1905 83.700 ha vie indigena (feteasca, babeasca etc), 6.500 ha altoita (prinsa in statistica pentru prima data). 0 (zero) ha direct producatoare. 105.000 ha vie filoxerata.
Sa mai zicem ca intre 1906 si 1915 suprafata totala a viilor pe rod ajunge la un constant minim istoric de aprox 72.000 hectare. Dupa primul razboi, situatia pare a se ameliora simțitor (totusi e cazul sa menționăm ca statistica se îmbogățește cu Transilvania și Basarabia), insa improprietaririle (ca urmare a recompenselor pentru veterani si datorita faramitarii naturale a proprietatilor) duc spre o accelerare a plantatiilor cu vii hibride. E o alta discutie, dar e interesant ca in 1927 existau putin peste 2100 de proprietari cu peste 5 ha de vie, pe cand in 1935 se ajunge la 6400!
1925 282.200 ha vie indigena si altoita vs 109.000 ha vie direct producatoare. Curentul se accelereaza in anii urmatori.
1935 168.000 ha cu vie indigena si altoita si de 167.600 ha vie direct producatoare.
1939 177.400 ha indigena si altoita fata de 196.000 ha direct producatoare.
1947 135.000 ha indigena si altoita vs 128.000 ha direct producatoare. Scaderile sunt firesti deoarece in anii celui de-al doilea razboi mondial lumea a avut si alte preocupari mai vitale (sau mortale, dupa caz) decat cultivarea vitei de vie.
(sursa: Victor Axenciuc, Evolutia economica a Romaniei: cercetari statistico-istorice: 1859-1947, vol. 2: Agricultura, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1996)
Nu am explorat statisticile perioadelor 1947-1963 (perioada cooperativizarii) si 1964-1989 (cea a cincinalelor si a recordurilor la hectar), insa le avem pe cele din 1990 care nu sunt altceva decat oglinda perioadei de dinainte de Revolutie, intrucat retrocedarile au inceput abia dupa Legea 18/1991:
1990 160.978 ha indigena si altoita vs 62.601 ha direct producatoare. Din cele 160.000 ha vie nobila doar 12.451 sunt in proprietate privata, precum si toata suprafata de vie direct producatoare, in fapt viile din curtile oamenilor si alte mici suprafete scapate miraculos de colectivizare. Asadar e nedrept sa blamam regimul comunist pentru proliferarea viilor direct producatoare. A avut destule alte pacate, insa. Si de aici incepe iar sarabanda replantarilor cu capsunica si nohan:
1997 82.278 nobila vs 113.804 direct producatoare (aici a fost un varf pentru via hibrida)
2005 93.001 vs 91.980 (acesta e anul cand se schimba raportul)
2015 92.495 ha indigena si altoita vs 85.623 ha direct producatoare
(sursa:http://statistici.insse.ro/).
Se observa de mai bine de 10 ani o stabilizare a plantatiilor cu vita de vie nobila. Practic jucam in zona 90-100 mii hectare. De asemenea se observa o constanta si lenta scadere a suprafetelor cu vie hibrida, fara insa ca diferenta sa treaca in tabara nobila.
Restul concluziilor le las pe seama dumneavoastra.
Faptul că în 1905 jumătate din viile noastre erau filoxerate nu trebuie să mire și nici să dăm vina pe instituțiile statului. Statisticile de la noi trebuie comparate cu statisticile din țările cu tradiție și cu coeficientul de corecție necesar.
RăspundețiȘtergereCreșterea suprafețelor cu vițe hibride după război iar nu trebuie să mire deoarece era soluția de rezervă DE ATUNCI. Soluție care s-a aplicat chiar și în Franța. Să nu uităm că Seibel era din Franța și a obținut vreo 16.000 de soiuri de hibrizi, iar hibrizii ăștia s-au plantat inclusiv în Franța până s-a descoperit metoda altoirii pentru a proteja soiurile nobile.
Abia statistica din 1925 arată cu adevărat gradul de înapoiere informațională de la noi. Pentru că, dacă în țările cu tradiție viticolă altoirea, care a fost soluția salvatoare de la pieire a soiurile nobile, s-a aplicat într-un interval scurt de timp, la noi s-a aplicat doar pe parcelele celor care-și permiteau din punct de vedere financiar. Măsura de forță care a schimbat radical situația viticulturii românești a fost Legea nr. 575/27.03.1936 pentru apărarea viticulturii care a impus anumite restricții cu privire la plantarea vițelor hibride. A fost nevoie de un om de talia lui I. C. Teodorescu care să impună (și termenul nu este gratuit) acest act normativ prin care să se salveze viticultura românească din acea perioadă. Sunt multe de spus pe acest subiect, dar o să revin eu cu un articol distinct pe acest subiect... într-o zi cu soare.
Am plecat de la Viile Noastre in acest "post". Teodorescu a fost un mare om, complet de acord, insa ma tem ca statisticile nu confirma impactul legii din 1936. Oricum a venit cu vreo 30 de ani intarziere. Iar de statiscile referitoare la alte tari, ar fi interesant de comparat. Le aveti? Ma indoiesc ca arata acelasi grad de debusolare si dezinteres. Tarile din vest s-au adaptat, si-au salvat zestrea. La noi a fost un dezastru in ce priveste varietatile autohtone. Pe care il contemplam si azi. Portugalia e cel mai interesant termen de comparatie, cred eu.
RăspundețiȘtergere