Gluma care ucide. Ah si niste vin

Acum doi ani dadeam din telecomanda si ajung pe Sundance unde am vazut intai titlului The Death and Resurrection Show, promitator titlu!) apoi primele sunete care au iesit din televizor au fost metal. Dar metal bun, oarecum familiar dar si necunoscut mie. Am urmarit documentarul, apoi l-am revazut inregistrat. Killing Joke, cum de n-am auzit de ei pana acum. O nebunie, trupa post punk-industrial, solistul vocal fiind si compozitor de muzica clasica asociat unei filarmonici cu sute de ani vechime, mare practicant de ocultism etc. Larger than life, cum se spune.

Presupun ca ar trebui sa incep cu inceputul. Acum o mie de ani, pe cand dragonii brazdau pamantul cu flacarile lor, tanarul George era coleg la Filosofie (unibuc) cu un tip numit Razvan si cu un alt tip numit Viorel. Eu stateam la Diham, in Titan, impreuna cu un tanar carunt care va ajunge peste ceva ani sa ne intrebe daca vrem sa fim miliardari. 

Viorel locuia dincolo de universul cunoscut, in Drumul Taberei, la Orizont. Imi lua 2 ore si ceva sa ajung la el. Schimbam nenumarate mijloace de transport in comun, metrouri, tramvaie si trireme, traversam Scila si Caribda, sau Dristor si Unirii, nu mai stiu exact, ma intalneam pe drum cu diversi monștri mitologici, cum ar fi ciclopii si controlorii RATB. Era o experienta... Razvan statea ceva mai aproape, spre Mihai Bravu. Puteam sa iau tramvaiul trei-patru statii sau chiar sa indraznesc un drum pe jos de vreo 45 de minute. Pentru cineva proaspat venit din Galati, era o distanta destul de mare. Adica in 45 de minute fac azi cu masina, dus-intors, cel mai lung traseu din orasul de la Dunare. Oricum catre Razvan era un traseu mai lejer. Puteai sa dau de niste centauri in Pantelimon colt cu Grigoresu, insa in rest era Europa Universalis, ce sa mai vorbim.

Ii mentionez pe ambii, deoarece memoria nu ma ajuta sa-mi amintesc caruia dintre ei ii datorez sursa cunoasterii, desi stiu sigur cui ii datorez ignorarea ei: mie!

Dupa ce am vazut documentarul am intrat in vrie. Am ascultat albumele cap coada, mi-am dat seama ca unele piese le stiam deja, ca na`, au fost mini hituri la vremea lor! Adica. 

Dupa ce asculti toate piesele, te izbeste o intrebare: cum de n-au ajuns astia mai cunoscuti decat sunt? 

Dar au ajuns. Exista un principiu al vaselor comunicante in underground. Metallica are un cover dupa ei. Nine Inch Nails, Fear Factory, ba chiar si Nouvelle Vague, pentru cei carora le place bossanova (șșș, stati jos!). 

Atunci

si acum

Nirvana le-a plagiat un cantec. No shit: intre Come as you are si asta nu e mare diferenta. Nici una la nivel de linie de bass. Dar dupa un proces abandonat, Jaz Coleman de la Killing Joke a castigat un joker. Pe care Dave Grohl il va rascumpara. Atat el personal cat si trupa lui Foo Fighters mai tarziu, vom vedea.

Trecand peste astea, am ajuns expert in Killing Joke, foarte multumit de "descoperirea" mea, pe care am popularizat-o si altora. Doar ca, la un moment dat, mi-am facut curat in dulapul cu maimute. Unde erau teancuri de cd-uri si dvd-uri pe care si la care, de la tragere, nu m-am uitat nici nu le-am ascultat. Suntem in 2019, m-am gandit, totul e online! E momentul. Si le-am luat la mana. Nu mare mi-a fost mirarea ca printre ele era si un cd cu Killing Joke, inscriptionat "complete discography", datat undeva prin 2000 sau 2001 (putina intelegere, va rog, erau vremuri fara google music sau itunes). 

Vedeti voi, au fost intotdeauna la indemana. Probabil la momentul respectiv am primit cd-ul de la unul dintre prieteni, am ascultat pe sarite cateva piese si mi-am zis naaah, nu-i pentru mine. Aproape 20 de ani mai tarziu ma gasesc, iata, lasat in offside de propria colectie muzicala. Go figure.

Pe scurt: avem o trupa post punk. Albumul lor de debut (1980, n-am pus bold de pomana, ci in sensul ca ar TREBUI sa-l bifati) este pentru oricine il asculta azi, cu sinapsele pornite, evident fecund. Sunt multe acolo, incipiente, gata pentru altii, mai porniti, sa le duca mai departe: trash metal, industrial, rave, techno-metal, cyberpunk...

Trupa in sine a virat ulterior spre un postpunk-pop (desi le-ar fi folosit sa stie ca pentru asta trebuie sa fie si frumosi ca ăia de la Duran Duran). A cunoscut si un succes mic de vanzari cu albumul din 1985 Night Time, cu doua hituri, Kings and Queens si mai ales Love like Blood. 

Si apoi a perseverat in lumea pop. Nu prea amuzant. Insa pe la sfarsitul decadei i-a ajuns propria mostenire. Adica cand ai inspirat pe Metallica si Ministry, te gandesti ca poate ai putea sa si canti ca ei. Si au inceput cu Extremities, Dirt & Various Repressed Emotions (1990). Aici Jaz a descoperit ca poate sa urle. Chestie pe care o facea in 1980, dar i-au trebuit 10 ani ca sa o redescopere :)

Si asa ajungem in 1994 la Pandemonium, unde vor straluci piesa omonima si Millenium. Industrial to the bone, right?

A fost un succes minor in UK. Apoi inca un album. Flop, mai complex decat precedentul dar prost produs. Si apoi in 2003 vine un nou omonim no name, Killing Joke (2003) in care Dave Grohl isi va plati datoria, prestand la tobe in post productie (cine stie, intelege). Nicaieri mai evident decat in piesa de titlu, prima a albumului. Pe percutia asta putea sa lălăiască cu succes chiar si Salam. Altfel You'll never get to me e ceva frumos in sine.

Si apoi urmeaza inca patru albume pe care va las sa le apreciati singuri, daca aveti rabdarea pe care eu n-am avut-o.

As vrea sa stiti ca dupa mine toti sunt instrumentisti foarte buni. Sunt chiar mirat ca nu si-au incercat sansele in alte trupe. Tot respectul si consideratia (pe langa bizarul Jaz Coleman) pentru Georgie Walker (chitara) si Youth/Martin Glover (chitara bas).

Si ACUM desigur VINUL care sa fie in consonanta cu laboriosul articol de mai sus este:
...
Ar trebui sa fie ceva care sa corespunda oarecum profilului Killing Joke. Sa fi inceput inovator, sa fi virat spre comercial si apoi sa se intoarca din nou in underground, insa unul modificat de propria lor influenta asupra urmasilor. E imposibil. Cred ca nici in istoria muzicii nu s-a mai intamplat asa ceva.

Dar, daca e sa fie un vin, as alege ceva de la Smartdrinks si/sau Premium Wines Distribution, dintre comersanti.
De ce tocmai ei? Dintr-un motiv simplu. Pentru ca in prag de sarbatori au pus niste material de studiu la indemana prezentului autor. Nu sunt ipocrit, nici vreo mimoza. Pana la urma ascult Killing Joke, nu? Si pe langa asta, nu numai ca scriu despre, dar mai si beau vin. In cazul acesta ceva rosu si puternic.

Smartdrinks of Bucharest 2017 (18-19 Octombrie)

In aglomeratul sezon de toamna, Smartdrinks of Bucharest are un caracter aparte. Este targul unui singur importator, unul destul de mare ce-i drept, cu vinuri si alte bauturi fine selectate de George Chendi si compania.

Dupa primii doi ani, in care cladirea Artmark a gazduit evenimentul, cu ambientul sau de belle epoque care dadea mari emotii organizatorilor (cand se rotesc pahare de vin in preajma unui "Car cu boi", nici eu n-as fi prea relaxat), iata ca in 2017 s-a mutat intr-o locanta mai moderna, la Linea/Closer to the Moon, tot intr-o cladire veche, de la intersectia Victoriei cu Lipscani.
Spatiul a fost mai generos si oricum, la etajul superior se gaseste o terasa mare, cu vedere panoramica, unde te puteai retrage cu un digestiv ca sa admiri frumosul apus saharian, rosiatic, care a si impazit facebookul si instagramul saptamana asta (nu, de rau ce sunt, n-am facut nicio poza cu apusul!). 

La capitolul bauturi e fost bine, ca de obicei. Nu te poti plange cand la standul Brotte (negociant mare de Ron), puteai gusta o miniverticala de Chateauneuf du Pape, basca alte trufandale cum ar fi Tavel, Condrieu sau Hermitage.  

Doua case de Champagne au fost prezente ca sa limpezeasca conversatiile, cunostintele mai vechi de la Devaux, cu efervescenta lor aerata, spumoasa, care iti volatilizeaza aromele prospete pe palatin, din gama lor D de Devaux (extrabrut, brut si brut rose), intr-un interesant contrast cu Besserat de Bellefon, unde stilul abordat e spre vinuri mai pline, mai intense, cu o carbonatie intentionat mai redusa. Aici Blanc de noir Grand Cru brut mi s-a parut o lucrare maiastra, precum si miraculosul echilibru zahar-aciditate dovedit de sampania sec din sticla aurita, blink. 

la Chateau de la Verriere, devenit foarte iubit in ultimii ani, Sauvignonul blanc 2016 este un nou succes, aducand acelasi mix de prospetime si eleganta usor pretentioasa. Si roseul este reusit.

La capitolul Provence, cu mare responsabilitate Chateau Sainte Marguirite a reprezentat zona si ii stim de mult ca o fac cu succes, in fond e un Cru Classe din 1955. Roseul 2016 e deosebit de elegant, fara a-i lipsi o sesizabila cremozitate ascunsa sub prospetimea debordanta. Insa foarte, foarte bun mi s-a parut Blancul 2016, un Vermentino baricat, un vin intens aromatic si cu o corpolenta pe masura, bine echilibrat si cu un potential mediu de evolutie.

Strandul italian La Vis te imbia cu un Barolo Antario 2009, mult prea tanar pentru a fi apreciat pe de-a-ntregul, dar si cateva vinuri de Trentino, foarte fresh cum ar fi un Nosiola sau un Muller Thurgau, ambele 2016.   

Spania nu a lipsit, reprezentata de  Bodegas Juan Gil si derivatele, in primul rand Bodegas El Nido. Aici am apreciat un Verdejo bun, Shiya Habis 2016, dar si "bestia" Clio 2014, un Monastrell-Cabernet foarte amplu si musculos.

Din Chile, Cremaschi Furlotti au venit cu gama Tierra del Fuego. Aici am ramas plăcut surprins de Chardonnay Grand Reserva 2015, dovedind o densitate gustativa deosebita, insa toate vinurile au o valoare buna, fie ele Carmenere sau Cabernet sauvignon. 

Americanii de la Terlato Wines au fost aglomerati, ca de obicei. Se pare ca un destui fani prin Romania. Gama The Federalist culmineaza cu Dueling Pistols 2014, blendul de Zinfandel si Syrah, imbietor si usor de baut. Din Napa, vine gama Rutherford Hill, unde lucruile devin si mai serioase, culminand cu Cabernetul Sauvignon 2010,  respectiv 2012. 2010 e foarte bun in acest moment. Insa nu mai bun decat Terlato 2010 (tot Napa, dar alta vie).  

Din Liban ne-au vizitat vinurile de la Chateau Ksara. Aici toate bune si frumoase, ca de obicei Blanc-ul 2016 proaspat si reconfortant, insa daca ar fi sa indic un best în show acesta ar fi Le Souverain 2011, un blend pretios de Cabernet Franc si Arinarnoa (care e un cross de Petit Verdot si Merlot).  Top stuff!

Trebuie sa amintesc si eticheta privata Smartdrinks, Vila Babiciu, vinuri care se gasesc si in lantul Mega Image. Sunt vinuri de buget, insa de buna calitate. Pana la urma Sauvignonul e din Loara, roseul de Provence, iar acum iata un spumant rose de Languedoc, obtinut prin metoda Charmat, foarte curat si abordabil, rival periculos oricarui spumant din categoria sa de pret.   

La capitolul "alte bauturi" excelente au fost vermuturile de la Carlo Alberto, in variantele white, red si extradry. Sunt in alta liga decat cele cu care suntem obisnuiti multi, de la Martini la Cinzano. Sunt atat de fine, gandindu-ne la echilibrul dulce-amar si finetea aromatica, incat cu un cub de gheata si eventual o feliuta de lime poate fi o bautura conviviala in sine. 

Au fost si alte bauturi fine, cum ar fi cele de Tequila Herencia, romurile Atlantico si Diplomatico, Gin, Ysabel Regina Brandy Mare sau extrem de fina vodka americana Tito, insa premiul pentru wow la aceasta editie de Smartdrinks merge la Brockmans Gin si aromelor sale de coacaze rosii.  Aici trebuie apreciati barmanii care s-au straduit sa-si etaleze talentele cu ingredientele de mai sus, producand treburi extrem de gustoase si ametitoare.

Dominique Laporte(stanga) si George Chendi

Un moment special a fost prezentarea tinuta de Dominique Laporte, cel mai bun somelier din Franta in 2004, cu cateva vinuri de Porto, Maury si Rivesaltes, toate vinuri fortifiate prin aceeasi metoda consacrata. S-a trecut prin ce insemna denumirile, cum se produc si alte detalii interesante. Daca la Calem Tawny Vintage 1961 ma asteptam la maretie, marea surpriza a fost Rivesaltes 1969 Roc des Anges, un vin care are si pretul de partea sa. Asemenea vinuri nu degusti in fiecare zi!

In rest mi-am petrecut o buna parte din timp cu cealalta placuta activitate ocazionata de asemenea evenimente: intalnirea cu alti pasionati. Organizarea targului in sine nu scapa opiniilor, niciodata unanime: a fost foarte bine/ a fost mai putin bine ca anul trecut; parca e mai putina lume decat anul trecut/ ba nu, asa pare ca e mai mult spatiu; uite ce modern e locul asta!/eh, cladirea de patrimoniu de anul trecut era de boieri, dom'le; sunt cam aceleasi etichete ca anul trecut/bai, roseul nou de la Marguerite e super! Si cabernetul Rutherford 2012!; E bine, anul asta se poate manca chiar in cadrul evenimentului/ Da, dar e prea sarata mancarea!; Mie imi place ca vezi altceva: Franta, Liban, SUA.../ Mai, da' chiar niciun producator roman!?  Si tot asa.

Daca ma intrebati pe mine, la 7-8 seara, locul era "packed" si chiar pe terasa de deasupra era greu de gasit o masa. Pentru unii a fost prilej de degustat intensiv si completat biblioteca imaginara de etichete, pentru altii de cumparat (au fost reduceri mari in cele doua zile ale targului), in orice caz n-am vazut niciun om deprimat pe acolo! 

Oricum ar fi, chiar daca oamenii nu se cunosc in prealabil, relationarea e mult mai facila, pentru ca fie ei de opinii diferite, au insa cel putin doua lucruri in comun: paharul de degustare din mana si pasiunea pentru bauturi fine. 

Noroc si santé!