37 lei si 92-94 puncte Parker

Imaginati-va un vin romanesc care sa coste 37 de lei, deci ceva mai putin decat un La Cetate sau Sole, la pret de Menestrel, de 3 Hectare Sable Noble, si care sa fie cotat la 92-94 de puncte de catre Parker insusi. Adica chiar de catre Robert Parker himself vreau sa spun, nu de subalternii de la Wine Advocate!

Nu atat de calitatea vinului trebuie sa fie vorba, desi in mod clar trebuie sa fie ceva pe acolo, ci de ce PR trebuie sa ai pentru asta! Va dati seama Parker a pus gura pe un vin de 8 euro! Fie el si produs de marele Chapoutier. 

Vinul e un Cotes de Roussillon Villages, deci vin de sud, de Languedoc. Syrah, grenache, carignan. 2010. E o bomba densa, cu nas complex, stratificat, de fructe negre, pielarie, tabac, lemn, dar si volatili florali, ca de violete, condimente cu nemiluita. Gustul e greu, dens, vin corpolent, cu cirese negre, coacaze, afine, ba chiar si ceva fructe rosii, apoi treburi minerale pe palat, piper pe limba, deci aciditate cat cuprinde, final de dulceturi de fructe de padure, ceva lemn si picanterii.

In ciuda descrierii, din care am putea deduce ca vinul, asa impetuos si puternic (14%), are un potential de pastrare mare,  eu cred ca ce e prea mult se duce rapid, dupa principiul "intotdeauna ti-e foame dupa ce ai mancat prea mult":). Iata, de exemplu, un alt vin de Languedoc- Paul Mas Carignan 2010, din gama Single Vineyard, care parea o bruta infernala anul trecut in vara si un juicy molicel in primavara lui 2012. Oricum acest Chapoutier mai tine cativa ani in dulap, no problem.

In alta ordine de idei, n-as spune ca m-am entuziasmat in fata lui. Are sens de ce a primit atatea puncte, e exact stilul vinului parkerizat, direct si bombastic, dar pur si simplu pica greu la stomac, e atat de dens si bogat incat te oboseste foarte repede. 

7,99 euro la magazinele Wein Co din Austria (si multumiri lui Mihai Vasile pentru efort).

88 pct, pentru ca sunt eu rautacios. Oricum e genul de best-buy, oricum ai lua-o. 

In contrast cu vinul, caci exista si asocieri reusite prin contrast, nu doar prin asemanare, cum stiti, va propun o piesa clasica compusa de Duke Ellington si cantata in aceasta varianta impreuna cu Louis Amstrong. Nu atat piesa in sine,  cat solo-ul de pian care incepe pe la 3:15 m-a facut sa ma gandesc la contrast. Nu e fermecator cum minimalist si jucaus, urmand linia melodica tocmai pentru a nu canta ultimele note, care ne suna doar noua in cap, si cum prin repetitie, tensionat si lent, urca, urca pana la climax? Mi se pare magistral, light si old-school. Enjoy!