E aproape o teză
națională, pe care o împărtășește multă lume, conform căreia România este un
loc binecuvântat agricol, cu pământuri unde toate cresc din abundență, dar și într-o calitate deosebită. Roșia de Buzău, piersica albă dobrogeană, mărul
de Voinești etc, toate sunt mai bune, mai gustoase decât cele din afara țării. Vinul…”păi cum nea Costică, mi-a adus ăla micu’, de la el, din Franța, un vin din ăla dă Bordo, păi ce nene, ăla al meu de
butuc din bolta de la Chiorogârla e peste el, ce să mai...” Sigur că aceste prejudecăți patriotarde au sâmburele lor de adevăr,
condițiile geoclimatice făcând ca anumite părți din România să fie foarte
prielnice anumitor culturi.
Pe lângă acestea,
dacă e să ne referim exclusiv la vin și la cultura viței de vie, mai există un
motiv pe care l-am surprins succint în seria despre șpriț, dar altfel am trecut
razant pe lângă el.
Adesea, și nu de
ieri de azi, rezultatele pământului roditor depind decisiv de munca omului. Un
ușor retard istoric, cauzat în principal de condițiile geo-politice, de o
insecuritate sistemică a principatelor romane în fața invadatorilor (tătari,
turci, polonezi, cazaci etc) și de o insuficientă comunicare cu alte culturi, a
fâcut ca priceperea agricolă a locuitorilor să rămână la un standard
rudimentar, până târziu, la porțile modernității.
FRANCO SIVORI, un
genovez dintr-o familie înstărită, o perioadă secretar domnesc al lui Petru
Cercel, consemna în memoriile sale din 1581, următoarele:
"[Țara Românească] are multe dealuri bogate în
vii, care produc mari cantități de vinuri de mare preț, albe și roșii. Este
adevărat că muntenii nu știu cum să le păstreze, astfel că după trecerea unui
an ele se prefac în oțet; acest lucru se întâmplă din lipsa lor de grijă și nu
din vina vinului". Să reținem câteva idei,
anume întinderea viilor, vinul bun, dar și nepriceperea locuitorilor în
păstrarea lui.
Două sute de ani
mai târziu lucrurile nu stăteau deloc altfel, după cum aflăm de la topograful
german FRIEDRICH WILHELM von BAUER (Memoires
historiques et geographiques sur la Valachie, 1778) "Vița de vie este ultimul obiect de preocupare în Țara Românească;
ea crește acolo pretutindeni, măcar cele care se cultivă de obicei, cu
rezultate mai bune la poalele munților (= dealurilor). Vinul nu este numai bun,
dar este și din belșug. Sunt și unele vinuri care se iau la întrecere în
calitate cu cele din Ungaria și, dacă sunt puține, aceasta este numai din vina
locuitorilor, care nu se pricep nici cum să-l facă, nici cum să-l
păstreze". Pe lângă cele deduse mai sus, adăugăm o idee ironică: vinul
e bun, dar nu din vina celor care îl fac.
La final de secol
XVIII cazierul se lărgește, istoricul și muzicianul elvețian FRANZ-JOSEF
SULZER, autor al lucrării Istoria Daciei
Transalpine (1781), ne transmite același lucru: "vinurile din Țara Românească sunt foarte bune, dar se păstrează
foarte rău".
Mai departe,
scriitorul german L.P. BALTHASAR VON CAMPENHAUSEN (1790) spune cam aceleași
lucruri, de data aceasta despre obiceiurile moldovenilor: "rareori moldovenii lasă fructele lor să se coacă bine. Vinul lor
ar fi fost bun dacă l-ar fi tratat ca lumea. Plantează vița de vie atât către
miazănoapte, cât și către miazăzi. Lipsa de curățenie a pivnițelor contribuie,
nu în mică măsură, la luarea gustului vinului care și așa e putin
calcaros". Ei, în Moldova, iată alte păcate: cules prea devreme și
lipsă de igienă în crame...Bine, să fim corecți, vorbim de secolul al XVIII-lea
când ne îndoim că fie și în Burgundia igiena era o mare prioritate, mai ales la
nivel de masă (iar unii vizitatori ai țării lui Rabelais, Doamne iartă-ne, jură
că și azi ici-colo sunt probleme foarte mari din acest punct de vedere). Cât
despre izul calcaros, în zilele noastre postmoderne ar fi probabil considerat
expresia unei mineralități interesante și ridicat în slăvi.
După o lectură mai
atentă a mărturiilor călătorilor străini (cuprinse printre altele, în cele zece
volume ale lucrării Călători străini
despre Țările Române, apărute de-a lungul timpului sub patronajul
Institutului de Istorie "Nicolae Iorga" al Academiei Române) sesizăm
că deși la unison se consemnează abundența culturilor cu viță de vie, iar nu
puțini vizitatori au apreciat calitatea și mai ales ieftinătatea licorilor de
pe aceste plaiuri, totuși meșteșugurile facerii vinului și al păstrării sale nu
erau foarte dezvoltate.
De altfel, reținem
de la Păstorel ca podgorenii din Drăgășani aveau încă probleme cu oțetirea
vinului din pricina deficitului de aciditate, nu în evul mediu, ci în
interbelic! Dupa cum știm astăzi oțetirea vinului se produce din pricina unor
bacterii acetice a căror dezvoltare este favorizata în vinuri cu tărie și
aciditate mică. Sigur, veți spune, ca în secolul al XVI-lea nu se putea
adăuga acid tartric pentru evitarea acestei chestiuni, și cu toate astea,
podgorenii italieni și francezi descoperiseră de mult că prin adăugarea în
strugurii copți a unei părți de fructe necopte, mai bogate în acid tartric, problema
se poate ameliora. Ca să nu mai vorbim de tratamentul cu sulfiți, chestiune la
fel cunoscută în Franța chiar din Evul mediu. Dar sigur, după cum se știe, cea
mai eficientă metodă de combatere a oțetirii este vinificația rațională
(selecționarea strugurilor, igiena în toate etapele vinificării, limpezirea
musturilor, asigurarea unei temperaturi constante pe perioada
fermentației).
De precizat că în
Transilvania lucrurile stăteau oarecum altfel, transmiterea de informație în spațiul
vorbitor de limba germane și maghiară făcând ca incidența problemelor descrise
mai sus să fie mult mai mică. Din nou vă amăgesc cu un episod special dedicat vinurilor
din Ardeal și Banat, mult mai intens consemnate de multitudinea de călători
străini, din pricini geo-politice evidente.
In această ordine
de idei trebuie amintită ipoteza că "emanciparea" vinurilor moldave dupa
1800 se datorează unui sibian de origine germană- ANDREAS WOLF, medic, profesie
pe care și-a practicat-o cu destul succes în Moldova. Legăturile de
prietenie cu diverși boieri l-au făcut să-și extindă consultanța și în alte
domenii. Astfel aflăm din descrierea textelor sale că "este criticată lipsa de grijă cu care este
dusă munca la vie și în toate fazele de pregătire și păstrare a vinului".
După toate probabilitățile pritocirea vinului este introdusă în Moldova chiar
de respectivul, în 1780. El mai dă și o serie de reguli, spre a fi aplicate pe
viile marilor boieri, spun autorii antologiei (Călători străini despre Tarile
Romane vol X, partea a II-a, pg. 1256).
De asemenea foarte
puțini producători de vin își puteau permite pivnițe, negreșind prea mult în a
spune că doar curțile domnești și ale marilor dregători posedau așa ceva în
suprafață suficientă. Poate și unele mănăstiri. În rest, beciurile acolo unde
existau, mai ales în hanuri, permiteau păstrarea vinului doar de la an la an,
obicei adânc înrădăcinat, se pare. (De altfel, cu ironie fie consemnat,
consumul rapid și în totalitate, până la "datul frunzei", pare o
metodă de combatere destul de eficientă a alterării vinului, metodă practicată
în unele părți din țară și în zilele noastre).
Altfel, aflăm că păstrarea
avea loc în budane mari, iar vinul era tras direct din butoi în ulcioare de
lut, atunci când era cerut. E ușor de înțeles că astfel vinul, oricum nu tocmai
de primă calitate, se oxida și mai rapid prin expunere la aer.
70 de ani mai
târziu descoperim o mărturie despre neaoșa și incipienta “industrie a ospitalității”.
Sigur, poate că respectivul ar fi putut nimeri într-un loc ceva mai onorabil,
la București, însă mă îndoiesc că ar fi rămas foarte plăcut surprins și acolo.
Nu putem spera decât că vinurile de la popasul din aceeași localitate sunt azi
mai bune, ca să fim puțin malițioși.
“Ne-am oprit un ceas în satul Călugăreni (da,
acel Călugăreni n.n), ca să luăm masa.
Hanul era plin de valahi cu căciuli frigiene din blană de oaie şi de ţigani zdrenţăroşi.
Am cerut să fim tratataţi cu tot ce era mai bun în casă, dar masa mea a fost
alcătuită dintr-o omletă tare şi o coajă de pâine neagră, însoţite de un lichid
respingător care ar fi trecut drept oţet în orice altă parte a lumii, dar pe
care l-am plătit drept vin valah”, spune medicul american JAMES OSCAR NOYES
în România țară de hotar (aparută în
traducere la Humanitas, 2016), lucrare consemnând călatoria sa din 1854 (pg.
95).
American, ce să
știe el! Știa șapte limbi, dar nu i-a folosit la nimic, vorba bancului. Însă,
glumă, glumă, dar pe seama cui o fi!? Exact din aceeași periodă (din același
an, de fapt) ne amintim de ANONIMUL POLONEZ: “Vin bun,
muntenesc, aproape nu există în București. De obicei este acru, dar în două cu
apa minerală este cu desăvârșire plăcut de băut. Dacă au aici vin bun, atunci
acesta este de la Odobești din Moldova”, jurnal reprodus
în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea (volumul
6 : 1852-1856, Pg 196).
JOSEPH CAILLAT a fost un medic francez care a practicat in Principate intre 1845 si 1848, iar in 1854 si-a publicat amintirile in revista L'Union Medicale care aparea la Paris (ibidem pg. 253) si am mai mentionat interesanta sa opinie asupra felului in care dulceturile erau folosite in scop medical pe plaiurile noastre. Insa om civilizat fiind nu putea sa treaca cu vederea vinul din experientele sale. Opinia e urmatoarea: "Podgoriile din Ţara Românească pot da excelente vinuri. Cel de Drăgăşani provine din cei mai buni butuci din Ungaria şi se aseamănă Tokay-ului sec; cel de Buzău se aseamănă cu Malaga. Din nefericire nu există pivniţe bune În ţară. Mai mult obiceiul de a consuma zilnic dintr-un butoi de 600-1 200 de litri, face ca acesta să se acrească repede, astfel vinurile sunt proaste. Vinurile roşii sunt mai rare decât cele albe şi mai puţin cerute, pentru că au reputaţia de a constipa, de a irita hemoroizii, boală atât de frecventă în Orient".
Asadar pe langa laitmotivul pastrarii necorespunzatoare, ni se ofera si un rudiment de explicatie pentru aplecarea romanilor catre vinul alb, o anomalie statistica fata de alte tari consumatoare. Astfel la nivelul anului 2018, piata era dominata de vinurile albe (aprox. 60% din volumul productiei). Daca adaugam ruda rose in discutie, deja vinul rosu este intr-o si mai accentuata minoritate.
THIBAULT LEFEBVRE,
avocat la Curtea de Casatie si la Consiliul de Stat, membru al Academiei din
Blois, al Societatii din Berry si al Societatii de Economie Politica din Paris,
descrie cu o sinceritate rece capitolul “vin” din economia Valahiei
In volumul "Études
diplomatiques et economiques sur la Valachie", Paris, 1858, francezul Lefebvre
compara fara indoiala mestesugul din patria sa cu cel de la fata locului.
Incepe bine, dar totul se duce la vale dupa propozitia de inceput:
“Vinurile din Tara Romaneasca sunt placute si
alcoolizate. Via, desi prost ingrijita are struguri dulci, care se coc repede
si sunt incalziti de un soare tropical. De aici ne explicam ca vinurile din
aceste tari nu sunt renumite, nu sunt cautate si nu se exporta. Iata care sunt
cauzele: oamenii din aceste tari nu stiu sa ajute natura. In acele locuri unde
planteaza vii, in campia Dunarii, pe colinele din Dragasani sau pe versantele
Carpatilor ele au fructe dulci. Via are inconvenientul exuberantei. Vigoarea sa
se evapora, iar vrejurile cresc in detrimentul fructelor. Cu cat acestea din
urma sunt mai numeroase si mai bine hranite, trebuie sa tai si sa plivesti
tufele cu grija, dar podgoriile romanesti nu cunosc decat ingrijirile
primitive, iar via se pliveste o singura data. Nu pun alti araci decat in
august pentru a lasa soarele sa patrunda Ia struguri si nu o curata decat in
septembrie, cand bobul isi schimba culoarea. Curmei de vita atarna spre pamant,
fara a fi indepartati sau sprijiniti de prajini, se incaleca intre ei, se
amesteca cu plantele parazite si dau acestor plantatii fizionomia unor paduri
virgine. Viile sunt inconjurate de gropi care le apara de coltii vitelor [...]
Casa podgoreanului este un simplu bordei sapat in pamant, acoperit cu argila
extrasa din noroi si aflat in apropierea podgoriilor importante. Putinele
ingrijiri date de podgorean asigura obtinerea unor struguri minunati”
Imaginea unui
mestesug aflat in stadiu primitiv este intarita si de consemnarile lui Lefebvre
privind fermentarea si pastrarea ulterioara a vinului. Insa tot aici apare si
un prim exemplu de modernizare, un prim pas de trecere de la un obicei
eminamente agrar la o industrie:
“Culegerea viilor incepe in 20 septembrie.
Vinul se face fara grija; nu este suficient de fiert in tocitoare si se pune in
butoaie de o asemenea capacitate incat doi boi abia pot sa urneasca unul dintre
ele. Butoaiele sunt lasate mostenire din generatie in generatie. Odata vinul
vandut, pastreaza butoiul, il clatesc sau iI afurna, iar la urmatoarea recolta
il umple cu vin fara a se opri in fata gustului acru sau mucegait, care poate
fi luat din butoi. Vinul astfel facut nu poate fi conservat de la un an la
altul si nu poate suporta transportul pe mare. Greseala este a omului care nu
il ingrijeste si nu a naturii vinului. Ingrijit de profesionisti el s-ar ridica
Ia inaltimea vinului de Sauterne' si a celui de Grave', ar putea fi conservat
bine si ar putea suporta toate avatarurile unei traversari maritime. Deja s-a
facut o experienta in acest sens. Un francez, venit din alte parti, dar care a
avut un destin potrivnic, si-a intors atentia spre cultura de vita-de-vie si
s-a concentrat pe comertul cu vin. Stabilit langa Dragasani, a plantat vii, a
sapat pivnite, a fabricat butoaie portative, ingrijindu-se de vin, iar acum
recolteaza vinuri albe, care nu sunt cu nimic mai prejos decat soiurile din
Bordeaux, si distileaza tuica Ia 21-22 grade. A reusit astfel sa le expedieze
in Anglia si Belgia si a putut sa creeze, in tinuturile in care locuieste, o
industrie perfectionata si un nou articol Ia export” (ibidem, Pg 279)
In multe locuri
din mediul rural putine s-au schimbat fata de acum 150 sau 300 de ani. Vinul se
face in aceleasi budane duhnind a bacterii, afumate cu pucioasa an de an, imprumutand
vinului un damf caracteristic.
Însă pentru a nu
fi banuiți că facem cumva parte din cei care denigrează trecutul de aur al
poporului, trebuie să îndulcim tonul și să amintim că la nici 30 de ani după
aceste relatări, tonusul industriei (și a vinului și a ospitalității) se va
schimba radical. (foto meniu revista Romanul, 1881)
|
Ioana Parvulescu Viata ca un ziar, Humanitas 2011 |
Putem vedea din
ilustrație amănuntul că în 1881 se serveau la o petrecere în cinstea
fondatorului revistei Românul, adică C.A. Rosetti, niște vinuri adevărate. Apropos,
rămane a fi stabilit dacă a fost și Eminescu prezent. Probabil că nu, din
păcate pentru el, dacă ne luam după luările de poziție din opera sa politică.
Dar dacă ar fi fost, mai mult ca sigur că ar fi rămas surprins că în aceeași listă
cu Lafite, Roederer și Johannisberg ar fi fost un surprinzător Dragașani de 9
ani. Așadar pe lângă standarde și gusturi, se schimbaseră și deprinderile
privind facerea și păstrarea vinului. Sigur, la mijloc erau tot agenturile străine
de la Bruxelles, pardon Paris, cu toată intelighentia cultivată acolo.
Câte lucruri s-au
schimbat în doar 30 de ani în Principate! Hm, cam ca industria de vinuri de
după 89. Până la urmă, azi putem bea din nou cu satisfacție un vin de Dragașani
maturat îndelung, și ceva ne spune că poartă același nume pe etichetă.
Din pacate, după
cum am mai văzut și vom mai vedea, când să fie bine…a început să fie rău. Și,
după o scurtă perioadă, ne-am întors la apucături nu tocmai fertile pentru
vinul de calitate.
*textul de fata a cunoscut mai multe variante publicate succesiv pe acest blog cat si pe o platforma externa.