Mania vinului vechi

De fapt aceasta e o adevarata insemnare de blog, nu un articol sau poveste. Totul are un inceput:)

Exista prejudecata ca vinul vechi este mai bun (decat cel tanar). Jancis Robinson zice ca, din experienta ei, doar 10% dintre vinuri castiga ceva prin invechire pe termen mediu (sub 10 ani) si doar 1% dintre ele se imbogatesc intr-un fel la peste 10 ani. Un lucru care trebuie spus este ca niciunul dintre vinurile pe care le priviti in rafturile hypermarketurilor nu merita invechit. Sigur, pot exista mici exceptii, cate un chateau in Carrefour, un barolo in Real, etc. Dar va puteti da seama repede dupa pret. Iar daca vinul e scump- nu-l cumparati din hypermarket:)

Eu cred ca vinul trebuie pastrat atat timp cat e necesar pentru a se dasavarsi. A bea un vin vechi de 100 de ani e ceva mai greu de inteles pentru mine. Decat ca este posibil. Stiu, exista nenumarati sectanti ai vinului vechi, se fac verticale de Petrus si Lafite pe 200 de ani, dar pe langa curiozitatea implicita, nimic nu ma poate convinge ca un vin de 100 de ani este la potential maxim. Vinul se transforma, stiu, nu exista un moment de maxim, pe fruct, cat e tanar, are farmecul lui, matur de asemenea. Apoi mai exista si nebuloasele legate de adormirea vinului, de vinul inchis, de ferestrele de oportunitate, etc. Dar totusi imi permit sa cred ca la un moment dat in timp, sigur si in functie de receptor, se exprima cel mai bine si placut.

Ii inteleg pe cei care sunt incantati de vinul vechi, nu-i inteleg pe cei care il colectioneaza, fara gandul de a-l bea vreodata. Ca pe un timbru. Vinul este facut pentru a fi baut. Trebuie cumparat pentru a fi baut, si trebuie sa coste in functie de calitati si nu- atat de mult ca in timpul prezent- in functie de zona si producator. De altfel, vinul (nu atat vinul in general, cat Marele vin) s-a scumpit atat de mult in ultimii 20 de ani, incat e ironic ca poti gasi un chateau cunoscut, recolta din anii '80, la acelasi pret cu unul nou.
E si vina celor care scriu despre vin. Se folosesc metafore, zeci de arome, poezii, etc. Vinul nu mai este un produs alimentar, un must fermentat cu gust placut, de baut la masa, ci o opera de arta. Cel care il face nu mai este un mestesugar, sau de la un nivel incolo- un tehnolog, ci un artist! Iar cand e vorba de obiecte de arta, pretul nu mai este in legatura cu calitatile produsului si cu materia prima, ci cu...poezia, cu povestea, cu critici influenti care spun: vinul, artistul asta e genial! Si uite cum sare pretul, dar si multi aproape-iubitori de arta dispusi sa plateasca mult pentru o aproape-opera-de-arta.
N-am eu o mare contributie la acest fenomen, mai ales ca sunt si consumator de vin (si cumparator, adica), dar orisicum, mea culpa!

Citeam portretele surprinse cu acuitate ale personajelor (reale) din Billionaire's Vinegar de Benjamin Wallace. Oamenii care se adunau cu o placere sectanta, aproape erotica, in jurul unei sticle Jefferson, platita cu zeci si sute de mii de dolari, si mi-a sunat in urechi remake-ul la Sweet Jane din Natural Born Killers: The world's coming to an end, Mal!