Pe cand Cognac-ul se facea (si) din vin de Vrancea

Acum mai bine de 10 ani un cititor al blogului mi-a transmis scan-ul unei scrisori din 1888 trimisa de un negustor de vinuri elvetian din Galati unei case producatoare din Cognac, Franta. Asta mi-a dat prilejul unei mustoase investigatii, in care am incercat sa inteleg de ce o casa de Cognac dorea sa cumpere vin din Romania. Puteti revedea articolul apasand AICI. La vreun an distanta, acelasi asiduu cititor a mai identificat alte doua scrisori care au redus si mai mult misterul, ba chiar au indicat originea vinului ce se voia a fi vandut: Vrancea.

De fapt, misterul e doar un alt nume pentru ignoranta, deoarece zilele trecute am dat peste un articol publicat in Curierul, ziar din Iasi, in 1889. Este un raport semnat de consulul Romaniei la Paris si vorbeste, printre altele, si despre exportul de vinuri romanesti in Franta. Sunt si alte informatii interesante acolo, insa pentru alta data.

Un mic citat: "S’a importat de către negustorii din Paris chiar vinuri albe din jud. Putna şi vinuri negre din Buzău; în Charentes s’a importat vinuri albe din Putna; în Hérault vinuri albe şi negre. Negustorii cari au importat aceste vinuri au fost în general mulţumiţi de calitatea lor". 

Daca va intrebati ce este in proximitatea localitatii Charentes, raspunsul este Cognac, iar daca va intrebati ce e cu judetul Putna, ei bine, sa zicem doar ca resedinta judetului era la Focsani.

Dubiile sunt spulberate definitiv de un alt pasaj:

"[...] importul vinurilor române ar putea, după calitatea recoltei, sa se desvolte in Francia in mod neîncetat atât in punctul de vedere al consumaţiunei pentru masă, cât şi din acel al fabricaţiunei rachiurilor numite Cognac. Vinurile albe de Putna sunt fórte bune pentra acesta; s’a importat pe drojdii tocmai in scopul de a fi destilate, dar obstacolul stă in enormitatea cheltuelilor de transport şi altele".

Permiteti-mi sa inchei pentru a treia oara un articol cu aceeasi fraza, pentru ca vorba celebra, restul e tacere:

"Atunci cand observam pe lista unei degustari (organizata de aceasta societate de iubitori ai vinului) un cognac Lucien Foucauld "circa 1890" nu putem sa nu ne intrebam daca prin meadrele rafinate ale acelei licori frantuzesti pur-sange nu se simte cumva o iluzorie adiere de feteasca alba sau plavaie."

Lui Lucien Foucauld din Cognac, cu stima, Jacques Brunner din Galati, partea a II-a

Vreau sa recititi acest articol, ca sa stiti despre cine si ce vorbim.  Dupa lecturarea acelei misive aproape nu mi-a venit sa cred ca un producator de cognac de la mama lui s-ar gandi sa cumpere vin romanesc. Ne-am dat cu presupusul de unde era vinul, poate din Georgia, din Basarabia, etc. Poate am inteles gresit si de fapt francezul nu dorea sa cumpere vin, pentru ca, nu-i asa, de ce ar cumpara un producator de cognac vin de la un negustor din Galati, Romania?

Ei, sursele noastre de incredere (adica d-l Emil Popa) ne-au mai servit doua scrisori din anul urmator (1889, anul Expozitiei universale de la Paris la care Lucien Foucauld a castigat o medalie de aur pentru licoarea sa!) care fac oarece lumina in afacere. Sunt scanuri si nu au cea mai buna rezolutie, asa ca am apelat la omul nostru de la Paris (d-l Bogdan Rusu) sa ne ajute cu franceza lui de la fata locului, dar si cu abilitatile sale de detectiv filologic. 

Reconstructia sa conceptuala s-ar traduce cam asa:

"Brunner ii scrie lui Foucauld (scrisoarea din septembrie) pentru a confirma oferta de vinuri albe facuta anterior de Roth (angajatul lui Brunner). Il asigura ca recolta va fi foarte buna calitativ si cantitativ. Cum recolta nu se va face decat la sfarsitul lunii, numai atunci ii va putea trimite esantioane de vin si lista de preturi. Daca pe Foucauld il intereseaza vinurile, dar n-are destule butoaie, Brunner ii poate furniza vinul in butoaie de 700-750 litri".

"In scrisoarea din octombrie se confirma trimiterea a doua esantioane de vin alb, din Focsani, pe 22 octombrie. Are de vanzare 5000 hectolitri de vin din care a trimis probele. Pretul e de 34 franci pe hectolitru fara taxe, livrat la Bordeaux, vinul e in butoaie noi, butoaie 'pierdute' pantru Brunner, care trebuie deci platite de cumparator, jumatate inainte, jumatate la primire ".

Dupa propria buchiseala as putea sa contest doar pretul pe hectolitru, care pare foarte mare, mai ales dupa socotelile din precedentul articol, unde socoteala ne iesise pe la 11 franci/hl. As zice ca ar putea fi 14 sau 24 franci/hl. Cine stie, erau ani foarte grei, anii filoxerei, asa ca o escaladare a pretului n-ar fi chiar imposibila.

Dar, oricum, trecand peste aspectele pecuniare, cred ca e clar. Lucien Foucauld chiar cumpara  vin (sau, cel putin, dorea sa cumpere) din Regatul Romaniei, vin alb din Focsani (asa cum reiese din primul paragraf din scrisoarea din octombrie). 

Intrebarea care se pastreaza ar fi: ce facea cu el? Folosea vinul ca sa produca cognac, incalcand astfel regulile? Il folosea pentru altceva, poate pentru un rachiu generic? 

Eu cred ca parcimonia lui Occam ne invata ca cea mai simpla explicatie e de obicei cea corecta.

Asa ca imi permit sa inchei si acest episod cu aceeasi fraza, doar ca acum doza de incertitudine s-a redus destul de mult. 

"Atunci cand observam pe lista unei degustari (organizata de aceasta societate de iubitori ai vinului) un cognac Lucien Foucauld "circa 1890" nu putem sa nu ne intrebam daca prin meadrele rafinate ale acelei licori frantuzesti pur-sange nu se simte cumva o iluzorie adiere de feteasca alba sau plavaie."

O poveste incredibila: Searching for Sugar Man

Mi-l amintesc pe tata fiind furios. Era seara tarziu, mijloc de 1990, si la TVR era un concert cu unii care chinuiau instrumentele in solouri nesfarsite. Voiam sa dorm, singurul televizor din casa era in camera mea, intelegeti. 

Tatal meu e un mare meloman. Se intorcea din talcioc sau mai stiu eu de unde, cu discuri intrate in Romania pe samizdat sau viniluri rusesti, piraterie interesanta, daca stai sa te gandesti un pic. Azi lumea priveste cu ura spre est, dar daca n-ar fi fost ei, de unde ar fi rasarit in colectia tatalui meu si in mintea mea Eclipse al lui Pink Floyd, si It's only Rock n' Roll al lui Rolling Stones? Un soi de Matrix, in care dresorul lasa lesa libera, tocmai ca sa o poata strange tare mai tarziu. Oricum, sa nu divagez prea tare, formatia care canta in acel concert era Uriah Heep. Ei, in zile noastre stie mai multa lume de ei, datorita colaborarii cu Iris. Intra si in playlist la Rock FM. Tata imi povestea cum tinea in topul de la Radio Constanta piesa July Morning: trimitea zeci, sute de carti postale sub nume fictive, diferite (ca asa se facea topul- in baza numarului de carti postale cu numele favoritilor). Dar, si de fapt asta e morala, in afara n-au fost niciodata un soi de Guns 'n' Roses sau Bon Jovi, adica no.1, tipete si oameni lesinati pe strada. Doar in casa mea sau in alte case din Romania au fost superstaruri. Si sigur, daca ma gandesc bine, sunt mult mai multi in situatia asta.

Tocmai de asta mi-a placut documentarul  Searching for Sugar Man, din 2012, documentar care descrie povestea incredibila a unui muzician mexicano-american din Detroit, care nu a avut absolut nici un succes in America. Dar...omul a devenit, fara stirea lui, superstar in Africa de Sud. Superstar adica "mai mare ca Elvis". Din cauza izolarii statului african (politica de aparthaid, cenzura, etc) si a lipsei de informatii biografice, Rodriguez (ca asa il cheama pe om)  adevenit legenda iar povestea lui a capatat tot felul de inflorituri, in jurul faptului universal acceptat ca a murit: ca si-a dat foc pe scena, ca s-a impuscat (tot pe scena), ca a murit drogat, etc. In fapt, Sixto Rodriguez, dupa doua albume inregistrate la inceputul anilor 70, care n-au avut nici un succes, s-a si lasat de cantat, a muncit in constructii,  si-a vazut de viata lui, etc. 

Povestea celor doi sud africani care pornesc in cautarea legendei e foarte bine pusa in scena de regizorul Malik Bendjelloul (desi e dramatizata bine de tot: chiar daca e adevarat ca n-a avut succes in America, omul a fost foarte cunoscut si in Australia, unde a si concertat in '79 si 81, si a obtinut 5 discuri de platina). Drept dovada ca povestea e maiastru spusa , e faptul ca castigat cam tot, la categoria documentar: Sundance, BAFTA si mai ieri- premiul Oscar! 

Oricum ar fi povestea, fie ea nitel inflorata ici-colo, e senzationala si merita cunoscuta. Fabulos cum o scanteie aprinsa la periferia Detroit-ului a cauzat un incediul devastator in Capetown. E ca un butterfly effect cu muzica folk:)
Asadar, fuga pe internet, ca de vazut oficial in Romania nu cred ca se va vedea in viitorul apropiat. 

Si pentru ca acesta e un blog despre bauturi, nu despre filme, puntea de legatura ar fi cognacul Napoleon. Toata lumea credea (si o buna partea a ei inca mai crede) ca Napoleon e o marca de cognac. EI bine, nu este. E cam ca xerox si adidas, nume care au ajuns substantive comune din aceleasi motive pentru care Rodriguez e legendar in Africa de Sud. Indicatia Napoleon pe o eticheta de brandy din regiunea frantuzeasca Cognac, nu indica o marca de produs sau un producator, ci o indicatie a timpului de maturare a distilatului in butoi de stejar, de minim 6 ani, cat spune legenda ca ii placea lui Napoleon. Deci e undeva peste indicatia VSOP. Acuma ca stiti, inapoi la munca, lenesilor!

Muzica: AICI

Lui Lucien Foucauld din Cognac, cu stimă, Jacques Brunner din Galaţi, ianuarie 1888

Credem ca stim totul. Rasfoim manuale de istorie, citim contraetichetele unor vinuri care ne spun ca Bachus s-a nascut la Constanta, ca Stefan cel Mare bea spumant de Panciu, ca in secolul 19 vinul romanesc a obtinut o mare recunostere internationala, ca a obtinut 1000 de medalii la concursuri internationale, ca Napoleon al III-lea era innebunit dupa babeasca, etc. 
Istoria vinului romanesc este o mare nebuloasa, un cupaj dement de fictiune, indoctrinare comunista si necunostere crasa. Ce veti citi mai jos e doar o mica pastisa din aceasta istorie reala si neexplorata. Poate ca  presupunerile noastre sunt adevarate, sau poate ca nu, oricum e un punct iluminat in aceasta penumbra a cunosterii de sine in care ne complacem. 
Ce stim despre vinul de mai an, despre comertul cu vin din Principalele Romane, ulterior Regatul Romaniei? Ce stim despre anii filoxerei, despre relatiile comerciale cu alte state, despre negustorii si producatorii de vin din acea perioada?  Si la un alt nivel, cat stim despre istoria orasului in care locuim?
Aceasta e mica mea contributie la elucidarea unui moment in timp, un mic fascicul de lumina aruncat pe un imens vestigiu subteran, neexplorat inca. 

Sa ne inchipuim ca intr-o zi geroasa de ianuarie, a anului 1888, dimineata tarziu, Jules Robl, angajat al casei de vinuri Jacques Brunner din Galati, se aseaza la biroul de scris, isi trage alaturi calimara, inmoaie varful condeiului in cerneala, si ezitand pret de o secunda, scrie pe hartia partand antetul firmei, urmatoarele :

Galatz 8/20 ianuarie 1888

Dlor Lucien Foucauld & Co.

Cognac

In posesia scrisorii dvs din 23 ale lunii trecute, ma mir ca imi gasiti pretul vinurilor prea exagerat. Luand ca baza un pret de cumparare de 5.50 franci pe hectolitru, vinul imi revine la 24.50 franci "logé Bordeaux", va sa zica ma multumesc cu un beneficiu brut de 5 franci pe hectolitru, ceea ce nu s-ar putea numi in nici un caz prea pretentios.

Va prezint, Domnilor, salutarile mele prevenitoare.

[stampila P.P Jacques Brunner- Vins] [semnatura indescifrabila] 

Ce inseamna acestea? In primul rand avem de-a face cu un comerciant de vinuri din Galati. Pe numele lui Jacques Brunner, al carui angajat este acest Jules Robl. Brunner (dupa investigatii care m-au dus la un "Bulletin de la Société d'histoire et d'archéologie de Genève") era un cetatean elvetian. Avea afaceri la Viena si Galati. Detinea si o fabrica de spirt la Bacau (aici, pozitia 471). Firma sa din Galati corespondeaza (conform scrisorii atasate) cu Lucien Foucauld & Co, producatori de cognac. Firma franceza exista si in ziua de azi (e drept ca a ajuns doar un brand in portofoliul unei corporatii) si produce un cognac destul de bun. In alt doilea rand sa observam ciudata franchete cu care d-l Jules Robl coresponda cu partenerii de afaceri din Cognac, dezvaluind pretul de achizitie al vinului, ba chiar si profitul sau estimat. Functiona altfel marketingul pe vremea aceea:)

Galatiul era al doilea oras al Moldovei si probabil cel mai puternic centru de comert din zona. Fiind unul dintre sediile  Comisiei Europene a Dunarii (primul din cele doua-1856- celalalt fiind deschis mai tarziu la Sulina), ulterior amplasat in cladirea monumentala care gazduieste astazi biblioteca V.A. Urechia, a contribuit la marirea traficului prin portul Galati, precum si la deschiderea a numeroase consulate si camere de comert straine.  Si statutul de porto-franco a folosit, facilitatea de a nu plati taxe pentru marfurile tranzitate atragand negustori din toate colturile Europei. De altfel, in Istoria Orasului Galati, monumentala lucrare a regretatului Paul Paltanea, cu mare greutate putem descoperi vreun mare industrias sau negustor care sa poarte un nume neaos. Aproape in totalitate fruncea economica a urbei era formata din englezi, italieni, francezi, austrieci, si iata- elvetieni. 

Revenind la misiva se ridica unele intrebari firesti. Prima din ele este legata de eventuala achizitie de vin romanesc de catre un producator de cognac.  De ce ar fi facut asta? Un indiciu in acest sens ne este dat de o mentiune din lucrarea amintita a istoricului Paul Paltanea, de unde aflam ca incepand cu 1886  comenzile de vin transportat de la Galati catre Franta si Italia au crescut exponential. Se dau exemple, cum ar fi circumstanta ca in 1886 activitatea docurilor din Galati a fost blocata de multimea de butoaie trimise de casa de vinuri Noilly Prat din Marsilia (de fapt Marseillan, n.a.).  Si acestia exista in prezent si fac ceea ce au facut dintotdeauna: vermuth.
Asadar ne intrebam: sa fi fost vinul romanesc atat de bun incat pana si nume mari din Franta si-ar fi dorit sa le comercializeze? Raspunsul poate fi dezamagitor pentru unii, dar...nu. Sa vedem de ce.
In primul rand plecam de la premisa ca Jacques Brunner nu vindea vin frantuzesc. Ar fi fost ilogic ca un negustor din Galati, din Regatul Romaniei, fie el elvetian sau nu, sa vanda vin francez altor francezi. Sunt convins ca existau suficienti negociants in zona Bordeauxului care sa asigure acest trafic. Chiar daca scrisoarea foloseste misterioasa sintagma "[vin] loge Bordeaux", cel mai probabil se referea ori la stocarea acestora la Bordeaux, de unde puteau fi transportate inspre interior pe arterele navigabile Dronne, Dordogne si Garrone, fie la faptul ca vinul era pastrat si vandut in butoaie de tip Bordeaux (de 225 litri). In sprijinul acestei ipoteze ar sta calculele incluse in corespondenta ~225 l=24.5 franci, pret constand din 12,375 franci vinul si cei ignobili 5 franci pe hectolitru profit. (Later edit: se pare ca "vin loge bordeaux" e de fapt vechea denumire pentru vinul imbutetiat la sticla de 0,75 cl, cel mai sigur la sticla de tip bordeaux).

Oricum intrebarea ramane: de ce ar fi cumparat niste producatori francezi vin din Galati? Vinul ar fi fost cel mai probabil romanesc, poate si georgian sau basarabean (teritorii din imperiul rus, la acea data). Doua lucruri ne vin in minte.

1. Invazia Filoxerei. In vreme ce in Franta filoxera a lovit inca din 1868 (si a durat aproape 30 de ani pana cand s-au gasit metode eficiente de preventie, iar industria franceza sa-si revina), in Romania aceasta a fost semnalata abia in 1884. Asadar, in 1888, anul desfasurarii povestii noastre, viticultura franceza era in regasire, iar cea romanesca era in plin dezastru. Totusi, puteau exista rezerve importante de vin matur, ceea ce este foarte posibil, dar mai e ceva. Dintr-un motiv sau altul, teribilei insecte nu-i plac solurile nisipoase. Ori trei dintre podgoriile apropiate Galatiului sunt amplasate (fie si partial) pe un astfel de sol: Dealurile Bujorului, Nicoresti si peste Dunare- de la Sarica Niculitel cat vezi cu ochii inspre mare. Asta ca sa nu vorbim de locuri mai indepartate- cum ar fi Oltenia sau sudul Basarabiei. Iata ca ar fi posibil ca problema vitei de vie dintr-o Franta viticola inca ravasita de sinistru,  sa fi facut ca unii producatori francezi sa caute resurse in alte regiuni  ale Europei. Si asa ajungem la
2. Nu trebuie sa fii un Sherlok Holmes (sau in fine- un Maigret) ca sa presupui ca atat Lucien Foucauld cat si Noilly Prat nu cumparau vinul pentru gustul sau intrinsec, sau (cum probabil v-a dat prin minte) ca sa-l revanda de ca si cum ar fi fost al lor. Ci ca sa produca din el distilat, respectiv vermuth. Cred ca sunteti de acord ca in aceste conditii inalta calitate a vinului nu este cea mai mare prioritate. Totusi, si atunci (si acum), mai ales in cazul cognacului, dupa regulile AOC, DOC, etc. o atare practica nu ar fi fost permisa.  Chiar si  in acele vremuri de rastriste, avem dubii ca marile case ar fi facut asa ceva. Dar in secolul 19, in plin dezastru cauzat de filoxera, ne inchipuim ca regulile aveau o rezistenta mai redusa la indoire.

Asadar, putem trage urmatoarele concluzii: ori Lucien Foucauld&Co cumparau acest vin pentru distilate de clasa a-II-a,  cum ar fi un brandy generic (fara apelatie Cognac), fie vorbim de frauda-poate utilizau in parte acest vin de import in distilarea cognac-ului- pentru marirea productiei, fie e vorba de cu totul altceva si n-am cititi noi suficient printre randuri:) si aici sunteti invitati sa accesati caracterul interactiv al unui blog si sa va spuneti parerea.

Dar, oricum ar fi, atunci cand observam pe lista unei degustari (organizata de aceasta societate de iubitori ai vinului) un cognac Lucien Foucauld "circa 1890" nu putem sa nu ne intrebam daca prin meadrele rafinate ale acelei licori frantuzesti pur-sange nu se simte cumva o iluzorie adiere de feteasca alba sau plavaie.

PS: multumiri pentru ajutorul acordat in mica noastra investigatie domnilor Bogdan Rusu, George Moisescu, Marc Dworkin, Cezar Filip, si in mod deosebit- domnului Emil Popa.

EDIT 05.09.2013. Exista si o urmare! O puteti citi AICI.