Eroii uitati ai istoriei

In 1968, la Olimpiada din Mexico City, pe podiumul probei de 200 metri s-au aflat doi atleti afro-americani: Tommie Smith (locul 1) si John Carlos (locul 3). 

Acestia, in cadrul festivitatii de decernare a medaliilor, au facut un gest simbolic care a scandalizat o America inca segragata rasial. Reactia oficiala a forului international (condus de un american!) nu a intarziat sa apara. A doua zi medaliile le-au fost retrase de IOC, care a considerat ca gestul lor contravine deliberat si violent principiilor olimpismului. Comitetul olimpic a cerut comitetului american sa ii suspende pe viata, ceea ce s-a si intamplat in ciuda rezistentei initiale, deoarece a fost amenintat cu suspendarea intregii delegatii in caz de neconformare. 

Insa istoria a fost mai blanda decat mintile luminate care conduceau sportul la acea vreme si i-a consemnat pe cei doi ca fiind eroi ai luptei de recunoastere a drepturilor comunitatii de culoare. Astazi exista in Statele Unite o statuie care imortalizeaza momentul. Prin urmare povestea lor e departe de a fi uitata, veti spune! De unde pana unde "eroii uitati"? Si ati avea dreptate. Nu despre ei este vorba.

Pentru ca nu mai putin interesanta (si chiar mai trista) este povestea celui de-al treilea om. Cel care nu a incaput in statuie. Atletul alb de pe pozitia a doua a podiumului. Sprinterul australian Peter Norman, marea surpriza sportiva a probei, deoarece nimic nu anunta performanta pe avea sa o atinga. Si pana astazi timpul din finala reprezinta un record national al Australiei. 

La prima vedere, Peter Norman este un figurant in aceasta fotografie, ba chiar atitudinea sa normala pare contrastanta cu intensitatea protestului colegilor de culoare. Insa aproape 40 de ani mai tarziu, in 2006, la inmormantarea sa, sicriul i-a fost purtat de cei doi atleti americani cu care a impartit podiumul in 1968. De ce? 

Pentru ca la momentul dinaintea decernarii, cei doi americani i-au spus ce urmeaza sa se intample si l-au intrebat vrea sa ia parte la premiere in conditiile date, facand astfel parte din protest. Australianul nu numai ca a fost de acord, dar a cerut sa poarte un abtibild Olympic Project for Human Rights (o organizatie fondata in 1967 de sociologul Harry Edwards, care milita impotriva rasismului). Ceea ce a si facut. Desi oficial nu au existat repercursiuni, cariera i s-a incheiat in acel moment. 

Astfel in 1972, desi indeplinise baremul olimpic de nu mai putin de 13 ori, Australia a ales sa nu inscrie un atlet la proba de 200 metri in cadrul Olimpiadei de la Munchen. Daca ar fi participat si si-ar fi egalat timpul din finala din 1968, Peter Norman ar fi castigat aurul olimpic. Ironia face ca si la Sydney, in 2000, timpul primului clasat sa fi fost inferior recordului australian. Referitor la olimpiada de la Sydney, merita mentionat ca Norman a participat in public, dar nu la invitatia Comitetului australian, ci datorita americanilor care i-au recunoscut solidaritatea cu gestul din 1968. Abia in 2012 Parlamentul australian a votat o motiune in care isi cerea scuze fata de nedreptatile la care a fost supus atletul dupa intoarcerea sa in Australia.

In 1969, primul cetatean roman primea (post-mortem) medalia si diploma de "Drept între popoare" din partea statului Israel. Aceasta este o distinctie acordata celor care si-au riscat viata ajutand evreii in timpul Holocaustului. Nu cred ca ati citit de el in manualele de istorie. 

Ce-a facut? Pai, daca Oskar Schindler a ajuns erou salvand 1.200 de oameni, Traian Popovici ar trebui catalogat super-erou. 

Avocatul Popovici a fost numit primar al orasului Cernauti in 1941. La scurt timp dupa numire, maresalul Antonescu impreuna cu guvernatorul Bucovinei, generalul Corneliu Calotescu, decideau deportarea tuturor evreilor din Bucovina, la munca fortata in Transnistria, "la Bug", cum a ramas in memoria populara. In fapt, a fost o exterminare prin munca. Mai putin de 50% dintre cei deportati au supravietuit. Numai in Cernauti traiau 50.000 de evrei! Primarul Popovici a facut tot ce a putut, invocand un dezastru economic si stoparea efortului de razboi si in final a primit de la Antonescu permisiunea de a excepta 20000. Listele au fost facute, dar permise au fost date mai multor oameni, pe verso adaugandu-se si numele rudelor, sub stampila primariei. Acest aspect l-a costat pe Popovici functia, fiind destituit in 1942. A murit in 1946 in statul Colacu din judetul Suceava, nu inainte de a publica o mica carte in care isi aminteste intamplarile de la Cernauti. Cartea  poate fi citita aici.

Daca Guy de Poix (SERVE), John Halewood (Halewood), Sergio Faleschini (Vinarte) sau Dan Balaban (Davino), fie au lasat o frumoasa mostenire, fie continua si acum povestea inceputa inainte de noul mileniu, ca un nou val al calitatii in oenologia romaneasca, trebuie sa-i amintim si pe eroii aproape uitati ai vinul romanesc, actionarii unei societati aflata acum in faza lichidarii activelor: Vinterra. 

Theo Jansen (prin firma Geodev BV Olanda) si David Nicolae sunt cei care au infiintat la sfarsitul anilor '90 societatea sus amintita, cu posesiuni la Vanju Mare si la Sahateni. Poate va amintiti de Black Peak Cabernet, Feteasca negra sau Shiraz (vinuri seci si demiseci) sau de Feteasca Neagra Hariton 1999-2002, care in conditiile unui rest de zahar mai consistent a avut la momentul respectiv, in primii ani dupa 2000, un impact asupra pietei chiar mai mare decat mai modernele in exprimare surate din ceea ce nu se numea inca "segment premium". 

A nu se intelege ca poate exista vreo comparatie intre Holocaust, lupta impotriva rasismului si o sticla de vin, dar exista si in lumea mica a oenologiei oameni sau initiative care au mers impotriva curentului, impotriva starii de fapt bine intelenite. 

Micsorat la scara, in lumea vinului cei care si-au riscat propria avere pentru crearea unui produs la acel moment departe de a fi pe placul majoritatii, dar in a carui calitate credeau, merita mentionati. Nu in Istoria lumii sau a Romaniei, dar macar in Istoria vinului romanesc.