Sunt multe filme care incep cu mentiunea ca relateaza o poveste adevarata. Sunt ecranizari bine ancorate in meandrele concretului, cum ar fi spus un batranel cu zambet larg. Sa luam, de exemplu, Fargo (1996), filmul cult al fratilor Coen. O comedie neagra, sau mai degraba o drama cu usoare accente comice, care spune povestea unui vanzator de masini care incearca sa insceneze rapirea sotiei sale, ca sa scoata niste bani de la socrul cel bogat. Lucrurile nu merg deloc conform planului. In final, totul e pus cap la cap de cel mai neasteptat erou. Nu e comisarul Harry sau politisti gen Stallone sau Schwarzenegger, ci un serif din inzapezitul Fargo, North Dakota, om al legii care se intampla sa fie o gospodina insarcinata in luna a saptea. Ah, si o valiza cu un milion de dolari este ingropata langa un gard de sarma, in zapada, pierduta pentru totdeauna, deoarece toti cei care stiau de existenta ei mor. 
Asa ajungem in 2014, cand un alt film, numit Kumiko, the Treasure Hunter, scris si regizat tot de niste frati (ce concidenta!), anume David si Nathan Zellner, nu are aceleasi declaratii de veridicitate precum Fargo, dar pleaca undeva tot de la filmul amintit. O tanara japoneza din Tokyo, avand evidente probleme psihice, cum ar fi depresia sau instrainarea de lumea inconjuratoare, descopera o caseta VHS ingropata. Caseta e partial functionala si pe ea este tras nimic altceva decat filmul fratilor Coen. 
Cumva, in mintea fragilei Kumiko se infiripa o idee fantastica: din moment ce filmul este dupa o poveste reala, asta inseamna ca geanta cu un milion de dolari ingropata de insangeratul Steve Buscemi, este in continuare undeva langa un gard de sarma din inzapetita Dakota de Nord. Si de aici se porneste in cautarea comorii. Totul are un aer de fabula, de poveste cu zane. Planeaza un aer ireal in toata aceasta poveste, destul de premiata ulterior la festivaluri de filme independente.
Cand am cumparat cele doua Chardonnay-uri bio de la Domeniile Franco-Romane, Terre Preciouse si Crai nou, stiam ca diferenta esentiala dintre ele este ca primul este maturat in baric, in vreme ce mai ieftinul Crai Nou este mai natur. De ca si cum Craiul ar fi Fargo, cel bazat pe o poveste reala, iar Kumiko ar fi Terre, cel invaluit in aura fictionala a baricului. Tehnic vorbind, de Terre Precieuse v-am vorbit saptamanile trecute, spunandu-va atunci ca a fost unul din marile semne de exclamare ale anului 2015, din punctul de vedere al impresiei lasate. Ei bine, Crai Nou pare vinul de baza, cel dinainte de imersiunea in lemn, si desi mai sincer cu expresia strugurelui, lipsit de unduiri cremoase, vanilate, este pe cat de poate de robust, fibros, proaspat, un adevarat cinema verite al lumii Chardonnay, cu o curgere naturala si ritm alert. Si trebuie remarcat ca vorbim de 2012, nu de de 2015! 
Aceste vinuri sunt unicat pe piata. Niciun alt producator ("unicat" si "niciun" sunt un soi de dramatizare, in tonul articolului:) nu propune publicului vinuri albe maturate atata vreme. O recomandare ferma, un best buy la 30-35 de lei si 89 pct. Insa, dupa ce ai incercat varianta baricata, nu poti sa-ti alungi sentimentul periferic ca ceva lipseste. Pentru ca am inceput sa cred ca chardonnay-ul bine facut nu poate decat sa castige din baricare si practic lemnul ajunge sa faca parte din veridicitatea povestii. Nu e machiaj, ci un ingredient important al impactului estetic.
Adevarul despre Fargo este senzational. Avertismentul initial, cum ca ar fi vorba de o poveste reala, nu este adevarat, trama fiind complet "inventata" de fratii Coen. Presupun ca rolul acelui avertisment care sta secunde bune, pe fond negru, in debutul filmului, este de a preseta asteptarile publicului, de a-i induce un anumit fel de a se raporta la poveste.
Precum Chardonnay-urile de la DFR, la care cu greu poti spune care e mai "adevarat" si in lumea filmului "adevarul" e relativ, devenind fie o unealta in mainile realizatorilor, fie mai degraba un fel al publicului de a se raporta la pelicula.
Pentru ca povestea ireala a micutei japoneze obsedata de valiza cu bani din Fargo este mai "adevarata" decat falsul apel la veridicitate din filmului initial. In iarna anului 2001, o domnisoara pe nume Takako Konishi chiar a stat de vorba cu politistul Jesse Hellman din localitatea Bismarck, North Dakota, timp de patru ore, timp in care a repetat incontinuu "Fargo". La scurt timp, a fost gasita moarta in apropiere de oraselul fatidic. Cauza mortii: hipotermie si o combinatie mortala de medicamente si alcool. Acesta este un fapt incontestabil. Insa povestea a devenit o senzationala legenda urbana, despre japoneza naiva cautand valiza cu bani din film, ceea ce nu e foarte adevarat (vezi aici sau aici), dar adaosurile fictionale sunt intotdeauna mai seducatoare decat simplul proces verbal al realitatii.
PS: fiind vorba de fratii Coen, va recomand atat noul lor film Hail, Caesar!, care ruleaza in acest moment in toate cinematografele din tara, cat si serialul Fargo (difuzat la noi de canalul AMC), ajuns la al doilea sezon, cu al treilea deja confirmat.
