Acolo unde sirenele au coadă de scrumbie

Printre îndatoririle de gălățean, pe lângă plata unor taxe și impozite, stă și obligația obștească de a mânca scrumbie de Florii. E momentul magic în care Isus intra în Ierusalim iar noi ieșim din pescărie cu 25-30 lei pe kilogram de scrumbie mai puțin. Iar dacă ieșim din restaurant…Doamne-ajută!

Am premeditat licoarea nimerită cu vreo săptămână mai devreme, invitat la Selgros Galati, de unde am plecat cu o mândrețe de captură, una bucată de 0,75 l de Rusalca 2015, vin produs de Crama Oprișor. Am folosit o montură compusă din farmecul meu natural și campania Selgros caută pasiunea. A tras din prima!

După cum și numele sugerează, e un vin cu "bătaie" acvatică, rusalca fiind versiunea slavă a nimfelor apei, la noi știma apei sau vâlva apei, la alții sub denumirea binecunoscută de sirenă. Acum să nu ne gândim la asocierea cu o coadă prăjită de personaj mitologic, dar orișicât e clar că ar fi nimerit să avem în plan pește și lighioane acvatice mai accesibile.

Vinul în sine este adus pe lume de doi oenologi, Veronica Gheorghiu pe partea de vinificare și de Liviu Grigorică, responsabil de proporțiile cupajul. În amestecul de vinuri pot fi folosiți doi termeni: asamblaj, respectiv cupaj. Distincția e iluzorie. Unii zic că asamblajul e amestecul elevat, ca un parfum, construit după arta "parfumierului" pe straturi aromatice, care se deschid pe rând, pe când cupajul e ruda ignobilă, menită a face băubile vinuri nu tocmai de primă clasă. Dacă mă întrebați pe mine, așa o fi fost acum 100 de ani. Azi cu progresele tehnologice nu mai trebuie să fii așa mare artist ca să obții vinuri băubile. Oricum, Crama Oprișor preferă termenul "cupaj", chiar dacă e cel mai bun vin alb al lor. Poate și pentru că, spre deosebire de "asamblaj", cupajul apare în DEX în sens oenologic.

Apropos, Liviu este gălățean de-al meu, deci vedeți că se leagă. Iar soiurile folosite sunt Sauvignon blanc (dominant, cu aprox. 40-45%), Chardonnay, Pinot gris (fiecare undeva între 20 si 25%) și Riesling de Rin (10%). 

Când cei din tagma mea descriu un vin, rezultatul se numește "notă de degustare". Aceasta poate fi (și ar fi bine să fie) succintă. De regulă, ar trebui să parcurgă toate etapele examinării. Nu e obligatoriu, dar așa e considerat profesionist. Chiar dacă nu ești:) Iată un exemplu:

Rusalca 2015, cupaj alb, sec, elaborat, galben auriu deschis, cu o aromatică elegantă, cu nuanțe câmpenești, în registru floral-vegetal, de flori albe și iarbă, ușor citric. Gustul amintește de fructe proaspete, cum ar fi merele verzi, limeta, dar și o latură consistentă, rotundă, de pepene galben și banană. Gustul remanent este mediu, citric-dulceag și usor tonic, ca de cireșe albe. 13,5% alc, bine integrat. 88 pct.

Dacă veți citi o revistă de specialitate cam așa vor arăta notele de degustare din cuprins. Că veni vorba, 88 pct înseamnă foarte bine. Se utilizează diferite metode de punctaj (scara de 20 pct, 100 pct, 3 stele, 5 stele etc), însă cea mai răspândită e cea de 100 pct, ca sistemul de notare american. Pentru că a fost propusă (și impusă) de cel care avea să devină cel mai influent critic de vinuri: Robert Parker, un avocat american care a ajuns atât de influent, încât are (mai bine zis avea, fiind de câțiva ani în retragere) de unul singur, cu gustul și standardele sale, un impact asupra pieței mondiale de vin.

Dar sunt și alte moduri de a descrie un vin. Mai creative, dacă mă întrebați pe mine și chiar mai ușor de înțeles pentru publicul larg. Deși nota de degustare de mai sus spune destul de multe unui cunoscător, un neofit s-ar simti nițel stinger. De aceea, nu-i o ideea rea să scurtăm lista de descriptori și să adaugăm puțin afect:

Rusalca 2015 e un vin cu o curgere care începe molcom, ardelenește, urmând ca pe parcurs să capete energie, devenind bombastic și precipitat, precum Oltul coborând la vale, printre munți, spre Dunăre. Lucrare frumoasă și fină, dar extrem de băubilă, care poate fi precum premonitoriul nume, ademenioare și periculoasă, atrăgând în mrejele ei băutorul imberb și imprudent. Așadar, cumparați două, ca să nu rămâneți pe uscat precoce, sau folosiți metoda Ulise, adică dopuri de ceară. Eu vă recomand prima variantă, nu de alta, dar să nu vă înecați!  Cu el (vinul) sau cu osul de pește pentru care este predestinat.

Și cititul e după gust, precum vinul. Ca să mă întorc la scrumbiile noastre, desigur că vinul de azi merge cu ele. Merge și rândunica de mare, dorada, merge și crevetele, ba și stridia! Totuși, îmi place să cred că un vin cu indicație geografică Dealurile Olteniei, capătă prin simpla regionalitate o legătură cu pământul, apa și lighioanele locului. Așadar, scrumbie de Dunăre și în subsidiar: crap, caras, dar și răpitori, ca:  șalăul, poate un păstrăv mare, cum se găsesc în lacurile de acumulare, era să zic lostriță, dar mi-am dat seama că a rămas mai multă în manualul de literatură decât în râurile noastre, din păcate. Sigur că fiecare pește, în funcție de metoda de preparare, cunoștințele și inspirația somelierului (profesionist sau auto-intitulat), poate fi asociat cu un vin și mai specific, însă risc să spun că vinul de azi se poate descurca mulțumitor lângă majoritatea peștilor numiți.

Însă...e ceva cu scrumbia! Ce-i al ei e pus deoparte! E un pește cu oase, fără utilitate pentru un francez sau spaniol, însă la grătar, cu niște ulei de măsline stropit și zeama de lămâie stoarsă pe deasupra, ei, aici se dezvolta "deliciozitatea", acest umami românesc. Nu sunt mulți pești care fac asta la noi, bucătăria noastră fiind bazată, în principal, pe pești de apă dulce. Scrumbia aduce înăuntru gustul salin al Mării, e unul dintre puținii pești emigrați pe Dunăre care aduce ceva din greutatea uleioasă și puterea aromatică a rudelor din mări și oceane, ca sardina sau macroul. E ceva foarte românesc în acest pește, nu e cel mai ușor de mâncat, are oase și toate cele, însă are și o netăgăduită savoare.

La Galați (hai să zic si Brăila, din pură probitate profesională, deși știți cum e cu brăilenii și gălățenii) și desigur Tulcea, sunt oameni care cumpără zeci de kilograme de scrumbie în aprilie și mai, ca să le ajungă tot anul. Scrumbia e o religie, mai onestă și mai pacifistă decât multe altele, care cere și un vin pe măsură: sec, citric, preferabil elegant, fin și ușor de băut, cum e exemplarul de azi. Nu e ieftin, nu e nelimitat, se fac doar câteva mii de sticle anual, însă se fac bine! Nu e un vin destinat marelui retail, însă e bine poziționat în Selgros, hypermarket care vizează segmentul de profesioniști HoReCa. E și un raion de pește acolo care merită vizitat, cu tot felul de lighioane exotice (și nu numai).  Iar de vin...well, iată că are cine să vă povestească!

articol scris pentru campania SELGROS cauta pasiunea