Eu, babuinul

Stiu multi oameni care nu inteleg “fenomenul” transformarii stevensoniene, a omului normal intr-un babuin excitat injurand necontenit orice fiinta naturala, artefactuala, supranaturala, juridica, etc. care-i sta in cale, gesticuland obscen ca o primata paroasa ce este, gemand, razand prosteste si ingurgitand de ca si cum nu exista viitor seminte, carnati, hotdogi, propria sapca, band incontinuu fara sa-i fie sete chiar si bere fara alcool, topaind irational, imbratisandu-se cu straini absoluti, cu o pasiune sincera, pe care si sotia si-ar dori-o.

E ciudat si fecund antropologic, fara indoiala, cum de cu tot dresajul civilizatie (in care nevasta are rolul determinat), este nevoie de atat de putin ca cetateanul sa se intoarca brusc in stadiul primitiv de om al cavernelor. Vezi imagini la televizor cu oameni cu burtile goale, pictati cu ocru pe fata ca vanatorii de mamuti, lingandu-si degetele de sucurile carnatului cumparat de la toneta cu apetitul unui homo sapiens ancestral, urland din toate incheieturile de ca si cum o haita de lupi da tarcoale pesterii. Ciudat, nu?

Exista oameni care in conditii ontologice propice se transforma. Oameni educati, seriosi, familisti onesti (sau nu), secretari de stat, directori, oameni de afaceri, isi dau jos camasa frumos calcata de iubitoarea sotie, isi ingramadesc pe teasta un joben caricatural in culori tipatoare, se inarmeaza cu arsenalul specific (trompete, pacanele, si alte instrumente artizanale de facut zgomot), isi trag un tricou spalat si ras-spalat, pe care este printat numele tribului. Este zi de meci, iar insul respectiv este infectat de o maladie mortala: este “microbist”!

Eu, om educat si iscoditor, mi-am pus de-a lungul timpului intrebari rascolitoare: cum de este posibil, cum de are camila cocoase, cum s-au construit piramidele, cum de unii (nu eu, desigur) se transforma atat de radical cu ocazia unei manifestari sportive, un meci de fotbal intre doua echipe, pana la urma o infruntare intre doua societati comerciale. Nu vezi batai de strada intre Cola Cola si Pepsi, nu-i asa? Si atunci? Ei bine, poate am inventat statul de drept, Uniunea Europeana, pojghite de civilizatie paneuropeana, poate empatizam cu eroii de film de peste mari si tari si sufletul ne rezoneaza pe muzici straine, dar daca e meci intre “ai nostri” si “ai lor”, chiar daca “ai lor” inseamna cartierul vecin, atunci Pazea, pe ei, pe ei, pe mama lor!

Si de ce? Pentru ca “El” este un altul. Este strainul, dusmanul, Xenos-il lui Platon, este monstrul, necunoscutul, bestia care ne ameninta barlogul, oaspetele nedorit, care in loc sa ne cada in genunchi pentru o cana cu apa, vine la noi ca sa ne infrunte. Ne e frica de el, nu-l recunoastem, nu este de-al nostru, prin urmare este strain, dusmanos, ne vrea raul, vrea sa pangareasca tarisoara nostra mica, petecul de pamant unde e ingropat tatutza, vrea sa ne violeze femeia, sa ne fura slanina din pod, sa ne otraveasca fantana, sa ne omoare cainii, si mai presus de toate vrea sa-i bata pe ai nostri.

E un joc, desigur. Huizinga, chestii, trestii. Un joc cultural, care ne aminteste de origini. Si de origine e vorba in majoritatea cazurilor. De mama lor, in special. Burtosi, cu sapte copii si plini de griji, inadaptati si oameni de success deopotriva, luam microbul si periodic, pe simtim razboinici. Tricoul ponosit nu e o textila ordinara ci o armura stralucitoare, trompeta nu e un instrument galagios, ci sabia lui Stefan Cel Mare, El-strainul nu e un amarat, venit si el in cautare de evadare din cotidian (bine, suporterul profesionist, ala de-si urmareste echipa oriunde, ma cam inspaimanta si pe mine, mi se pare un sectant irecuperabil, cu orizontul cultural de dimensiunea unei alune), ci, calare pe gardul de protectie, este periculosul zombie, infectatul de microbul stranietatii. Daca ne atinge, doamne fereste, poate ajungem si noi un Altul, o sa ne trezim dimineata un gandac imobilizat, intors pe spate.

E un joc, imi repet, o butaforie, noi ne facem ca ii omoram, ei ca-s trupele ss intr-un sat din Rusia. Dupa meci timpul se intoarce in albia lui, ca si existenta molcoma, ne intoarcem acasa noi insine, sigur, un pic mai ragusiti, dar proprii noua, orisicum. Adica, sper sa fie asa. Sper ca fanatismul sa fie doar o excursie care tine doua ore, si este précis canalizata, si localizata, si pazita de jandarmi. O supapa, prin care se elimina frustrarile, covoarele batute impotriva vointei, aspiratorul sambata dimineata, crizele sefului abuziv si odios, ratele la banca, etc.

Si el, jucatorul cine sa fie? Este reprezentantul tribului nostru pe teren. Este cavalerul in turnir, sigur la limita rizibilului, in pantaloni scurti alergand dupa o minge, mai este si tapul ispasitor pe care-l izgonim in desert, daca a ratat un penalty in minul 90, la 1-1. Jucatorul, fie el cu trei clase, sau semianalfabet, e un soi de semizeu, inaccesibil. No, acuma cum sa bei o bere cu Hagi? Sa-l auzi spunand glume proaste si plangandu-se de reumatism? Jucatorii mari sunt ca eroii din legendele Olimpului. Ei reprezinta ceva mai mult decat mingicarul obisnuit. EL poate reprezenta tipologii, sentimente, poate intruchipa trairi si aspiratii. El este numele cu care ne botezam soldateii cu care ne jucam in nisip. Stiu ca suna pretentios, dar stapanirea jocului poate asigura posteritatea. Ati auzit de Dobai, de Garincha, de Pele, de Dobrin? Sigur ca da. Dar i-ati vazut jucand? Pe unii n-aveti cum, pe altii doar in functie de varsta. Dar pe Ulise, pe Tezeu, pe Thor sau pe na’ pe Greuceanu?

M-am lungit prea mult. Dupa atata vorba parca nu pot face jonctiunea cu vinul. Pentru ca ea exista intotdeauna. Ei bine, dupa primul meci in nocturna la Galati, o victorie chinuita, care te lasa, pe tine-spectator, vlaguit si abatut, baietii au mers la o bere. Bere care a fost vin. Sa mai credeti in clisee…Nu ma banuiti pe mine, n-am comandat eu. Vinul in sine nu avea cine stie ce calitati, in afara faptului ca era baubil si din soiul demisec, un nas puternic de muscat si era produs de Viovin srl Odobesti (sau Panciu). Acuma, stiu ca nu era un Lafite si focul nu juca in semineu, dar n-a fost nici pe departe atrocitatea pe care mi-o inchipuiam, stiindu-i vanzatori de vin varsat la 5 lei/litrul in pietele orasului. Am vazut la bar si niste sticle etichetate, pe care la urmatorul meci, cel cu FC Timisoara, meci in urma caruia Otelul poate castiga primul campionat din istorie, le voi testa de bunavoie, daca starea de spirit va fi una propice. Si imi voi cumpara un bottle stopper ca cel din imagine.

Asa ca, in spiritul teoriei chibritului ilustrata mai sus, imi iau la revedere de la voi cu vorbele marelui om de cultura (fizica) Florin Halagian: Ori mor eu, ori moare ei, sa moara mama! Pe ei si la caserie! Auum!