Povestiri neterminate: Metroul

Ii placea muzica electronica, experimentala. In seara aceea, in apartamentul spatios de la ultimul etaj a unui bloc nou de locuinte, dintr-o zona foarte scumpa a orasului, fusese invitat un dj cunoscut. Muzica, pe care n-o putea caracteriza decat ca fiind sublima, de la inaltele amintand de orgile catedralelor pana la basii primari ca frenezia unui ritual tribal, inca il stapanea. Parca de teama disparitiei sentimentului de vivacitate, din castile iphonul ii rasunau in urechi acorduri asemanatoare. Locuinta prietenilor sai era super, inox si neon, mobila joasa animtind eclecticul japonez, de simplitate si tehnologie. De pe terasa larga puteai admira privelistea centrului vechi, cu edificiile sale luminate de proiectoare. I-ar placea sa locuiasca intr-un astfel de loc.

Acum insa, seara tarziu, astepta metroul care sa-l duca in garsoniera sa comuna, inchiriata, dintr-un cartier obisnuit. Pe cand cobora spre peron se privea in vitrinele intunecate ale magazinelor din pasaj. Reflexia arata o situeta zvelta, jeansi la moda- stransi pe glezna, o geaca scurta sub care se intrevedea imprimeul tricoului cu capete de mort, trandafiri, imimi strapunse si strasuri, marca Springfield. I-l trimisese fratele sau din Spania. Din buzunarul gecii un fir alb urca pana spre urechi- castile purtand ca emblema Apple. Parul scurt, blond, trasaturi frumoase. Periodic coloanele de beton cu finisaj imitand marmura, delimitand varietatea magazinelor din subteran, intrerupeau reflexia siluetei, ca o pelicula din pioneratul cinematografiei, in care unele cadre lipseau din montaj. Era foarte obosit, dar tineretea parea sa-i ascunda starea. Se gandea ca indiferent cum arata garsoniera sa, putine lucruri puteau fi mai atragatoare decat patul masiv si care scartaia infricosator, din cauza vechimii si a designului.

Un prim indiciu al starii de oboseala fu sentimentul de placuta relaxare cand se aseza pe unul din scaunele din fibra de sticla ale peronului. Se gandea fara placere la ziua de maine, cand va trebui sa se duca, ca in fiecare dimineata la biroul unde vreme de 8 ore, uneori mai mult in functie de dimensiunea livrarii, traducea manualele tehnice ale diverselor electrocasnice. Nu se plangea totusi, nu era o munca prea grea, lexicul manualelor limitandu-se la cateva sute de cuvinte, dar ingrozitor de monotona. Distractia sa era sa ascunda, “sa scape” ca sa spunem asa, printre paginile cu font minuscul cate o propozitie care n-avea ce cauta acolo. De pilda, considera capodopera sa integrarea citatului “ceea ce este deasupra este si dedesubt” in mijlocul unui lung pasaj despre posibile defectiuni. Se gandise ca televizorul Samsung de ultima generatie, extrem de scump si exclusivist, are sanse minuscule sa se defecteze in viitorul apropiat, astfel ca vreun client curios chiar sa citeasca respectivul capitol. Cu toate astea, isi imagina cu placere sansa de 1 la un million ca vreun comparator chiar sa identifice pasajul strain, si probabil de 1 la un miliard ca un comparator educat sa recunoasca cuvintele alese din Hermes Trismegistrul. Isi imagina perpexitatea acestuia, interzis in fata irationalului.

Secundele se scurgeau greu, pe afisasul cronometrului electronic. Pe la 3min si 44 de secunde auzi sunetul de fiara mecanica rabusnind din tunel. Se ridica cu greu, si se indrepta spre marginea peronului. Intra in vagon. Se aseza pe unul din multele locuri libere. Era tarziu, oamenii obisnuiti au ajuns de mult acasa. In vagon- doar el si o femeie in varsta cu fata strabatuta de riduri adanci ca un canion american, imbracata oarecum nepotrivit avand in vedere vremea, cu un palton cafeniu. Din sacosa neagra de stofa sintetica iesea varful unei franzele.

Din castile albe o piesa ambientala, facuta sa te transporte. Isi inchise o clipa ochii. Isi imagina cum zboara prin tunelurile metroului, cum camera va fixa o clipa un capac de canalizare care va exploda cand va iesii ca un superman cu superviteza din ea, lasand o dara alba, supersonica…

Cand deschise ochii nu vazu nimic. Era intuneric. Ii trebuira cateva clipe sa se adune. Liniste de mormant. Pipai aerul din fata, apoi dadu de feeligul familiar al bancii din metrou. Doamne, adormise…Cauta in buzunare telefonul apasa pe ecran pana se aprinse afisajul. Il folosi ca pe o lanterna. In lumina difuza, vagonul gol parea si mai dezolant. Pagini de ziare, o coaja de banana, o cutie stalcita de iaurt. Indrepta sursa de lumina spre geam. Nimic, se zareau doar cablurile prinse de peretii tunelului. Incerca sa geschida usile, dar fara success. Trebuia sa iasa de aici! Il invada o senzatie profunda de disconfort claustrophobic, o transpiratie rece, urmata de o mancarime insuportabila a scalpului. Cauta indicatia cu iesire de incendiu pe geamurile vagonului. O gasi. Lasa telefonul deschis pe banca din apropiere, se agata cu mainile de bara de sus, isi lua avant si lovi cu talpile fereastra, care zbura cu tot cu o parte a cauciucul izolator in exterior.

Reusi cu ceva eforturi sa coboare. Era in tunel. Privi in fata, inspre locomotiva. Se vedea o lumina difuza- probabil din ultima statie de pe traseu de unde, peste cateva ore garnitura isi va reincepe drumul. Cu telefonul indreptat in jos, isi croii drum prin galerie, printre cabluri si ochiuri de apa, licurata din tavan, pana ajunse in statie. Citi numele statiei, il stia, dar nu coborase niciodata aici. Urca pe peron. Ajunse la scari, dar acestea erau inchise cu un grilaj, sari turnichetii, ajunse de partea cealalata, dar si a doua intrare era inchisa intr-un mod asemanator. Era in dreptul casei de bilete cand auzi pasi si vorbe inabusite. Se gandi o clipa ca trebuie sa fie niste lucratori de la metrou. Cu toate acestea, isi imagina eventualele complicatii- cum ar fi putut explica prezenta sa in metrou, daca chemau politia si aceasta i-ar fi luat datele. Nu avea chef de explicatii si amenzi. Apoi, s-ar fi descoperit geamul spart si n-ar fi fost greu sa se faca legatura. Toate acestea l-au facut sa se ascunda in spatele unei coloane. Ii auzi pe lucratori discutand despre un meci de fotbal. Cand se indepartasera suficient incat nu-i mai auzi, se hotari sa exploreze in continuare. Trebuia sa existe o cale de iesire. Nu-si inchipuia ca mecanicii, femeile de serviciu, etc coborau in metrou prin aceeasi poarta precum calatorii. Intra din nou pe peronul unic care deservea ambele sensuri de mers si and privi in fata inmarmurit. Pe mijlocul peronului statea un copil. Murdar, cu hainele lalai, prea mari, ponosite, cu parul ciuntit alandala, murdar de ceva ce parea funingine pe fata. Statea locului, cu capul usor inclinat intr-o parte, si doar un aproape imperceptibil balans il facea insufletit. Deodata, de ca si cum imaginea strainului din fata l-ar fi activat, rosti cu un glas sfarsit : “Nenea, imi dai si mie un ban?”. Se apropia cu pasi repezi. In fata asaltului, se dadu cativa pasi inapoi. Copilul se opri in fata lui reluand aceeasi rugaminte iar si iar, pe acelasi ton. Apoi, pe nevazute din dreapta mai aparu un copil, de aceeasi inaltime, imbracat asemanator. Erau identici si diferiti in egala masura. “Un ban de paine, nenea! Te rog!” In cateva secunde se stransese un grup de vreo cinci copii, fiecare debitand mecanic propozitii diferite cu acelasi sens. Aproape hipnotizat, cu un usoara teama, baga mana in buzunar cand desfacu capsa portofelului, simti ca facuse o greseala. Isi pierdu echilibrul sub piedica pusa de unul dintre ei, se impiedica de altul, cazu, moment din care fu asaltat de o ploaie de lovituri. Copii stateau cerc in jurul lui lovindu-l incredibil de viguros. Incerca sa se ridice, dar fiecare lovitura ii dimunua forta ca in bara de viata din jocurile video. Intr-un final, firesc, isi pierdu cunostinta….

Sfarsitul partii intai (probabil si ultima) EDIT: n-a fost ultima...vezi aici si apoi aici!

Hm, ar trebui sa asortez cele de mai sus cu un vin, asa-i? Ei bine, ar trebui sa fie unul care sa amplifice starea de sordid si confuzie. E greu de ales, dar de dragul discutiei, as alege unul teribil, din acela care iti da dureri de cap. Nu spun care, ca stim cu totii unul.