"Luca se uita la prietenii sai care incercau sa escaladeze o panta abrupta, dar constanta. Ii parea rau ca nu era cu ei. Dar, in vale, pe cand se uitau la saua unde presupuneau ca trebuie sa ajunga, etapa intermediara spre cabana Omu, Luca nu fusese de acord cu ei asupra caii de urmat. Cararea era pierduta, plouase mult si marcajele nu se mai observau. Pe scurt, se ratacisera. Asa ca s-au despartit, Radu si Andrei spre stanga, Luca- mai capos- drept in fata, land in piept versantul, pe jumatate inghetat.
Pe la jumatatea urcusului, destul de dificil, aproape pe verticala, ajunsese intr-un punct din care nu mai putea inainta. Nu era echipat corespunzator, de altfel, cand plecase de-acasa, o facuse in blugi, adidasi cu burete si o geanta de umar. Acum, ramas imobilizat cu picioarele si mainile rasfirate intre pietrisul ud si limba de zapada inghetata, se gandea ca idea de a escalada muntii imbracat in haine de promenada era cel putin proasta. Limba de gheata ii paraliza mana dreapta. Totusi ii era frica sa renunte la acest punct de sprijin.
Se uita in jos. Erau vreo 30 de metri. Ajutor! Ajutoor! Ecoul il facu sa-si dea seama ca n-a fost un strigat interior. Se uita in jur. In parte, isi dorea sa nu-l fi auzit nimeni, pe de alta isi dadea seama de situatia in care se afla. Dar nu se intampla nimic, iar de vreo cinci minute nu ii mai putea vedea nici pe cei doi. Geanta, pe care o purta prinsa de umeri, ca un rucsac, cu manerele de mana pe umeri, il dezechilibra si ii rodea pielea. Simtea ca i s-a facut rana. Retrospectiv, nu era departe de adevar. Ii vine o idée, ce-ar fi sa lase geanta sa cada? S-ar simti mult mai liber, si probabil ar putea iesi din punctual mort in care se afla. Se inclina inspre dreapta, pe partea cu zapada, isi desprinse mana de pe gheata, si gravitatia facu ca manerul gentii sa-i iasa de pe brat. Toata greutatea gentii se dusese spre stanga. Se dezechilibra, o clipa i se paru caderea iminenta. In filmele americane apare un flash pe fast-backward cu sotia si copii, parintii, prima bicicleta. Iti trece viata prin fata ochilor, doar ca Luca realiza ca lui nu-i trece mare lucru, decat frica si o picatura de transpiratie pe tampla. Geanta se opri din balans. Acum trebuia doar sa-si lasa mana libera si geanta ar fi cazut singura.
Brusc se gandi la continutul ei. 7 borcane de ghiveci de Tecuci, 3 sticle de coniac Milcov, 8 pachete de tigarete Marasesti, haine ude (plouase toata ziua trecuta): un pulover, doua tricouri cu imprimeu, unul cu Bob Marley si unul cu coperta albumului Appetite for Destruction.Ultimul aprinse butonul rosu. Vanduse la anticariat vreo 7 carti din biblioteca familiei ca sa-l poata cumpara. Era un second hand, dar asa ceva nu avea orisicine! Isi imagina locurile din biblioteca optzecista, masiva, cu furnir de culoarea ciresului, de unde le subtilizase. Pe una obtinuse 20.000 lei. Un album de arta cu picturi de Matisse. N-a vazut niciodata femei mai urate ca acolo. Se intrebase de ce dumnezeu cineva ar vrea sa picteze femei urate. In fond, daca ajungi un pictor celebru, modelele frumoase ar trebui sa vina de la sine. Ciudati oameni! Oricum, inlocuise cu abilitate locurile goale cu alte carti, scoase din parti unde lipsa se observa mai greu. In fine…borcane de ghiveci?! Oare ce fusese in mintea lor cand le-au cumparat?
Fusese idea geniala a lui Andrei. Il si auzea: “ghiveciu e bun, il poti manca si cald si rece!”. O fi, dar sa nu-l cari in carca la 2000 de metri! Brusc il apuca furia. Cum naiba am ajuns in situatia asta? Eu, baiat serios, de familie buna, stau acum atarnat de o piatra, cu o geanta de voiaj chinezeasca in spate, in care am 3 sticle de coniac Milcov. Daca cad si ma dau la tv? O sa ma rada toti cunoscutii? Ce-o sa spuna reporterul comentand imaginea unui turist zgrobit de stanci, fara sa-ti poti da seama daca acela e creierul lui sau un borcan cu ghiveci de Tecuci? Si sticlele de coniac, idea la fel de geniala al lui Radu, pentru ca nu-i asa, e frig, e munte si acolo seara la un foc de tabara, ei, in timp ce devorezi indigestul ghiveci, parca ar merge un intaritor, nu? La naiba, cum de nu se impotrivise? Sa ia doar niste conserve de carne presata si niste ciocolata? Dar stai, ca si Luca...eh, eh…in bagajul sau la loc de cinste- un volum din operele lui Platon si Critica ratiunii pure de Kant. N-avea de gand sa le citeasca, incercase acasa si nu intelesese nimic, dar dadeau bine. Imagine idilica, foc de tabara, coniac si titanul citind Critica Ratiunii Pure in asfintitul montan. Cool, nu? Ah, uitase si “Tancuri prin zapada” de Swen Hassel, opera de Pulitzer cumparata pe nimic de la un chiosc din gara. Abia dupa ce o cumparase isi dadu seama ca nu era de “adevaratul” Sven Hassel ci de un plagiator care-i copia identitatea. “Swen Hassel”, doamne fereste! Daca ar fi cazut ar fi preferat ca reporterul sa nu se pomeneasca de aceasta carte. Sa se spuna doar: “in bagajele decedatului s-au gasit Critica ratiunii pure si o poezie de dragoste sfasietoare catre iubita sa din liceu. Orasul indurerat plange disparitia prematura a celui considerat noul Noica, dar ca sa dam Cezarului ce-i al Cezarului: noul Eminescu!” Cumva, nu se leaga. Borcanele de ghiveci si coniacul Milcov ar strica stirea. Luca isi imaginase intotdeauna un sfarsit romantic, demn de romanele pe care le vor scrie epigonii, ca biografiile romantate ale lui Novalis sau Rimbaud. Ghiveciul de Tecuci pur si simplu nu-si gaseste locul.
“Trebuie sa ajung sus!”, se imbarbata Luca. “Trebuie! Nu se poate sfarsi asa!”. Incet-incet reusi sa inainteze, la inceput milimetric. Isi dadu seama ca era mai usor de urcat pe zapada intarita, desi ii era frica de o eventuala avalansa. Dar, nu se intampla. Cu eforturi mari, cu geanta de voiaj balansandu-se pe la spatele lui, lovindu-l in coaste, dupa o eternitate, ajunsese sus. Se aseza pe o piatra, cuprins de mandria supraomului care a invins moartea si natura, dar nu si propria prostie. Isi aprinse o tigara Marasesti. De Ramnicu-Sarat. Din cauza umezelii de peste noapte devenise de nefumat. O arunca. Se ridica si vazu jos zig-zagul pe unde ar fi trebuit s-o ia. Fir-ar sa fie! Era in dreapta lor. Observa la doi pasi de el o piatra cu un triunghiu rosu. Aha, sunt pe drumul cel bun, se entuziasma temerarul nostru. Isi puse din nou geanta cu baierele peste umar, ca un Sisif desprins din Camus, si inainta pana la momentul in care putu sa vada in jos panta pe care o urcau Andrei si Radu, si nu numai ca prietenii sai nu il intrecusera, dar mai mult, abia se chinuiau pe la jumatatea pantei. Nu-l puteau vedea. Ha ha, gandi Luca, “si Meka-i in zarea de flacari- departe”. Ii saluta militareste si multumit, pleca mai departe.
Va urma..."
Autorul vrea sa multumesca celor doua pahare de Ibericos Torres (un tempranillo de Rioja din 2007, cumparat contra a 29 de lei, din magazinul de la Pivnitele Rhein) care l-au facut sa scrie cele de mai sus in loc sa urmareasca Predator 2 pe un canal oarecare.
Alfred Binder fata-n fata cu reactiunea:
