasca?

Daca o firma romaneasca (vorba vine, firma cu sediul in Romania, intelegeti) importa lapte din Polonia sau Ungaria si face iaurt din inima Ardealului, cum e iaurtul? Romanesc? Unguresc? Sau nu are nicio importanta?

Daca o crama din Romania trimite vin in Italia sau in Ungaria la o alta crama specializata in productia de vin spumant, care ii va aplica magia din care ies bulele, cum va fi etichetat produsul final? Va fi spumant romanesc? Sau italienesc? Sau unguresc? 

Am observat ca in degustarile organizate de un grup de pasionati din industrie si nu numai, la capitolul spumante romanesti au fost incluse si vinuri produse prin metoda numita mai sus, adica cu fermentatia secundara realizata in alta tara. Nu doresc sa spun ca au gresit, in fond la cat de anemica e oferta de spumante de la noi, asemenea degustari comparative nici n-ar prea fi posibile fara includerea celor etichetate Cramele Recas, Petrovaselo, Balla Geza sau, mai nou, Crama Girboiu. Ai ramane cu Angelli, Zarea, Jidvei, Halewood si cei mai mici, Casa Panciu si Stirbey. 

Materia prima e romaneasca, nimic de zis, insa ceea ce face un spumant spumant se intampla in alta tara, sub coordonarea altei crame, de unde si inscrierea pe contra-eticheta ca e produs acolo. Cum ar veni, avem mare pe eticheta "Romania" si mic de tot pe contraeticheta "made in Italy".

Desigur, departe de mine intentia de a incrimina pe cineva intr-un fel. In fond toate sunt vinuri reusite, unele chiar foarte reusite. Franta e plina de vinuri de negociant, vinuri produse de o crama din strugurii altcuiva, exista atatea branduri private, uneori multinationale, ingloband vinuri din continente diferite, incat sa te legi de caracterul romanesc al unui vin, poate parea chiar desuet. Atrag doar atentia atat asupra unui adevarat curent, nascut nu numai din capriciul producatorilor, cat din legislatia fiscala discriminatorie cu vinul spumant (e nevoie de antrepozit fiscal, accize, loc special si separat de producere etc), dar si asupra unui adevar incontestabil: aceste spumante nu sunt tehnic si legal romanesti! 

Pana la urma, sunt si ele un soi de citat cultural. Pentru Cartarescu- un moment cam jenant, pentru vinarii romani...un business.

Vinurile rosii de top de la SERVE Ceptura

Mi s-a spus ca vinurile mele ocupa prea mult spatiu din luxuriantul apartament. Asa ca am inceput un proces de  marire a spatiului locativ printr-o metoda aparent simpla, dar destul de anevoioasa:) Si anume, bautul. O treaba grea, dar cineva trebuie s-o faca si pe asta. 

Am facut o revizie printre vinurile din dotare si mi s-a pus pata pe cele de la SERVE, pe care le-am baut incet si pe rand. Iata cateva impresii:

Cuvee Guy de Poix 2012. Feteasca neagra. Un vin cu o aromatica ciudata, cu fatete minerale si afumate, visina din visinata. Tot ce a fost fantastic la 2011, complexitatea, eleganta, felul maiastru in care se ascundea nivelul mare de alcool. nu am regasit in 2012. Mi-ar place sa cred ca poate sticla n-a fost reprezentativa, ca e neasezat bine in sticla, desi...Pentru ca nu face cinste numelui de pe eticheta. Plus ca a iesit iar de 15,5%. Deja pare ca procentul mare de alcool da individualitate acestei etichete si nu alte considerente.

Cuvee Charlotte 2010. Feteasca negra si Merlot. Ce vin placut si cat de cameleonic! De fapt e prost spus cameleonic, pentru ca un cameleon consuma o gramada de energie sa se faca una cu mediul, pe cand 2010-le de la Charlotte face exact invers. E ca un David Bowie. Mi-e lene sa si caut de cate ori am scris de el in trecut. Cred ca acum ar fi a patra sau a cincea oara. E un soi de record. De data asta a fost un vin cald, sensibil, fata urme de imbatranire, cu o aromatica condimentata, ierburi aromatice, prune si mure. 87

Cuvee Alexandru 2007. Cabernet sauvignon (cu 14% Feteasca Neagra). Culoare matura, aromatica frumoasa, depliata de ceai Earl Grey, forrest floor, caseta de lemn, afine, cirese negre. In gust taninurile nisipoase se aglomereaza pe final dand o impresie usor amaruie si iodata. Final "sec", ca un amarone, daca vreti. E un moment bun de consum, notele de maturitate dau eleganta si complexitate. 90

Spumant Brut Domeniile Panciu

L-am degustat prima oara la un GW si am ramas cu impresia unui spumant cu aciditate ridicata, care ar merita reincercat. M-am hotarat sa-mi completez colectia senzoriala si am achizitionat o sticla. 

Ei bine, pe hartie arata regulamentar, culoare, perlatie, nas fara asperitati, "verde" (corcoduse, mere verzi), cu tuse de drojdii fine (paine de casa). Gustul e initial intens citric, amplu, cu o efervescenta revigoranta, aciditate taioasa, insa cu timpul peste papile se lasa o senzatie pastoasa, salcie, persistenta si nu prea fina, care (pe partea mea a strazii) cam alunga dorinta de mai mult. E nevoie de mai mult de 20 ml ca sa-ti dai seama ce nu e in regula cu el. 

Poate sticla, poate lotul, poate berbecutul libanez dinainte, insa...

Crama Natura, Panciu, metoda traditionala, Blend de Feteasca Alba(40%), Feteasca Regala(40%) si Aligote (20%), aparent vintage 2012, 12,5% alc, 43 lei (aici). Bronz la Decanter World Wine Awards, Una peste alta: 83 pct

Chardonnay Terre Precieuse 2012 Domeniile Franco-Romane. The WOW of 2015

De departe cea mai mare surpriza a sfarsitului de an a fost acest vin de la Domeniile Franco-Romane din Sahateni. Mai incercasem, in urma cu vreo doi ani, chardonnay-ul 2010, care mi s-a parut si el destul de bun (85 pct). Dar de atunci nu mi-am mai intalnit cu noutati de la ei (cu exceptia vinului de retail mare si pret mic Chateau Pietro) si-sincer sa fiu- in ultimii ani nici nu mai resimt o anxietate pofticioasa in ce priveste lansarile de vinuri.

Vis-a-vis de locul unde lucrez, la parterul frumoasei cladiri a Palatului Navigatiei, in locul unde odata se aflau casele de bilete si sala de asteptare ale Garii Fluviale, s-a deschis mai demult un soi de duty-free. In fine, un pseudo duty-free, intrucat produsele sunt purtatoate de accize si tva, dar au un raion consistent de parfumuri. Inainte de sarbatori, intru sa cumpar o mireasma frantuzeasca, ma uit si la bauturi si remarc si vinuri de la DFR. Pretul nu era prea cuviincios, dar mi-am zis ca 10 lei e ca o taxa de sarbatori. Banii par ca au usor alta valoare in perioada asta, nu-i asa?

La proba paharului, am facut ochii mari de mirare, pentru ca Chardonnay romanesc de o asemenea natura si calitate nu-mi aduc aminte sa fi baut pana acum. Si dupa o perioada in care intamplator am incercat destul de multe vinuri din Chablis, Saint Romain, Meursault sau Pouilly-Fuisse. Vinul acesta pare de acolo, din aceeasi serie cu un Saint Romain 2012 de-a lui Mark Haisma sau un Meursault 2011 de la Jean-Luc&Paul Aegerter. Un nas dragastos, un corp rotund, plin, de zici ca seamana cu un nud, cu Venus a lui Velasquez, de la National Gallery, si nu cu lichid fermentat din struguri. 

O aromatica mieroasa, fin citrica, jucand foarte sensibil intre dulce si amarui, cu mere si gutui, pastaie de vanilie, dar totul compactat, solid, robust. 13,3% excelent integrat, 90 pct. Vin eco/bio. 46-50 lei in online. 

O recomandare ferma si o reamintire ca bunatatea vinului nu vine din bugetele de marketing ale producatorilor. Vine din munca in vie si din stiinta si inspiratia oenologului in crama. Iar in 2012, se pare ca Denis Thomas și Daniel Dorneanu au avut inspiratie din plin.

Eroii uitati ai istoriei

In 1968, la Olimpiada din Mexico City, pe podiumul probei de 200 metri s-au aflat doi atleti afro-americani: Tommie Smith (locul 1) si John Carlos (locul 3). 

Acestia, in cadrul festivitatii de decernare a medaliilor, au facut un gest simbolic care a scandalizat o America inca segragata rasial. Reactia oficiala a forului international (condus de un american!) nu a intarziat sa apara. A doua zi medaliile le-au fost retrase de IOC, care a considerat ca gestul lor contravine deliberat si violent principiilor olimpismului. Comitetul olimpic a cerut comitetului american sa ii suspende pe viata, ceea ce s-a si intamplat in ciuda rezistentei initiale, deoarece a fost amenintat cu suspendarea intregii delegatii in caz de neconformare. 

Insa istoria a fost mai blanda decat mintile luminate care conduceau sportul la acea vreme si i-a consemnat pe cei doi ca fiind eroi ai luptei de recunoastere a drepturilor comunitatii de culoare. Astazi exista in Statele Unite o statuie care imortalizeaza momentul. Prin urmare povestea lor e departe de a fi uitata, veti spune! De unde pana unde "eroii uitati"? Si ati avea dreptate. Nu despre ei este vorba.

Pentru ca nu mai putin interesanta (si chiar mai trista) este povestea celui de-al treilea om. Cel care nu a incaput in statuie. Atletul alb de pe pozitia a doua a podiumului. Sprinterul australian Peter Norman, marea surpriza sportiva a probei, deoarece nimic nu anunta performanta pe avea sa o atinga. Si pana astazi timpul din finala reprezinta un record national al Australiei. 

La prima vedere, Peter Norman este un figurant in aceasta fotografie, ba chiar atitudinea sa normala pare contrastanta cu intensitatea protestului colegilor de culoare. Insa aproape 40 de ani mai tarziu, in 2006, la inmormantarea sa, sicriul i-a fost purtat de cei doi atleti americani cu care a impartit podiumul in 1968. De ce? 

Pentru ca la momentul dinaintea decernarii, cei doi americani i-au spus ce urmeaza sa se intample si l-au intrebat vrea sa ia parte la premiere in conditiile date, facand astfel parte din protest. Australianul nu numai ca a fost de acord, dar a cerut sa poarte un abtibild Olympic Project for Human Rights (o organizatie fondata in 1967 de sociologul Harry Edwards, care milita impotriva rasismului). Ceea ce a si facut. Desi oficial nu au existat repercursiuni, cariera i s-a incheiat in acel moment. 

Astfel in 1972, desi indeplinise baremul olimpic de nu mai putin de 13 ori, Australia a ales sa nu inscrie un atlet la proba de 200 metri in cadrul Olimpiadei de la Munchen. Daca ar fi participat si si-ar fi egalat timpul din finala din 1968, Peter Norman ar fi castigat aurul olimpic. Ironia face ca si la Sydney, in 2000, timpul primului clasat sa fi fost inferior recordului australian. Referitor la olimpiada de la Sydney, merita mentionat ca Norman a participat in public, dar nu la invitatia Comitetului australian, ci datorita americanilor care i-au recunoscut solidaritatea cu gestul din 1968. Abia in 2012 Parlamentul australian a votat o motiune in care isi cerea scuze fata de nedreptatile la care a fost supus atletul dupa intoarcerea sa in Australia.

In 1969, primul cetatean roman primea (post-mortem) medalia si diploma de "Drept între popoare" din partea statului Israel. Aceasta este o distinctie acordata celor care si-au riscat viata ajutand evreii in timpul Holocaustului. Nu cred ca ati citit de el in manualele de istorie. 

Ce-a facut? Pai, daca Oskar Schindler a ajuns erou salvand 1.200 de oameni, Traian Popovici ar trebui catalogat super-erou. 

Avocatul Popovici a fost numit primar al orasului Cernauti in 1941. La scurt timp dupa numire, maresalul Antonescu impreuna cu guvernatorul Bucovinei, generalul Corneliu Calotescu, decideau deportarea tuturor evreilor din Bucovina, la munca fortata in Transnistria, "la Bug", cum a ramas in memoria populara. In fapt, a fost o exterminare prin munca. Mai putin de 50% dintre cei deportati au supravietuit. Numai in Cernauti traiau 50.000 de evrei! Primarul Popovici a facut tot ce a putut, invocand un dezastru economic si stoparea efortului de razboi si in final a primit de la Antonescu permisiunea de a excepta 20000. Listele au fost facute, dar permise au fost date mai multor oameni, pe verso adaugandu-se si numele rudelor, sub stampila primariei. Acest aspect l-a costat pe Popovici functia, fiind destituit in 1942. A murit in 1946 in statul Colacu din judetul Suceava, nu inainte de a publica o mica carte in care isi aminteste intamplarile de la Cernauti. Cartea  poate fi citita aici.

Daca Guy de Poix (SERVE), John Halewood (Halewood), Sergio Faleschini (Vinarte) sau Dan Balaban (Davino), fie au lasat o frumoasa mostenire, fie continua si acum povestea inceputa inainte de noul mileniu, ca un nou val al calitatii in oenologia romaneasca, trebuie sa-i amintim si pe eroii aproape uitati ai vinul romanesc, actionarii unei societati aflata acum in faza lichidarii activelor: Vinterra. 

Theo Jansen (prin firma Geodev BV Olanda) si David Nicolae sunt cei care au infiintat la sfarsitul anilor '90 societatea sus amintita, cu posesiuni la Vanju Mare si la Sahateni. Poate va amintiti de Black Peak Cabernet, Feteasca negra sau Shiraz (vinuri seci si demiseci) sau de Feteasca Neagra Hariton 1999-2002, care in conditiile unui rest de zahar mai consistent a avut la momentul respectiv, in primii ani dupa 2000, un impact asupra pietei chiar mai mare decat mai modernele in exprimare surate din ceea ce nu se numea inca "segment premium". 

A nu se intelege ca poate exista vreo comparatie intre Holocaust, lupta impotriva rasismului si o sticla de vin, dar exista si in lumea mica a oenologiei oameni sau initiative care au mers impotriva curentului, impotriva starii de fapt bine intelenite. 

Micsorat la scara, in lumea vinului cei care si-au riscat propria avere pentru crearea unui produs la acel moment departe de a fi pe placul majoritatii, dar in a carui calitate credeau, merita mentionati. Nu in Istoria lumii sau a Romaniei, dar macar in Istoria vinului romanesc.