Piraţii de la Marea Neagră şi Tămâioasa românească *

Se zice că trăia odată la malul Mării Negre o ceată de haiduci. De fapt, dacă privim cu seriozitate problema, erau niște tâlhari de joasă speță. Și mai bine zis, erau niște pirați de uscat. Cum vine asta, vă întrebați? Vă explic imediat.

Metoda lor era relativ ingenioasă. Se știe ca în nopțile fără lună, sau în nopțile cu furtună, exista obiceiul de a aprinde focuri pe mal, astfel ca navigatorii să știe cam pe unde se află și care e distanța până la țărm. Banditul dobrogean era inventiv: aprindea și el focuri, dar nu pentru a-i ajuta pe marinari, ci pentru a-i ademeni mai aproape de tărm decât ar fi fost prudent. Stânci, naufragiu, morți, o sticlă de rom, bărci, jaf, ahoi!, arrr! etc.

Legenda zice că șeful bandiților era un domn numit Radu Soare care trăia în pădurea Comorova, adică pădurea de la Neptunul zilelor noastre.

Și într-o zi furtunoasă îi ajunge la ureche lui Radu Soare că în zare a apărut o “corabie cu trei catarge și pântecele lung” care se lupta cu furtuna. E un aspect important, care ne spune că nava era de origine occidentală. Baieții noștri s-au pus pe treabă, au aprins focurile astfel încat să ademenească nava spre țărm, zis și făcut, corabia s-a lovit de stânci, mulți morți, nu că pe “haiducii” noștri i-ar fi interesat prea tare subiectul. A doua zi furtuna s-a potolit, iar Radu Soare și ai lui s-au urcat în bărci să exploreze epava. Dar “n-au gasit nimic care să le răsplătească strădania”. Tocmai când se întorceau obidiți la mal, mândra lor căpetenie a băgat de seamă că marea era plină de joarde de viță de vie provenind de la epavă. El le-a ordonat ortacilor să adune toate joardele. Ei l-au ascultat dezamăgiți si crâhnind, zicându-și că partea lor de lume e plină de viță de vie roditoare din moși strămoși și că nu prea merită efortul.  Dar Radu Soare a ramas ferm pe poziție- a curățat o parte a pădurii, unde și-a plantat prada și a asteptat. După câțiva ani a gustat din poama viței și i-a plăcut atât de mult că s-a lăsat de haiducie ca s-o îngrijească mai bine.

Peste ani si ani cele trei fete ale ex-căpitanului s-au măritat. Prima cu un transilvanean, a doua cu un oltean și ultima cu un moldovean. Deja bănuiti ce s-a întâmplat: pe lângă zestrea din tâlhărie le-a dat ginerilor și un dar în joarde de viță. Pe care le-a plantat fiecare de unde era. Și de asta avem azi tămâioasă de Drăgășani, Busuioacă de Moldova și muscat de Târnave. Și toate de la o corabie franțuzească și de la niște tâlhari neaoși.

Sfârșit.

Trebuie să indic ca sursă bibliografică o interesantă cărticică scrisă de Gherasim Constantinescu (mare om, a fost presedintele OIV- Organizația Internațională a Vinului) și Adrian Alexandru Heraru, numită “Metamorfozele Vinului – legende și povestiri despre vița de vie și despre vin”, ed. Niculescu, Bucuresti, 2005, pg 97 “Via adusă de valuri”. [later edit: deși este o poveste distractivă, trebuie să aveți în vedere că nu există alte surse mai serioase din punct de vedere istoric și documentar care să confirme legenda]

Din Google aflăm și o altă variantă a legendei, în care dl. Soare era de loc din Murfatlar și “de aceea se spune că Murfatlar stă la originea vinurilor romanești” (fals citat). Partea aceasta e puțin probabilă, pentru că acum 200 de ani (să zicem) într-un punct oarecare al actualei podgorii Murfatlar ar fi fost mai comună priveliștea unei turme de oi, decât cea a rândurilor de viță de vie. Abia din 1887 s-au făcut acolo primele plantații experimentale, apoi s-a dezvoltat o stațiune de cercetare viticolă, dar abia după cel de-al doilea război mondial plantațiile s-au extins rapid. Dacă ne gândim un pic la istoria zonei și la toponimul turcesc, deja ideea unei tradiții multimilenare neîntrerupte pare doar o poveste de marketing.

sursa foto: pietroasaveche.ro

Cât privește caracterul național implicat de nume, să zicem că în lucrarea de referință Wine Grapes (Robinson, Harding și Vouillamoz) Tămâioasa românească este amintită doar ca un sinonim al unui strugure larg răspândit, anume Muscat blanc à petit grains. Așadar, face parte din marea familie a muscaturilor, care cuprinde în jur de 200 de varietăți, printre care și cunoscutul Muscat Ottonel. De ce anume a simțit cineva nevoia să o boteze “românească” rămâne a fi stabilit, cam în același rând cu celebrul ou românesc, cunoscut așa doar prin unele cărți de bucate de la noi.

Până la urmă, dacă o luam pe aia dreaptă și după povestea noastră de azi, Tămâioasa românească e de fapt cam franțuzească, oricum venită de peste mări și țări, dar deh! să nu mai zică lumea că n-avem povești de spus despre vin.  [later edit: de fapt grecească, studiile ADN confirmând ipoteza originii est-mediteraneene. Fiind un strugure cu multiple denumiri regionale, se prefera generic denumirea franceză, mai des utilizată în literatura de specialitate]

N-o să insist asupra profilului organoleptic, pentru că sunt convins că stiți toți cam ce soi de vin poate da acest strugure.

În ce privește exemplarele pe care le putem găsi în rafturile Selgros, din cele pe care le-am încercat, v-aș recomanda două etichete, ambele din zona Olteniei, de la Domeniul Coroanei Segarcea, respectiv Crama Oprișor. Ambele sunt vinificate în sec, devenind astfel pe de o parte mai prietenoase asocierilor culinare, pe de alta chiar potrivite consumului colocvial (sau convivial, depinde cum o luați). De exemplu, as fi curios cum ar sta lângă acesta rețetă. Poate îmi spuneți într-o zi. Iar din cele pe care nu le-am încercat, e pe lista de încercări viitoare una dulce și venerabilă, cu an de recoltă 1996. Eu zic să ținem legătura!

*aparut in cadrul campaniei SELGROS cauta pasiunea